INTERVIU Profesoara de limbă și literatură română Ala Mîrza-Turbal de la singurul liceu cu predare în limba română din Râbnița: „Când vom avea noi demnitate, o atitudine plină de respect față de tot ce avem frumos și sfânt, ne vor respecta și alții”

Anual, la 31 august, în R. Moldova și în România este marcată Ziua Limbii Române. Sărbătoarea își are rădăcinile în 27 august 1989, când la prima Mare Adunare Națională la care, potrivit datelor oficiale, au participat circa 750 de mii de oameni, s-a cerut declararea limbii române ca limbă de stat în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), precum și trecerea la grafia latină. 

Deși de atunci au trecut 34 de ani, limba română încă nu este „unica stăpână” pe întreg teritoriul țării. În regiunea transnistreană, de exemplu, limba română se vorbește doar sporadic, în special datorită unor profesori care au continuat să o predea elevilor, în ciuda tuturor obstacolelor întâlnite. Cu această ocazie, ZdG a discutat cu Ala Mîrza-Turbal, profesoară de limbă și literatură română la Liceul Teoretic „Evrika”, singurul liceu cu predare în limba română din Rîbnița, pe malul stâng al  Nistrului. 

— Cum e să fii profesoară de limbă și literatură română la unicul liceu cu predare în limba română din Rîbnița, orășel din regiunea transnistreană? 

— Nu e ușor. Activăm într-un mediu lingvistic nefavorabil. Elevii din liceul nostru nu au acces la televiziunea Republicii Moldova, nu pot procura reviste, ziare în limba română. Utilizăm Internetul. Avem o mică bibliotecă, o sală de lectură. În 2004, vara, a fost arestat liceul. Atunci, în acel an greu, am început să lucrăm abia în octombrie, într-o grădiniță de pe malul Nistrului, fără teren și sală pentru sport, fără cantină, în condiții grele. Acum, avem cantină, o clasă amenajată pentru sport. Chișinăul plătește arenda grădiniței, iar sălile spațioase ale liceului nostru sunt încuiate și azi. 

— De ce ați ales să predați anume în Rîbnița și de ce, odată cu trecerea timpului, nu ați dorit să reveniți la Chișinău, acolo unde ați studiat la Institutul Pedagogic, sau la Abaclia, satul Dvs. natal? 

— N-a fost dorința mea. Așa au fost circumstanțele. În 1985, lucram în școala din Sadaclia, sat mare, frumos, drag inimii mele. Soțul a fost chemat la Chișinău și trimis la muncă în Râbnița, judecător. N-am vrut să vin în acest oraș, fiindcă nu erau nici grădinițe, nici școli cu predare în limba noastră, dar Mama spunea: „Ața – după ac…” 

Când fiica trebuia să meargă la grădiniță, am insistat să se deschidă prima grupă moldovenească, într-o instituție preșcolară de pe strada noastră. Am lucrat câțiva ani în școala rusă nr. 6. Apoi s-a deschis o grădiniță întreagă. Am organizat, în oraș, împreună cu prietenii, un cenaclu literar, MATERNĂ. Cu ajutorul membrilor săi, am găsit mulți copii pentru noua noastră grădiniță. 

Mai târziu, copiii noștri au mers la prima școală primară. Ne-au ajutat foarte mult la deschiderea ei Doamna Veronica Boțan și Doamna Eugenia Halus, Directorul actual al Liceului Teoretic „Evrica”. Când a apărut prima clasă a V-a, m-am concediat din școala rusă și am fost angajată în școala noastră, care a devenit liceu mai târziu. 

De ce n-am plecat din Râbnița? Am avut întotdeauna elevi buni, părinții lor ne susțineau, aveau încredere în noi… Trebuia să învățăm copiii moldovenilor de aici, odată ce s-a muncit atât de mult la deschiderea școlii. A mai fost o cauză. Soțul a decedat în 2004, în martie, iar vara ne-au arestat liceul. N-am putut lăsa aici, singur, mormântul său. N-am vrut să-mi iau copiii din clasele lor. N-am putut să mă despart de elevii mei, de colegii dragi, alături de care am păzit liceul zi și noapte, dar am fost învinși, căci acei care ni l-au luat aveau arme… 

— Ce îi lipsește în Rîbnița unui profesor de limbă și literatură română? Ce nu face statul și ce ar trebui să facă pentru a încuraja acești profesori și limba română, în general, în această zonă? 

— Lipsesc multe. E greu de lucrat când nu le poți recomanda elevilor, de exemplu, emisiuni pe care ar fi bine să le vizioneze. Vizionarea emisiunilor necesare pentru îmbogățirea vocabularului, a cunoștințelor despre țară, neam, tradiții etc., anume în limba română, ar ușura nespus de mult munca profesorului, pregătirea elevilor pentru viață, pentru examene. Internetul e foarte slab deseori și nici nu-l au toți. Uneori, încerc să vizionez măcar „Mesager”-ul, dar se întrerupe, sunt pauze mari. Despre vizionarea unor emisiuni ale TV din România nici nu mai vorbesc. Mai pot viziona eu ceva când merg la Abaclia. Aici nu avem dreptul… Cine să ne ajute? N-a putut rezolva statul nici problema întoarcerii sediului, nici pe cea a televiziunii. Cauzele sunt obiective. 

Suntem susținuți totuși, dacă e vorba de  manuale (dar nu toate corespund Curriculei), de arenda grădiniței, de plata pentru serviciile comunale, pentru Internet, de dotarea cu TIC, mobilier, table interactive și alte lucruri necesare, de salariul pentru profesori și alți angajați ai liceului. Elevii noștri pot servi dejunul, prânzul în cantina liceului. Avem trei autobuze nu prea mari, care îi aduc la liceu pe elevii din oraș și pe cei  din satele raionului Rîbnița. 

— Elevii Dvs. spun că sunteți unul dintre puținii oameni care reușesc să fie atât profesori buni, cât și prieteni ai elevilor, că sunteți o persoană care știe mereu să asculte, să înțeleagă, să dea sfaturi. Jertfiți mult pentru vocația pe care o aveți, dar anume acest fapt schimbă gândirea, schimbă oamenii! Care e secretul? Cum reușiți să îmbinați toate acestea într-un tot întreg? 

— Cred că asta vine din familie. Încă din copilărie, vedeam cum vorbea Mama cu elevii săi, cum avea grijă de ei, asistam la lecțiile sale de fizică, matematică și doream să devin profesoară. Când mergeam la grădinița din satul Abaclia, luam mereu apărarea unui băiețel pe care îl tachinau alții, în clasele primare, încercam să fac dreptate atunci când erau ofensați mai mulți copii (în clasă – 42 de elevi). Așa m-am călit… Pedagogi minunați au fost și rămân un bun exemplu pentru mine fratele Mamei, profesor universitar de matematică, soția sa, profesoară de limba franceză, sora Mamei, profesoară de limba și literatura română, soțul său, profesor de geografie, verișoarele, verisorii, tot profesori. 

Un diriginte ideal mi-a fost profesorul de limba și literatura română, Vitalie Ciobanu, un pedagog cu har, care putea face tot: lecții superbe, activități extrașcolare deosebite, care picta, cânta, dansa, declama frumos, organiza excursii, care avea o bibliotecă mare, de unde îmi dădea să citesc multe cărți interesante. Dumnealui și sora Mamei, Maria Panî, au altoit în sufletul meu dragostea față de Măria Sa, Cuvântul. 

Nu mai este bunul meu profesor, dar îmi amintesc deseori sfaturile sale. Am avut noroc întotdeauna de clase bune, de elevi minunați. Poate că asta se datorează și faptului că atunci când  apărea vreo problemă, îmi aminteam de dirigintele meu, mă întrebam cum ar fi rezolvat-o el și găseam soluția. Des mi-am amintit și sfaturile scumpilor mei profesori de la facultate. 

Elevii au nevoie nu doar de cunoștințe, ci și de înțelegere, de bunătate sufletească, de dragoste, de omenie… Pentru ei, profesorul trebuie să fie model de hărnicie, devotament, responsabilitate, grijă, altruism…etc. Asta am învătat de la întreaga noastră dinastie de pedagogi și de la profesorii mei. 

— E greu să fii profesor astăzi în R. Moldova? De ce nu mai este atractivă această profesie? Conform unor date din acest an de la admiterea în universități, specialitățile pedagocice sunt cele mai neatractive. 

— Câțiva foști elevi ai mei au devenit profesori de limba și literatura română, dar nu muncesc toți în școală. Unii au decis să plece peste hotare, alții au profesii mai bine plătite. Salariul… Da, l-au mărit, dar…  „Un profesor bun trebuie să citească mult, să învețe permanent, să meargă la un spectacol…  Trebuie să aibă un salariu mai mare, care să-i permită să angajeze o menajeră. Ea să spele geamurile, iar profesorul să-și facă materialele necesare pentru ore, să studieze literatura de specialitate.” Așa zicea soțul meu când vedea cât timp îmi ia pregătirea de ore și verificarea caietelor… Poate că așa va fi cândva. Acum – cerințe mari, muncă multă, prea multe dări de seamă, regulamente, metodologii, ședinte, consilii, controale etc., iar remunerarea nu poate merge în pas cu inflația. Elevii văd asta și nu prea vor să-și lege viitorul de munca în școli. 

Încă ceva: Cred că unele acte normative, decizii ale MEC etc., trebuie revăzute, modificate, mai ales, cerințele referitoare la temele pentru acasă. E părerea mea, dar și a multor colegi. Vrem să vină tinerii în pedagogie? Trebuie să ne gândim bine la mai multe probleme din învățământ, inclusiv, la remunerare, în caz contrar, pierdem tineri minunați, de care au nevoie, în școli, generațiile actuale și cele viitoare, tineri care pleacă peste hotare. Viața bună a cetățenilor unei țări depinde foarte mult de cât și cum se investește în învățământ.  

— Vedeţi posibilă o reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova sau credeți că o ruptură totală este mai viabilă? 

— Ruptură totală? Și pe noi, cui să ne lăsați? Mulți spun asta și mă doare sufletul… Va fi posibilă reintegrarea doar dacă situația economică, salariile oamenilor din dreapta Nistrului vor fi mai bune, dacă medicina va fi mai dezvoltată, dacă agricultura va fi susținută mai mult de stat etc. De fapt, deja am și auzit fraze de tipul: „Dincolo (de vamă), și medicii au salarii mai mari, si profesorii, dar aici… Păcat că nu toți pot să găsească de lucru peste Nistru, în Rezina.”

— Cum a schimbat războiul provocat de Rusia în Ucraina percepția locuitorilor din zona transnistreană despre R. Moldova, reintegrare, limba română? 

— Părerile sunt împărțite… Sunt multe de spus, dar vă răspund doar atât: Se organizează cursuri de studiere a limbii române, pentru maturi, în baza liceului nostru, și avem mulți doritori. Acum sunt două grupuri a câte 25 de persoane. Pentru lunile de toamnă, mai avem vreo sută de oameni înscriși pe listă. Încercăm să facem față cerințelor. Sunt însă și mulți oameni care strigă (am auzit chiar în plină stradă) cuvinte indecente împotriva ucrainenilor, care desenează Z pe automobile și pun în saloanele mașinilor tricolorul Rusiei. Cu regret. 

— Câtă română poate fi auzită în regiunea transnistreană? Și unde ea se mai vorbește? 

— Se vorbește în liceu, în oraș – mai puțin. O vorbesc oamenii din Mocra, Ofatinți, Molochiș, Butuceni, Jura, Mihailovca și alte localități, însă e o limbă cu multe rusisme. Greu le vine elevilor din sate să învețe la noi, dar ne bucurăm că vin, că vor să studieze. 

— Și în alte zone ale țării sunt probleme. De ce credeți că atunci când ești în Chișinău, de exemplu, dar și în multe alte regiuni din R. Moldova, uneori ai sentimentul că te afli, de fapt, într-un oraș din Rusia? Foarte multe servicii, mulți oficiali de stat, mulți oameni de afaceri folosesc preponderent  limba rusă ca limbă de comunicare, iar vorbitorii de română nu au altceva de făcut decât să se conformeze acestei realități. Ce credeți că s-a făcut greșit în această perioadă, de nu am reușit să construim un stat în care toți să se pună de acord că vorbim o singură limbă, cea română? 

— Greșit? Nu acum s-a făcut, ci demuuuult. E vorba de lipsa demnității, de o atitudine nepăsătoare față de valorile naționale. Timp de două secole, pe acest pământ, a fost promovată o politică dură de deznaționalizare, de educare a mancurților. Când eram elevă, comsomolistă (altfel nu se putea), mergeam la conferințele raionale, la Cimișlia. În sală – moldoveni, dar în ce limbă se țineau toate discursurile? În rusă, fiindcă un singur om, secretarul al doilea al Comitetului Raional al Comsomolului, era vorbitor de limbă rusă. Oficialii de stat cine sunt azi? Mulți oameni educați pe acele timpuri, când eram impuși să cântăm în corul școlar doar în rusă. Trebuie de lucrat cu ei, de  gândit bine pe cine să alegem. 

Trebuie să fim realiști și să înțelegem că în R. Moldova nu-i putem obliga pe toți să vorbească doar în română, căci sunt mai multe minorități naționale, care trebuie să cunoască, să vorbească și limba maternă. Altceva e că trebuie, cu răbdare, să-i învățăm și româna. Să ne fie dragă nouă, în primul rând, s-o vorbim noi, corect, frumos, cu mândrie, cu demnitate, astfel încât să vrea și alții s-o învețe. Dacă nu ne respectăm noi valorile naționale, cum le vor respecta alții? 

— Ce putem face de acum încolo? 

— Ceea ce facem și eu, și colegii mei: îi învățăm pe vorbitorii de limbă rusă. Trebuie de găsit fonduri, de dotat școlile cu tehnica necesară, ca în baza lor, în localitățile unde sunt mai mulți asemenea vorbitori, să fie predate  lecții de limba română pentru toți doritorii, seara, așa cum facem în Rîbnița. 

Încă ceva: Când am venit în acest oraș, mergeam, de exemplu, la piață. Spuneam celui care vinde: 

— Dați-mi, vă rog, două kilograme de roșii. 

— Что? 

— Două kilograme de roșii, vă rog. 

— Говорите на человеческом языке! 

Foarte calmă, îl lăsam și mă adresam celui de alături, tot în română. Îmi cântărea, căci ei toți, de fapt, înțelegeau ce-i rugam. Acum, sunt înțeleasă de toți… 

— Cum pot fi motivați vorbitorii de limbă rusă, în special, dar și reprezentanții altor minitorități, să învețe româna? De ce lipsește motivația intrinsecă în acest sens? 

— Am spus mai sus. Când vom avea noi demnitate, o atitudine plină de respect față de tot ce avem frumos și sfânt, ne vor respecta și alții. Nu poți face cu forța ceva, doar cu muncă, responsabilitate, răbdare. Merg dimineața, deseori, spre liceu și mă întâlnesc cu o profesoară din școala rusă, care, știind cine sunt și unde lucrez, mă salută cu accent, dar în română: „Bună ziua, domnă profesoră!” Așa spune, „domnă”, „profesoră”, căci îi vine greu să pronunțe diftongii noștri, dar mă bucur și îi răspund la fel, cu respect. Da, a fost acea crudă politică de deznaționalizare, dar acum sunt alte vremuri, putem studia istoria, limba, trebuie să avem DEMNITATE, să ne respectăm noi, în primul rând. Atât timp cât guvernarea nu obligă, de exemplu, să fie scrise rutele, pe toate autocarele, conform legii, în română (pe multe, de la Comrat – în rusă), atât timp cât nu se cere tuturor deputaților, funcționarilor publici, vânzătorilor etc. să susțină un examen la limba de stat, situația nu se va schimba. 

— Dar, chiar și cei care o vorbesc, o fac adesea cu greșeli. E așa de grea limba română? Dvs., în calitate de profesoară, ce credeți? 

— Nu e grea. Depinde de faptul cine și cum îi învață. Nici grafia latină nu se însușește greu. Când s-a luat decizia de a trece la alfabetul latin, elevii mei din școala rusă, elevii colegei Larisa Suveică, deja pe la sfârșitul lunii septembrie, scriau dictări, scriau corect, dar apoi s-au început mitingurile… Părinții lor se revoltau în piață. Peste câțiva ani, înțelegând că așa e bine pentru limba noastră, foarte mulți dintre ei au început să ne roage să le învățăm copiii… 

Puteam citi texte în grafie latină din copilărie. Știți care a fost primul meu abecedar de limbă română? Romanul „Desculț” de Zaharia Stancu. Eram în clasa a cincea. Am găsit în podul casei noastre, învelită în cârpe, la fundul unei lăzi, sub multe alte lucruri, această carte. Învățam franceza și deja cunoșteam literele. Am început să citesc și am rămas uimită. Cuvintele erau în limba noastră! Cu grupurile de litere și sunete nu mă prea descurcam. M-am dus la Tata: Ce e asta? Literele sunt ale alfabetului francez, dar cuvintele – ale noastre! Sărmanul Tată! M-a întrebat de unde am luat-o, se opunea să mă învețe cum să citesc aceste grupuri, dar apoi, la insistența mea, a cedat și mi-a explicat tot, cu înțelegerea că acesta va fi secretul nostru, că nu trebuie să afle cineva la școală, căci o vor elibera pe Mama din serviciu, iar pe dânsul îl vor duce departe… N-am spus! Ușor am învățat. În câteva zile, curioasă, am citit romanul.  Dorință să fie! Pace să fie. Cerințe să fie. Vor învăța. 

— Mulți oameni, inclusiv politicieni, îi spun limba moldovenească. Aveți un mesaj pentru ei? 

— Scurt mesaj: S-o învete! Să citească Articolul 13 din Constituția Republicii Moldova:  „Limba de stat, funcționarea celorlalte limbi (1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba română, funcţionând pe baza grafiei latine.” Să respecte Articolul 13.  Atât. 

— Care sunt cuvintele Dvs. preferate din limba română și de ce? 

— Ooooo, grea întrebare. Aș zice Toate, căci anume Cuvintele sunt ocupația mea preferată, cu ele lucrez, ele îmi ajută și la crearea versurilor, dar mai am de studiat DEX-ul. Vă spun doar câteva: Mamă, Tată, frați, soră, soț, fiică, fiu, Abaclia, Dumnezeu, școală, elevi, aici, nu e nevoie de explicații; Limba Română, fiindcă ea mi-i cea mai aproape de suflet, în ea gândesc, cu ea lucrez o viață întreagă; Țară, fiindcă vreau s-o văd, cândva, …„dodoloață”; Carpați, fiindcă aș vrea mereu să respir liber, cu aerul lor curat, sus, mai aproape de Cer, fiindcă i-am cutreierat, cu drag, am fost chiar și în Munții Apuseni; mare, fiindcă n-aș mai ieși din apele ei zile întregi; Eminescu, fiindcă Tata, de pe la cinci ani, mă învăța anume poeziile sale, le declamam pe scena Căminului Cultural din sat; folclor, fiindcă Mama ne cânta doine, cântece populare și întreaga zi, vorbind cu noi, utiliza proverbe și zicători: „Hai, scoală, nu ședea, să nu-ți șadă norocul!”, „Cine se scoală mai dimineață, mai departe ajunge!” etc.; teatru, fiindcă am mers deseori la spectacole și întreaga viață, în școală, am condus un  cerc dramatic. Am montat „Casa mare”, „Omagiu Marelui Poet”,  „Piatra din casă”, „Această copilărie îndepărtată”, „Ion Druță – suflet din sufletul neamului” și multe alte spectacole. 

— Ce cadou vă doriți pentru limba română, la 31 august și în fiecare zi? 

— S-o studieze TOȚI locuitorii acestui pământ, s-o vorbească frumos, cu dragoste, să-i aprecieze armonia, posibilitățile minunate pe care le deschide ea. 

— Pe lângă faptul că promovați limba română într-un mediu ostil, mai scrieți și versuri. În una dintre poezii îndemnați oamenii să se îmbrățișeze mai des. Ar rezolva îmbrățișările dese unele dintre problemele pe care le are țara noastră? 

— Cu siguranță. Îmbrățișarea aduce căldură, înțelegere, bucurie, sănătate, poate spune mai multe decât cuvintele, poate ameliora situațiile grele, poate rezolva conflictele, poate împrieteni, poate mări cu mult aura fiecăruia… Ar fi minunat să se îmbrățișeze toți oamenii de pe ambele maluri ale Nistrului și ale Prutului… 

— Care sunt versurile preferate scrise de Dvs., în care vă regăsiți? 

O ȘANSĂ AI ÎNTOTDEAUNA… 
 
O șansă ai întotdeauna.  
Chiar dacă multe le-ai pierdut,   
O poți lua de la-nceput
Și va veni o zi mai bună.   
O șansă ai întotdeauna!   

De cazi în drum, să te ridici,    
Să-nvingi durerea, să nu plângi.   
Pe brânci, picioarele de-ți frângi,  
Să-ți faci distanțele mai mici.  
De cazi în drum, să te ridici! 
 

Să nu te simți învins nicicând    
De-a lașului trădare grea,    
De nedreptate, vreme rea,   
De-al soartei tale aspru vânt.   
Să nu te simți învins nicicând!    

În piept, – cu legea ta, străbună,   
Renaști din cel mai groaznic foc,   
Croindu-ți propriul noroc.   
O șansă ai întotdeauna,   
În piept, – cu legea ta, străbună!   

De crezi în dragostea divină    
Și scump îți este neamul tău,   
Poți trece peste orice rău. 
 Găsești cărarea spre lumină,   
De crezi în dragostea divină.   

O șansă ai întotdeauna.    
Chiar dacă multe le-ai pierdut,   
O poți lua de la-nceput
Și va veni o zi mai bună.   
O șansă ai întotdeauna!   

— Vă mulțumim. 

— Cu plăcere. Succes în tot ce faceți. La mulți ani colaboratorilor ZdG! La mulți ani LIMBII ROMÂNE!   

Născută la 21 iulie 1959, în satul Abaclia, raionul Basarabeasca, Ala Mîrza-Turbal a fost în perioada sovietică profesoară de limba și literatura română la școala medie Sadaclia din raionul Basarabeasca, iar din 1990 este profesoară de limba și literatura română la Școala Medie Moldovenească nr. 12, care a devenit Liceul Teoretic „Evrica”, or. Râbnița, stânga Nistrului. A publicat două cărți și mai multe antologii, fiind premiată la mai multe concursuri naționale și internaționale de poezie. Deține Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de „Cavaler”, conferit prin Decretul Președintelui României, Klaus-Werner Iohannis în 2019 și Medalia „Mihai Eminescu”, conferită prin Decretul Președintelui R. Moldova, în 2012.