„În Biserica Ortodoxă din Rusia se plămădește o nouă dogmă – a Dumnezeului războinic, pe când Dumnezeu e al dragostei, El nu vrea moartea păcătosului” – Interviu ZdG cu preotul Vasile Eșanu

Ploua frumos, cu șuvoie mari, atunci când discutam pentru acest interviu cu preotul Vasile Eșanu, parohul Bisericii Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din satul Coștangalia, raionul Cantemir. L-am cunoscut, bucurându-se de ploaie, de apropiata sărbătoare a Învierii, de familia sa, dar și de cei pe care, în calitate de asistent social comunitar, a reușit să-i ajute.

Îngrijorări? Le are, la fel ca și orice om, în cazul său acestea fiind legate de faptul că, la Coștangalia, numărul deceselor depășește numărul nou-născuților, că cei sărmani au multe nevoi, tot mai dificil de soluționat, că unii slujitori ai Bisericii, în loc să-l primească pe Dumnezeu în inima comunității, au grijă să acorde sprijin unor politicieni agresivi.

Am înțeles, din acea discuție că, la Coștangalia, comunitatea are un preot care e de mare ajutor creștinilor, mai ales în clipe grele, că oricine poate discuta cu el despre educația copiilor, despre relațiile de familie, sau despre viața de dincolo de moarte, pentru că Vasile Eșanu e psiholog, teolog, dar și asistent social.

Da, plouă frumos, cu șuvoaie mai mari, altele mai mici. Oamenii de la țară se bucură mult. Chiar ieri vorbeam cu un sătean din Coștangalia. Îmi povestea că e nevoie de ploaie, că a înțeles asta după ce a boronit pământul…

De baștină, sunt și eu, și nevasta din satul Țărăncuța, Cantemir, atestat documentar în 1918. Satul meu e născut în România Mare. Azi au mai rămas mai puțini de 700 de locuitori în sat.

Îs omul care nu prea stă în loc. Noi locuim în Cantemir. Facem naveta la Coștangalia, iar asistent social sunt în satul Cania, la vreo 3 km de Cantemir.

— Părinte, cum ar trebui să se pregătească lumea de Paști? În condiții complicate, când e multă sărăcie, cum trebuie întâmpinat Paștele?

— Nu are nicio legătură sărăcia cu întâmpinarea Paștelui. Ne pregătim de Paști, în primul rând, spiritual, străduindu-ne să ne curățim inimile, sufletele, mintea de răutăți, de păcate, prin rugăciune, prin spovedanie, prin Liturghie… Un creștin adevărat îl întâmpină pe Hristos în orice condiții s-ar afla, oricât de dificile sau grele ar fi timpurile. Nu contează foarte mult condițiile economice, financiare sau statutul pe care îl are omul, deoarece Paștele nu este ceva, ci este cineva, este însuși Hristos. Și tocmai că Hristos, de multe ori, vine la oamenii care se află în condiții mai complicate, vine cu mângâierea Sa Dumnezeiască.

— Ce nu ar trebui să facă oamenii în zilele de Paști?

— Ceea ce nu ar trebui să facă în fiecare zi un creștin. Mă refer la faptele neomenoase – minciuni, viclenii, furturi. Dar dacă e să ne referim direct la apropiata sărbătoare, ar trebui să nu ne axăm doar pe tradițiile ce țin de cozonac, ouă roșii, mese încărcate, uitând de Hristos și de împărtășirea cu El. Noi ne considerăm o țară ortodoxă, sondajele arată că am fi o țară în care 90% suntem ortodocși, dar, în noaptea de Paști, cu părere de rău, lumea doarme acasă, până dimineața, după care vine la Biserică să-și stropească bucatele. Acesta e tot Paștele lor. Multă lume se limitează doar la masă și nu ar trebui să fie așa, nu ar trebui să uităm de esența acestei sărbători, care înseamnă Învierea lui Hristos și, odată cu Învierea Lui – învierea noastră.

— Cum întâmpină Paștele familia dvs.?

— Simplu de tot sărbătorim Paștele. An de an, împreună cu părinții. În săptămâna patimilor, suntem tot timpul la slujbe, în noaptea de Paști – la slujba pascală. Am decis ca, din acest an, să luăm și copiii la slujba pascală. Erau mici până acum și nu-i luam. Încercăm să le explicăm pe înțelesul lor ce înseamnă Paștele, ca să simtă și ei această bucurie. Ne axăm în special pe partea duhovnicească, asta mi se pare cel mai important. Cele ce țin de partea materială rămân pe alt loc, prioritare pentru noi fiind relațiile dintre oameni, vizitarea celor cu nevoi, ducându-le și lor vestea Învierii.

— Legat de războiul din Ucraina… Unii spun că s-ar putea sfârși până la Paști…

— Nu sunt eu în măsură să fac pronosticuri. Eu aș vrea și acum să se încheie. Anume în acest moment, să nu mai fie război, chiar acum, când stăm de vorbă. Mai citesc și eu analize ale unor experți și, cu părere de rău, descopăr că mulți afirmă că situația se înăsprește, că va fi mai multă violență, mai multe victime, deși m-aș bucura mult să se termine, deoarece e dureros. Chiar și oamenii de la biserică îmi spun că, de când s-a început războiul, au observat o schimbare în mine.

— Mulți dintre cei fugiți de războiul din Ucraina vor întâmpina Paștele în R. Moldova. Ce mesaj aveți pentru ei?

— Probabil, în acest an, noi vom învăța de la ucraineni cum se întâmpină Paștele mai autentic. Nu-i deloc simplu să trăiești o sărbătoare atunci când ai o asemenea durere în suflet, cum este războiul. Nu știu cum va fi situația în acest an cu Focul Haric, adus de la Ierusalim… Intuiesc că, în Ucraina, nu va putea fi adus. De altfel, în ultimii ani, s-a făcut atâta spectacol cu acest Foc Haric, încât lumea și-a creat impresia că, fără el, nu poate fi sărbătorit Paștele, ceea ce mi se pare absurd. Dacă Focul nu va ajunge la noi, nu va ajunge la frații noștri din Ucraina, Paștele nu ni-l va putea lua nimeni, vom avea, posibil, un Paște mai autentic. La Paști, lumea trebuie să vină la biserica din localitate, să ia lumină și nu neapărat lumină adusă de la mare depărtare, ca și cum ar avea altfel de putere. 

Am urmărit că în ultimii ani și Focul Haric a fost „politizat”, că mulți politicieni se luau la întrecere cine să contribuie mai mult la transportarea acestei lumini. Să ne amintim că, până a fi instituită tradiția de a aduce Focul Haric, lumea întâmpina Paștele cu lumina din bisericile din comunitățile lor. Și pentru preoți nu e simplu… În loc să se concentreze pe pregătiri către slujba Învierii, ei trebuie să alerge pe drumuri după Focul Haric. Hristos Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om, așa cum crede el de cuviință. Chiar dacă vedem moarte, în aceste condiții groaznice de război, să nu uităm niciodată că omul credincios nu moare singur, moare împreună cu Hristos, care a murit și el pe cruce, ca moartea noastră să nu fie fără de Dumnezeu. De la creștinii ucraineni vom învăța în acest an cum să întâmpinăm Paștele mai cu autenticitate, uitându-ne la durerea lor și văzând în ea marea lor credință și urmărind cum ei, din adâncul sufletului, cer ajutorul lui Dumnezeu, fără să cârtească împotriva Lui, reproșându-i de ce li se întâmplă anume lor aceste grozăvii. Ce faci, Doamne, de ce nu intervii, de ce nu-i oprești?  

„Eu nu cred că un bărbat care și-a văzut soția și copiii omorâți poate să stea cu mâna în sân și să spună: Dumnezeu să te ierte”

— Un mesaj pentru instigatorii de războaie, care ar fi?

— Să se trezească, să-și dea seama de răutatea pe care au pornit-o, să se oprească…

— Dar ei pot da înapoi sau au făcut prea mult rău ca să poată renunța la aceste atrocități?

— Ar trebui să poată.

— Și-ar găsi iertare, de la lume, de la Dumnezeu, pentru câte au făcut?

— Dacă îi mustră conștiința, au șanse să fie reabilitați și iertați, deși cu greutate. Nu e ușor să ierți așa ceva. O spun ca om și ca preot. Deși noi propovăduim ce ne învață Hristos – iertați, nu răspundeți răului cu rău, iubiți-vă dușmanii, aceste porunci sunt foarte dificil de respectat. E ușor a spune, dar să pui în practică e dificil. Nu am avut dușmani pe care să nu îi pot ierta, dar încerc să văd lucrurile din perspectiva celor care suferă în urma atrocităților acestui război. Și nu ar trebui să ne ascundem după cuvinte dulci – iertați, că așa cere bunul Dumnezeu. Mai ales, pe timp de război, se instaurează în lume o ură și mai mare. Oamenii văd cum se omoară fără cruțare și li se trezește în suflete un sentiment de răzbunare. Instinctele ce țin de bunătate, dreptate se inhibă, mai ales pe câmpul de luptă. Eu nu cred că un bărbat, care și-a văzut soția și copiii omorâți, poate să stea cu mâna în sân și să spună: Dumnezeu să te ierte. Sigur, el va căuta armă, va căuta posibilitatea să lupte, să-și răzbune familia.

— Dar de ce Biserica nu este într-o voce împotriva războiului?

— Cred că din cauza propagandei lansate de Kremlin cu mulți ani în urmă, propagandă care le-a format rușilor un fel de gândire. Și nu e vorba despre Biserică, ci despre unii membri ai Bisericii, pentru că Biserica întotdeauna a propovăduit pacea, a chemat lumea la dragoste, la înțelegere. Da, și în Biserică sunt oameni diferiți, cu diferite mentalități, interese, există și profitori, care vor să profite cu orice ocazie. Sunt și fricoși. În aceste timpuri, pe Patriarhul Kirill îl văd ca pe un fricos, un om care se teme de Putin, se teme să-i spună: “Oprește-te, nu omorî, noi suntem cei care protejăm viața, nu cei care luăm viața omului”. Desigur, această frică, instaurată și în sistemul bisericesc, nu o pot depăși mulți preoți, de teamă de a nu fi pedepsiți, opriți din slujbe.

— Legat de aceste declarații, nu aveți frică că ați putea fi oprit de la cele bisericești?

— Eu nu mai am frică, nu, pentru că nu spun nimic împotriva învățăturii bisericii.

— În condiții de război, oamenii își pierd extrem de nedrept apropiații. Cum pot fi tratate aceste răni?

— Nu cred că se mai tratează asemenea răni, omul rămâne marcat, traumat, pe tot parcursul vieții, ele doar pot fi învăluite de iubirea celor din jur, ca, beneficiind de iubirea noastră, acești oameni să se simtă totuși că există cineva care îi acceptă, îi primește, îi îngrijește, îi iubește. Prin dragoste se tratează totul, chiar dacă traumele rămân. Știu că psihologii recomandă ca acești oameni să învețe să trăiască cu aceste suferințe. Să le accepte, nu ai cum să scoți din viața ta aceste răni. Dacă le negi, în viața ta personală se pot întâmpla lucruri mai grave, inclusiv patologii psihice. Depinde de noi, de cei din preajma acestor oameni.

— Violurile comise de mercenarii ruși în Ucraina, chiar și în raport cu minorele. Probabil, violatorii niciodată nu vor fi condamnați penal. Ce destin îi așteaptă? Cum pot să-și refacă viața victimele?  

— Greu de spus. Unele persoane se reabilitează, altele, cu părere de rău, nu. De obicei, victimele unor astfel de abuzuri, pe care noi le condamnăm, suferă o viață întreagă, nu mai reușesc să-și construiască o familie, devin depresivi, dar destinul omului oricum stă în mâna bunului Dumnezeu și ultima speranță de mângâiere e la Dumnezeu.

— Biserica e separată de stat. În ce măsură este și liberă de influențele statului?

— Biserica, mai întâi de toate, înseamnă oameni, iar oamenii sunt cetățeni ai statului. În opinia mea, nu pot să nu existe influențe reciproce. Așa cum în stat există oameni cu interese și ajung la cârma statului în interese proprii sau de grup, uneori profitori, nedorind să conducă țara în folosul poporului, că eu așa înțeleg o funcție publică – nu muncești pentru tine, dar muncești pentru cei care te-au votat, la fel și în biserică sunt oameni cu tot felul de interese, profitori, și dacă acești profitori se întâlnesc unii cu alții – cei din stat și cei din biserică, clar lucru, ei se influențează reciproc. Fiecare ar trebui să-și caute de activitatea sa, de atribuțiile sale. Aceste instituții ar trebui să se sprijine reciproc, soluționând problemele oamenilor.

— De ce ați decis să deveniți slujitor al bisericii?

— Nu a fost doar decizia mea. Când am plecat să studiez Teologia la Seminarul din Chișinău, nu m-am gândit să devin preot, am vrut doar să studiez Teologia, aveam deja o facultate și mă gândeam că o să-mi pot organiza viața, o să-mi pot asigura familia. Când eram la masterat, în România, la fel nu aveam de gând să mă hirotonesc. Am fost influențat de unii membri ai familiei, de rude, de prieteni, care m-au convins că, dacă nu se vor face preoți cei care înțeleg ce înseamnă această misiune, nu vom avea niciodată preoți buni. Așa îmi spuneau ei. Alt argument care m-a convins, în urma propriilor meditări, a fost cel că preotul are autoritate în societate, că lumea ascultă ceea ce spune preotul. Mă gândeam că dacă nu mă fac preot, nu voi fi auzit, iar gândurile, mesajele mele nu vor ajunge la oameni. Am fost hirotonit la Episcopia de Nord, fiind trimis preot într-un sat în care majoritatea locuitorilor erau membri ai unei secte. Peste câțiva ani, am venit la Coștangalia.

— Ce credeți despre această expresie, care a devenit una proverbială: nu fă ca preotul, fă ce zice preotul?

— Într-o oarecare măsură e adevărată și cunoaștem cu toții de ce, dar de când cu pandemia și cu acest război, nu îți prea vine a face nici ceea ce zice preotul, văzând ce au spus mulți dintre preoți, referindu-se la acest virus, la vaccinuri, la cipuri, la 5G și, mai nou, la război. Unii preoți interpretează că e un război sfânt, că trebuie să-i eliberăm pe oameni de satanism, de paradele gay care vin din occident. Ascult predicile mai multor episcopi ruși. Aud că acest război este sfânt, că însuși Dumnezeu luptă în acest război. Se pare că în Biserica ortodoxă din Rusia se plămădește o nouă dogmă – a Dumnezeului războinic, pe când Dumnezeu e al dragostei, El nu vrea moartea păcătosului. Dacă Domnul nu vrea ca păcătosul să moară, de ce cineva, pe pământ, l-ar omorî? Lupta noastră împotriva păcatului este cuvântul Evangheliei lui Hristos, nu arma. E aberant, dacă însuși Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, de ce tu, care ești om și tot Domnul ți-a dat această viață, îndrăznești și îți asumi responsabilitatea de a lua viața altui om?

„Când am ajuns la Coștangalia, cineva mă îndemna să umblu prin sat după vreo găină, după ouă sau brânză…”


— Sunteți preot și asistent social. Cum ați ajuns la această activitate comună?
— Am căutat să mă angajez. Parohia e mică, oamenii nu au din ce întreține Biserica și familia preotului. Când am ajuns la Coștangalia, cineva mă îndemna să umblu prin sat după vreo găină, după ouă, brânză sau alte produse. Am spus că nu vreau să fiu o povară pentru comunitate. Sunt astfel de localități în care oamenii se plâng de lăcomia preoților. Am zis că vreau să muncesc, ca să-mi câștig existența. Așa, câțiva ani, eram preot și lucram la bibliotecă. Între timp, am înțeles că munca de asistent social și preoția se îmbină foarte bine. Dacă în calitate de preot ai de-a face cu suferințele sufletești ale oamenilor, pentru că vin la spovedanie oameni cu dureri sufletești adânci, iată că, în asistența socială, ai de-a face cu oameni care suferă sub aspect social – sărăcie, dizabilități… Sunt singurul asistent social comunitar la Cania, unul dintre cele mai mari sate din raion. E o muncă enormă. În sat sunt câteva sute de persoane care au nevoie de sprijinul asistentului social. Aici sunt și familii cu patologii sociale – consum de alcool, nerespectarea obligațiilor părintești… Cu beneficiarii ne întâlnim aproape zilnic, în birou, în sat, sau la ei acasă. Foarte mult timp ne fură procedurile birocratice, suntem în situația să lucrăm mai mult cu hârtia decât cu oamenii. Asta nu-mi place, pentru că oamenii sunt importanți, viața lor e importantă, starea lor emotivă, psihică, duhovnicească sunt importante.

— Ce lipsește în familii pentru o bună creștere a copiilor?

— Lipsește atenția în educația copiilor. Ca și psiholog, știu că cea mai bună educație a copilului este timpul petrecut împreună cu el. Te joci, faci activități, chiar și gospodărești, asta ne lipsește, pretutindeni observ acest lucru. De obicei, părinții, ca să poată munci pe acasă, își așază copiii la televizor sau le dau telefonul și ei sunt liberi să-și caute de treabă…

— Dar cum procedați în familie?

— Încercăm să le acordăm timpul nostru, ca ei să se bucure de atenția noastră părintească atât cât mai sunt copii. Avem reguli stricte în legătură cu utilizarea gadgeturilor. Fiecare are timp limitat la telefon sau la tv. Am instalat în telefoane family link și le-am explicat că facem asta pentru a-i proteja. Comunicăm mult și le aducem multe argumente. Atunci când părinții nu pot aduce argumente în fața copiilor lor, trebuie să-și recunoască eșecurile în educație. Încercăm să fim sinceri și să ne respectăm promisiunile.

— Și cum are loc educația religioasă în familia dvs. ?

— Nu avem nimic programat. Facem împreună rugăciuni, niciodată nu i-am obligat să facă rugăciuni sau să participe la slujbele de la Biserică. Uneori îi lăsăm singuri să-și spună opțiunea. Căutăm calea de mijloc, ca ei să se simtă bine, dar nu obligați, forțați să meargă acolo. Nici Dumnezeu nu intră cu forța în viețile noastre. El stă undeva, aproape, dar gardul nu-l sare. Ne lasă liberi…

— Se spune că sărăcia și lipsurile generează divorțuri. Dvs. cum credeți?

— Se spune, dar eu văd problemele legate de lipsa de comunicare în cuplu. Când nu există comunicare, când membrii familiei nu își pot expune gândurile, nu își pot vorbi despre probleme, vine o zi în care cei doi nu se mai văd împreună. Lumea zice că sărăcia, lipsurile ar fi la mijloc, dar eu nu cred că asta e adevărat. Au trăit oamenii și în condiții de sărăcie mai mare, fără a divorța… Atunci când oamenii văd probleme în sărăcie, încep să alerge după averi și după bani, se orientează în direcții diferite, nu unul către altul. Se pare că acele direcții îi atrag mai mult și atunci când vine timpul să comunice, să se apropie, le vine greu și încep să dea vina pe sărăcie.

— Recent, societatea a fost zguduită de un caz de suicid al unei persoane transgender, care a fost determinată să comită acest gest după ce a fost batjocorită de colegii de școală. Ce poate face biserica pentru a preveni astfel de cazuri?

— Lumea trebuie să înțeleagă că tot ce a creat Dumnezeu pe acest pământ are dreptul la viață și nimeni nu se poate plasa mai sus decât Dumnezeu. De ce unii își asumă că pot decide cine și cum are dreptul să trăiască? Biserica, alături de familie, alături de școală, trebuie să îi ajute pe cei care nu acceptă toleranța, empatia, bunul simț. Problemele sunt în ei și nu în cei pe care, poate, Dumnezeu i-a creat diferiți.

„Sunt încântat de cei care primesc în familiile lor copii străini, ca să-i facă oameni de omenie”

— Cum se descurcă lumea la Coștangalia?

— Oamenii sunt buni, blânzi, primitori. În sat avem un serviciu social – Casă Comunitară de tip Familial și câteva servicii de Asistență Parentală Profesionistă. În comparație cu celelalte sate din raion, cele mai multe servicii sociale de acest tip, pentru copii în situație de risc, sunt la Coștangalia. Sunt încântat de cei care primesc în familiile lor copii străini, ca să-i facă oameni de omenie și să-i pună pe picioarele lor.

— De fapt, care e cel mai mare păcat pe care îl comit oamenii?

— Distanțarea. Aceste distanțări unii față de alții provoacă și alte păcate. Și asta pentru că nu ne concentrăm asupra relațiilor bune și frumoase dintre noi. Mă refer la toți, și la cei credincioși, și la cei necredincioși. Există și păcatul distanțării de Dumnezeu, iar când te distanțezi de Dumnezeu, te distanțezi de izvorul bunătății, al iubirii, iar neavând sursa iubirii în inima ta, nu ai cum oferi iubire altora.

— Mulțumim pentru acest dialog pre-pascal.

Biserica e veche, are 209 ani, e construită sub formă de navă, are două turle simple. Acum ne aflăm în reparații, că era vechi acoperișul și curgea. E construită din piatră, cărămidă, lut și pământ. Nu a fost atinsă deloc în anii sovietici și asta datorită unui sătean care, atunci când biserica trebuia transformată în depozit de chimicale, a motivat că nu are sens să devină depozit, pentru că e pe un deal mare și nu va fi rațional. Au fost încuiate ușile și totul a rămas intact. Am găsit icoane din 1910, registre din 1832… Registrele includ numărul de oameni care veneau la slujbe, la împărtășanie. Acum avem până la 15 botezuri pe an. Am avut un an cu o singură cununie. Înmormântările depășesc numărul de botezuri.