INTERVIU Olesia Șevcenko, soția Ambasadorului Ucrainei în R. Moldova: În 2023, așteptăm ca toți soldații să revină de pe front sănătoși acasă și să începem să construim o altfel de țară”

S-a născut în Bucovina, dar a studiat și a locuit la Kiev. Deși a făcut Medicina, nu a reușit să profeseze, însoțindu-și mereu soțul în misiunile diplomatice din lume, acolo unde era acreditat. Astfel, a ajuns să locuiască în România, după care în Canada, unde a studiat la Colegiul Algonquin, apoi în R. Moldova. România i-a oferit oportunitatea să studieze limba română, astfel încât, atunci când a ajuns în misiune în R. Moldova, să poată vorbi perfect românește. Spune că nu doar limba română, dar și cultura, arta, muzica românească, dar mai ales oamenii de aici o fascinează. 

În cea de-a 287-a zi de război, pe 7 decembrie, și-a pierdut mama care, la vârsta de 84 de ani, a suferit fiecare explozie, fiecare bombardament, fiecare atac asupra Kievului, acolo unde locuia, și asupra Ucrainei, refuzând să părăsească locul de trai. „Știți, mama era inima mea și acum mă simt de parcă mi-ar lipsi inima”, spune Olesia Șevcenko, soția ambasadorului Ucrainei în R. Moldova Marko Șevcenko, într-un interviu pentru „Ziarul de Gardă”. 

— Acum, când realizăm acest interviu, sunteți în Ucraina, la Kiev, unde ați plecat la sfârșit de 2022. Cum a fost acest drum spre casă?

— Drumul a fost legat de tragedia pe care am avut-o în familie. A decedat mama mea, Sofia, și mi-e tare complicat. Știți, mama era inima mea și acum mă simt de parcă mi-ar lipsi inima. Avea 84 de ani, dar era în puteri, era brăvuță. 

— Credeți că războiul o fi grăbit decesul?

— Bineînțeles. Războiul îi influențează pe toți. Zi de zi, ea era tot mai îngrijorată… Exploziile, bombardamentele deveniseră pentru ea o obișnuință greu de suportat. Am insistat de multe ori ca părinții să meargă cu noi, la Chișinău, dar mama s-a opus de fiecare dată, până a decedat. De ceva timp, sunt aici, la Kiev, dar așa și nu reușesc să mă obișnuiesc cu bombardamentele, nu reușesc să mă descurc fără curent electric… Îmi închipui cum s-a chinuit biata mea mamă și cum se chinuie alți mii de ucraineni în condițiile acestei ierni. Slavă Domnului, Guvernul a promis că, dacă nu vor fi bombardamente noi, curentul electric va fi restabilit, ca lumea să poată cel puțin trăi în case luminate.

— Dar cât de lung este drumul de la Chișinău până la casa dvs. din Ucraina?

— Cu mașina, ne-ar lua vreo 9-10 ore. Cunoașteți, probabil, că a fost restabilită ruta de tren Chișinău-Kiev, cu trenul călătoria durând vreo 17 ore. Noi locuim la Kiev, mama cu tata locuiau într-o suburbie, vreun km de la Kiev.

Oamenii sunt unanimi în decizia lor de a învinge

— Cum ați descoperit orașul?

— Trist. De obicei, Kievul era foarte frumos amenajat cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Acum, e posomorât, lăsat în întuneric. Am trecut și pe Kresceatik, și pe Maidan. Peste tot, e întuneric. Nici nu se simt sărbătorile, doar când vorbești cu oamenii se resimte o atmosferă. Bradul principal a fost amenajat și e în fața Catedralei Sfânta Sofia. În loc de jucării lucitoare, e împodobit cu porumbei albi și cu stema Ucrainei, fiind luminat în culorile drapelului național ucrainean. „Pomul de Crăciun al invincibilității”, cum este numit în acest an, este conectat la un generator autonom, pentru a evita deconectările de curent electric. Oamenii înțeleg prin ce perioadă trecem și știu că noi trebuie să rezistăm și să învingem în această luptă. Oamenii sunt unanimi în decizia lor de a învinge. Ei susțin Guvernul, susțin președintele. În fiecare zi, cu nerăbdare, cetățenii așteaptă mesajele lui Volodimir Zelenski. „Este greu, dar noi suntem puternici, noi vom rezista și vom învinge. Trebuie să continuăm lupta, deoarece nu avem altă șansă de supraviețuire”, își spun oamenii care sunt tot mai uniți în convingerea lor de a învinge. 

— Și care sunt mesajele șefului statului, adresate misiunilor diplomatice ale Ucrainei?

— Am participat la întâlnirea șefului statului cu ambasadorii Ucrainei, acreditați în lume. Principalul mesaj a fost cel de recunoștință pentru toate statele care s-au mobilizat să ajute Ucraina lovită de război. Pe 23 decembrie, înainte de Crăciun, soțiile ambasadorilor s-au întâlnit cu Olena Zelenska. Fiecare participantă a prezentat activitatea desfășurată în 2022, în special în contextul războiului, sprijinul acordat refugiaților, activitățile din cadrul centrelor de plasament pentru copii. În R. Moldova, activitățile au fost foarte diverse, de la sprijin direct acordat refugiaților – pachete alimentare, pachete igienice, până la deschiderea claselor de computere, pentru instruirea la distanță.

Atât timp cât războiul continuă, sprijinul pentru ucraineni e foarte necesar

— Dar cum a schimbat războiul viața familiei dvs.?

— Cred că nu există niciun om în Ucraina care nu a simțit consecințele războiului. Și noi nu suntem o excepție. Bineînțeles, pentru noi a fost puțin diferit, deoarece eram mai departe de focarele directe de război, noi muncind aici, în R. Moldova. Regret că n-am reușit să-mi vizitez părinții atât de des cât aș fi vrut și cât ar fi trebuit. Au fost multe evenimente la care am fost în calitate de organizator și nu puteam lipsi mult timp de aici. De prin aprilie 2022, am organizat foarte multe acțiuni de caritate, am colectat fonduri și am ajutat câteva spitale pentru copii din Ucraina. Am cumpărat multe echipamente pentru spitalul de copii din Odesa, în special pentru Secția chirurgicală, pe care am dotat-o cu un aparat modern de anestezie. A fost amenajată chiar o sală nouă de operații. Am reușit să cumpărăm echipamente performante, unice în felul lor, care permit efectuarea intervențiilor chirurgicale și în cazul copiilor născuți prematur, chiar și cei care au venit pe lume având o greutate de doar 500 de grame. Misiunea noastră diplomatică ajută concentrat regiunile care au fost eliberate de invazia rusească: Cernigov, Herson, Nikolaev… Atât timp cât războiul continuă, sprijinul pentru ucraineni e foarte necesar.

— R. Moldova a primit și mai continuă să primească numeroși refugiați din Ucraina. Mulți, probabil, ajung și la Ambasada Ucrainei din Chișinău. Cu ce probleme apelează aceștia misiunea diplomatică?

— Am avut foarte mulți apelanți ai serviciilor consulare. De la punctul de frontieră Palanca, ei veneau direct la noi. Pentru că erau foarte mulți, noi am organizat un punct de suport chiar din primele zile de război. Erau foarte multe mame cu copii. Am înțeles că, pentru toți refugiații care ajung la Ambasadă, e nevoie și de mâncare caldă, și de un ceai, și de suport informațional. Special pentru mame și pentru copii, au fost instalate corturi, ca să se poată încălzi. Veneau peste o mie de persoane zilnic. Imaginați-vă doar. Dacă, de obicei, aveam vreo 30 de vizitatori, când a început războiul, veneau peste o mie. Cum spuneam, majoritatea erau mame și copii. Secția consulară se transformase într-un fel de centru de plasament. Aici le-au fost oferite produse igienice, produse alimentare, haine calde, încălțăminte – tot ce e necesar unor oameni care au fugit din calea războiului. Unii au fugit neavând cu ei acte de identitate, alții aveau acte de identitate cu termenul de valabilitate depășit. În prima lună de război, angajații misiunii diplomatice s-au mobilizat și au ajutat inclusiv din mijloace proprii, după care am înțeles că fluxul de refugiați crește și noi nu mai putem face față. Așa am inițiat mai multe acțiuni de caritate. În calitate de președintă a Clubului Internațional a Femeilor din Moldova am solicitat ajutor de la alți colegi din alte misiuni diplomatice, dar și de la lumea de afaceri. Toți au fost receptivi și ne-au ajutat foarte mult. Doar grație acestui ajutor, ne-am descurcat. În paralel, ne-am ocupat și de problemele care apăreau în alte centre de plasament a refugiaților. Organizații internaționale, oameni de afaceri au acceptat să meargă în vizite împreună cu noi, pentru a cunoaște direct problemele persoanelor strămutate din Ucraina din cauza războiului. Am implementat un proiect care presupune colectarea de ajutoare pentru refugiați. În cadrul altui proiect, am repartizat copiilor refugiați cărți și dulciuri.

„Să-mi cânți cobzar”: mi-a fost dor de această piesă

— Cum ați ajuns să interpretați romanța „Să-mi cânți cobzar”?

— Piesa aceasta nu este prima și nici singura pe care o interpretez în limba română. „Călinul roșu”, o piesă care a devenit celebră pe timp de război, am interpretat-o tot în limba română, chiar de Ziua Independenței Ucrainei. Am avut succes și asta pentru că, atunci când interpretam, simțeam cât de mândru e publicul de faptul că eu cânt această piesă tradițională ucraineană în limba română. De fapt, anterior, am avut în repertoriul meu „Să-mi cânți cobzar”, doar că în limba ucraineană. De altfel, cântecul e foarte vechi. A fost scris de Isidor Vorobchevici încă în secolul al XIX-lea. Acesta a fost un profesor cipriot din Bucovina, regiunea Cernăuți, regiunea în care s-a născut răposata mamă a mea, în orașul Zastana, dar și unde m-am născut eu. Inițial, am auzit această melodie interpretată în limba ucraineană, după care am identificat varianta românească. În repertoriul meu, am mai multe romanțe românești interpretate de vedete din România, iar Maria Tănase sau Ioana Radu sunt preferatele mele. Este uimitor că, în limba ucraineană, această piesă era interpretată de femei, iar în limba română – de bărbați. Mai mult timp mi-a fost dor de această piesă. Cu ceva timp în urmă, am decis să testez și să o interpretez în limba română. Reacția publicului a fost extrem de plăcută. Prin această interpretare, am mai demonstrat încă o dată că popoarele noastre au foarte multe lucruri în comun.

— Interpretați această romanță fiind îmbrăcată într-o ie de o frumusețe rară. Ce istorie are?

— Este costumul de sărbători al mamei mele, brodat manual de bunica. Are 80 de ani și mi-i foarte drag.

— Apropo, cum ați învățat limba română?

— Prima noastră misiune diplomatică a fost la București, în anii 1997-2001. Acolo am studiat în cadrul unui curs pentru studenții străini, la Universitatea Tehnică. Am încercat să fac și doctorantura, dar am născut primul nostru fecior și nu am mai avut timp pentru alte activități, decât cele de mamă. Mă bucur că atunci am reușit să studiez limba română și aceasta m-a ajutat foarte mult în viață, pentru că, după București, am avut și prima noastră misiune în R. Moldova, la începutul anilor 2000. Între timp, am fost în misiune și în Canada, acum suntem iarăși în R. Moldova.

— Ce vă impresionează cel mai mult în R. Moldova?

— Mă gândesc că am ajuns la vârsta la care prețuiesc foarte mult comunicarea cu oamenii. În Moldova, cea mai mare bogăție sunt oamenii – atât de calzi, buni, cu inimi deschise. Chiar cred că seamănă mult cu ucrainenii. Ne place libertatea, ne place să muncim mult și să avem casa plină de lucruri create de mâinile noastre. Sunt foarte bucuroși de oaspeți, iar bucătăria este bogată, gustoasă, sănătoasă. Și muzica mă captivează mult încă din copilărie. Sărbătorile în Moldova sunt fantastice. Cu mult drag merg la spectacolele „Lăutarilor”, a fraților Advahov…

Există o speranță că, odată cu venirea primăverii, războiul se va încheia

— Ce așteptări aveți de la anul 2023?

— Așteptări? Cred că avem o singură așteptare – Victoria, sfârșitul războiului. Așteptăm ca cei plecați din țară în străinătate să revină acasă, așteptăm ca toți soldații de pe front să revină sănătoși acasă, ca să începem să construim o altfel de țară, o țară nouă, o țară frumoasă și bogată. Să fie pace – asta ne dorim cel mai mult.

— Dacă, în niște circumstanțe, v-ați întâlni cu Vladimir Putin, ce i-ați zice?

— Nu cred că am ce vorbi cu el. Pentru mine, el nu este un om. În Ucraina, lumea a înțeles cine este Putin și ce reprezintă armata sa. Nu cred că veți găsi oameni care ar vrea să vorbească, să negocieze cu el sfârșitul războiului. Cred că a fost depășită perioada în care era loc de discuții, de negocieri, de comunicare. Acum, când în fiecare sat, în fiecare casă, sunt participanți sau chiar decedați în război, familii distruse, copii orfani, femei violate, bătrâni care au murit înainte de vreme. Acum, nu mai sunt sentimente, totul e în alb-negru.

— Ce pronosticuri pentru 2023 au ucrainenii?

— Lumea așteaptă ca, în acest an, să se termine luptele. Există o speranță că, odată cu venirea primăverii, războiul se va încheia.Toată lumea așteaptă acest lucru.

— Mulțumim. 

Un interviu de Aneta GROSU