Igor Hîncu: Despre modul în care un producător de jucării începe să facă viziere, livrarea comenzilor pe timp de pandemie și implicare socială în R. Moldova

Interviu cu Igor Hîncu de la „EduJoc”

— Dle Hîncu, cum a pornit „EduJoc” și de unde ideea de a face jucării educative? 

— Totul a început cu 7 ani în urmă. Soția mea făcuse Școala de Business la Cluj, eu eram inginer topogeodez la București și am mers la un training de business social. Mi-a plăcut conceptul, modelul și am zis că neapărat trebuie să facem și noi asta. Aveam printre prieteni părinți cu copii care tot timpul ne cereau să aducem de la București jucării educative, pentru că la noi fie erau foarte scumpe, fie lipseau. Altcineva din apropiați avea o problemă cu copilul care devenise dependent de ecrane. Am zis să ajutăm, am și discutat cu un prieten psiholog de profesie. Inițial, eu mă ocupam cu vânzările, soția  – cu partea de business și așa a pornit nebunia noastră. 

— Din câte înțeleg, este o afacere de familie și se pare că i-ați implicat pe toți…

— Da, cumva și asta e o parte din filosofia și modelul nostru de business. De când am început, noi am zis că o să avem o altfel de afacere. Soția mea a fost voluntara anului, unul sau doi ani la rând, și ea tare voia să facă voluntariat, iar mie îmi place să ajut, respectiv am găsit acest model de business, care s-a pliat foarte bine pe valorile și pe filosofia noastră. Și tatăl meu e aici, la atelier, tatăl Victoriei (soția, n.r.) e la magazin – ne ajută cu livrările, mama mea ne ajută şi ea, dar acum îi ținem acasă, din cauza coronavirusului. Vrem ca seniorii noștri să fie în siguranță. Când a venit pandemia și am văzut că putem ajuta și noi, ne-am gândit la asta ca la un nou nivel în activitatea noastră socială. 

— Cum ați ajuns la viziere, de la producerea de jucării?

— Criza aceasta ne-a făcut să prelucrăm plastic, deși eu sunt activist de mediu, tot satul știe că merg adesea cu bicicleta. Din plastic însă am făcut doar viziere și doar pentru perioada crizei, când era mare nevoie de ele. După câteva luni, noi încă primim mesaje de mulțumire și recunoștință din partea medicilor, care spun că, uite, „noi suntem primii la capitolul de îmbolnăvire a medicilor, dar oare ce ar fi fost dacă nu erați voi cu vizierele”? Și asta cumva ne justifică derapajul de la filosofie. Acum, nu mai prelucrăm plastic. Noi am făcut viziere numai atunci când era o lipsă acută a lor și era mare nevoie de acestea în spitale. Țin minte ca și azi – într-o sâmbătă am postat pe o rețea de socializare că facem viziere, iar luni, la poartă au venit vreo 10 mașini, din care cinci erau ambulanțe, iar una era tocmai de la Ocnița. Nici nu știu cum m-au găsit. Pentru noi era complicată acea perioadă, întrucât trebuia să vedem cui oferim mai întâi viziere, deși toți voiau, toți aveau nevoie. Trebuia să găsim suficientă putere ca să le oferim mai întâi celor din prima linie care luptau cu virusul. Și le dădeam, până la urmă, tuturor câte 20-30, câte reușeam să facem. Împreună cu echipa viziere.md am reușit să distribuim peste 80 de mii de viziere în instituțiile medicale – o bună parte din necesarul național. Din banii cu care guvernul a cumpărat 200 de mii de viziere, noi puteam confecționa 2 milioane. S-au irosit resurse, din păcate, și iată noi, o mână de oameni, am reușit să ne adunăm și să facem un lucru atât de mare. Bănuiesc și sper că nu greșesc atunci când spun că este de departe cea mai importantă și frumoasă mișcare națională, pentru că am adunat multă lume bună la un loc, iar proiectele continuă și toate sunt cu caracter social. Acum nu mai facem viziere, pentru că de vreo două luni am epuizat deja materia primă. Ultimele 35 de mii de viziere le-am obținut din donații din România. 

— Dincolo de ideea de a produce viziere, cum ați făcut rost de toate celelalte? 

— Cumva ne-a ajutat și experiența din business, pentru că imediat ne-am dat seama că o să apară potențial economic pentru acest produs și atunci primul lucru pe care l-am făcut, având o afacere socială și având o activitate în Asociație, a fost să ne punem întrebarea de unde luăm materie primă. Văzusem într-o vineri undeva pe rețelele de socializare o postare că la noi începuse mișcarea vizere.md și sigur că imediat ne-am conectat. Băieții și-au dat acordul. Eu am pus mâna pe telefon, am sunat toți prietenii, am contactat toți politicienii pe care i-am putut contacta și le-am povestit despre proiect și despre cum putem ajuta medicii. I-am rugat să ne ajute, cumpărând și aducându-mi direct la atelier materia primă. Am zis că nu vreau bani de la ei, nu vreau să am datorii și i-am rugat numai să-mi aducă materia primă. Și aşa am avut la atelier material pentru mai bine de o lună, încă din primele trei zile când ne-am alăturat. Ulterior, s-a materializat teama mea – în mai puțin de o săptămână materia primă era epuizată pe teritoriul R. Moldova și nici distribuitorii mari nu o mai ofereau, pentru că și ei aveau aceleași necesități. Oamenii erau disperați după echipamentele de protecție și atunci am înțeles cât de complicată este situația și cât de importantă este implicarea noastră, a tuturor. 

— Spuneați că ați contactat toți politicienii pe care îi cunoșteați, ca să ajute. Cât de deschiși au fost să se implice? 

— Foarte deschiși. Nu am avut niciun refuz. Primul care a venit a fost dl Munteanu (Valeriu Munteanu, ex-ministru al Mediului, n.r.). Dar bine, el și locuiește aici, la Floreni. Am avut deschidere la nivelul la care eu puteam transmite cuiva contactul furnizorului și el se ducea singurel și cumpăra materia primă, ca ulterior să mi-o aducă la atelier. Eram încântat de asta și aveam un anumit entuziasm, pentru că simțeam că suntem pe drumul cel bun, iar oamenii erau deschiși și ne ajutau. Acum, lucrăm la o poartă de dezinfectare, care este destul de costisitoare și, în general, prototipul unui produs costă cât elefantul, spunem noi între makeri (producători, n.r.), iar asta pentru că trebuie să faci multe teste, multe încercări. De regulă, acesta poate costa de 3-4 ori mai scump decât produsul final. Urmează să livrăm curând prima poartă de acest fel. 

— Cum reacționau, ce vă spuneau medicii atunci când veneau după viziere sau când mergeați dvs. la spitale? 

— Îmi povesteau multe lucruri pe care nu le vedeam în presă, din păcate. Aflam o realitate dură, care – deși eu sunt un optimist cronic și tot timpul în activitatea noastră am încercat să mergem pe soluții, pe lucruri pozitive, pe lucruri frumoase, că în rest, se aruncă destule pietroaie unii în alții – mă punea în gardă. Oamenii ne povesteau că sunt nevoiți să spele mănușile de unică folosință, că nu aveau măști și nu le puteau găsi. Asta ne ducea la gândul că este foarte greu pentru ei și ne temeam, eram panicați. Cea mai mare temere a fost și este în continuare să nu ajungem și noi acolo. Eu cunosc mai bine decât oricine care este situația. În agenda mea din telefon, nu cred că lipsește numărul de telefon al vreunui manager din orice instituție spitalicească a R. Moldova. Am cam discutat cu toții. Dacă nu am ajuns direct la ei, măcar le-am livrat produsele, și cunoaștem situația.  

— Cum a funcționat partea cu donațiile pentru viziere? 

— Au venit din diferite surse și prin diferite canale. Eu tot timpul am preferat să mi se aducă materia primă, însă în toată mișcarea asta a fost nevoie și de distribuție, și de coordonare, și de multe alte lucruri extrem de importante care nu se vedeau. A fost creată pagina viziere.md, cu posibilitatea de a dona prin PayPal sau transfer bancar. Chiar din prima săptămână am primit apeluri și din Italia, și din Spania – oameni care nu mă cunoșteau, dar erau gata să ne ajute. Și în Italia, și în Spania în acele momente era cea mai complicată situație pandemică la nivel mondial. Diaspora din America, de asemenea, s-a implicat, prin intermediul Asociației „Hora în America”. Ei au adunat o sumă destul de frumoasă, însă transferul a fost mai complicat – banii s-au dus spre România și de acolo noi am primit vizierele deja gata făcute. În primele luni, am făcut 45 de mii de viziere și le-am și distribuit, le-am expediat până la destinatar. Acum am mai distribuit 35 de mii, pe care le-am primit ca donație. Deci, 80 de mii în total, și doar viziere. Ulterior, medicii de la Terapia Intensivă ne-au rugat să-i ajutăm și cu boxele pentru intubare și tot noi le-am făcut. Îmi amintesc când am început: dacă viziera costa de la 6 la 30 de lei prețul de producere, o singură boxă era până la o mie de lei. Per total, era nevoie cam de 250 pentru întreaga R. Moldova. Am convenit cu distribuitorii – după ce ne arsesem cu vizierele, am luat materie primă pe datorie și într-o lună-două am achitat. Manopera a fost contribuția noastră. Au fost implicate 10 ateliere, 100 de voluntari și pot să recunosc că nici până azi nu m-am văzut cu mai mult de 90% din ei, dar mă bucur că, cu toate acestea, am reușit să facem un lucru atât de frumos. A fost o lecție de încredere, comunicare și leadership, până la urmă. O mână de oameni a ajuns să facă cât guvernul nostru. 

— Cum ați adunat voluntarii?

— De fapt, nu i-am adunat, ei singuri au decis să ni se alăture. Oamenii au început să sune și să zică că vor să fie parte din echipă. Zilnic primeam apeluri și mesaje de la oameni care voiau să ajute cu livrarea, care ajutau cu altceva, veneau oameni direct la atelier ca să ajute. 

— Din câte înțeleg, acum ați revenit la producerea de jucării… 

— Da, apropo, tot prin intermediul unui proiect european. Astfel, am avut un proiect foarte frumos și am putut face o donație de jucării pentru copiii infectați cu COVID-19. Noi am făcut seturi speciale în funcţie de vârstă, temperament, nevoi și le-am dus în toate spitalele, inclusiv în partea stângă a Nistrului. Copiii din acele secții nu au voie să iasă de acolo cât sunt la tratament, nu au voie să interacționeze unii cu alții și, reieșind din asta, am decis să contribuim cu ce putem. 

— Mai multă lume din business se plânge că pandemia, practic, le-a distrus afacerea. Cum este situația în cazul dvs.?

— Diferit. Prima săptămână era panică totală. Lumea încerca să supraviețuiască și noi nu aveam nicio comandă. Apoi am avut situații când părinții ziceau că dacă nu le livrăm jucăria, copiii îi aruncă peste geam (râde, n.r.) sau ne scriau pe la 9 seara că o iau razna copiii și chiar acum vor produsul. Era o nebunie. La un moment dat, cred că se triplaseră comenzile pe online. Acum s-au temperat și, practic, s-a revenit la rata normală de vânzări, echivalentă anului trecut, deși se simte că e mai greu, lumea se gândește mult mai mult înainte să scoată banul din buzunar, pentru că persistă această nesiguranță în ziua de mâine. Oamenii se gândesc la ce se poate întâmpla în zilele următoare, iar asta se simte, o putem spune și noi. Altminteri, avem prețuri mici, întrucât unul din scopurile noastre este să oferim tuturor copiilor șansa de a avea în casă măcar o jucărie educativă. Datoria noastră e să oferim prețuri corecte, ca absolut toți, indiferent de venituri, să aibă în casă o jucărie educativă. 

— Dar, în general, cum rezistă o afacere socială în R. Moldova? 

— Foarte complicat. Rezistă doar din pasiune, entuziasm și altruism. Eu i-aș putea enumera pe cei pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor și care s-au deschis, s-au perindat, apoi au fost nevoiți să se închidă. Probabil, noi suntem pe nișa asta de jucării educative și cumva ne-am orientat doar în zona de educație, fără jucării din astea moderne, care nu stimulează şi nu dezvoltă ceva la copil și lucrăm mult cu organizațiile străine. Cred că asta ne ajută – faptul că putem câștiga proiecte, ne putem dezvolta, ne putem extinde producerea.

— Din ce se hrănește acest entuziasm al dvs.? 

— Probabil, din activitățile cu copiii. Eu adesea merg prin școli și fac traininguri, seminarii. Cred că de acolo îmi iau și inspirația, și toată energia. 

— Cum sunt copiii Moldovei de acum?

— În linii mari, nu s-au schimbat foarte mult. Copiii tot copii au rămas. Bineînțeles că acum au la dispoziție aceste ustensile care le captează și le fură toată atenția și ne vine mult mai greu să-i recâștigăm. De asta, încercăm să fim și noi mai inventivi, să creăm tot felul de povești și provocări, ca să îi atragem. Când vin în vizită la atelier, încercăm să le oferim și exemple frumoase. Avem două colecții importante – un tapet mai neobișnuit – noi tot nu suntem adepții simplității (râde, n.r.) cu hărțile orașelor unde au ajuns jucăriile noastre și unde am dus poveștile noastre. Avem o altă colecție – și vrem să umplem pereții cu astfel de tapete de amintiri – sunt ecusoanele și avem regula de a aduce o dată pe lună un ecuson în plus, indiferent de către cine – de la evenimente, de la concursuri internaționale, cu medalii pentru creațiile noastre. 

— Teoretic, se poate face business în Moldova…

— În principiu, da. Noi toți plecăm de la ideea că cel mai important în business sunt banii, dar adesea, participând la conferințe, traininguri, seminarii, îți dai seama că-ți lipsesc anumite abilități, care sunt mult mai importante decât banii.  E vorba de curaj, îndrăzneală, abilități de negociere, vânzare, comunicare. Cel puțin, la capitolul ăsta încurajăm toți tinerii să participe la concursuri. La noi mulți consideră că concursurile sunt aranjate, dar nu e așa. Sigur că noi nu pe toate putem să le câștigăm, nu am câștigat din prima, am învățat să ne facem un plan de afaceri, să ne stabilim un obiectiv, o viziune. Acum, când ne văd  ceilalți participanți, spun „iarăși ăștia de la EduJoc” (râde, n.r.). Deja ne cheamă în juriu sau în comitetul de organizare, ca să nu participăm atât de des. De altfel, trebuie să recunosc că, la un moment dat, asta îți ia foarte mult timp, pentru că presupune și raportări, și participarea la traininguri.

— Dar știți că lucrurile se fac transparent… 

— Da, le facem ușor, fără să ne grăbim, fără să ne băgăm în credite. Încercăm să creștem natural și organic, pentru că asta e ca și dragostea – ce vine încet, e prețuit și rămâne mai mult sau nu pleacă niciodată. 

— Părinții vin cu reacții după ce cumpără jucăriile de la dvs.?

— Noi încă de la bun început suntem într-o relație strânsă cu părinții, chiar într-o relație de prietenie, aș spune. Astfel am reușit să satisfacem nevoile și dorințele lor în materie de jocuri educaționale, materiale didactice și așa mai departe. De la bun început, eu făceam livrările, cu mașina tatălui meu. Fac asta și acum, și așa reușesc să comunic cu oamenii la care ajung jucăriile. Fiecare jucărie din magazinul nostru are o poveste. În felul acesta, am posibilitatea să o spun oamenilor la care merg să fac livrarea. Această poveste încercăm să o transmitem și ca o invitație de a continua relația noastră cu un cumpărător. Jucăriile sunt din lemn, evident că sunt mai rezistente, însă noi oricum nu uităm să le spunem părinților că acestea sunt niște accesorii. Mă uit la încălțăminte: când copilul crește, o schimbi. Așa e și cu jucăriile. Copilul le depășește la un moment dat și are nevoie de ceva care să-i stimuleze și mai mult creativitatea și logica. Însă, în general, jucăriile noastre pot fi adaptate la diverse activități. Deși se spune că jucăriile, de fapt, sunt mai mult pentru părinți, ei le cumpără ca să transmită anumite mesaje, anumite învățăminte și abilități copiilor. Adică, copiii nu ar avea nevoie de ele, dacă părintele ar fi mai mult lângă dânșii. Avem multe situații când vin părinții și ne cer o jucărie mare și frumoasă, care să țină ocupat copilul, dar și să-l dezvolte. Și atunci noi le spunem: „Nu vă supărați, nu vindem părinți”. Noi la început ofeream multe resurse alternative și învățam părinții să își facă singuri jucăriile. Acesta era modelul social: cine poate, nu își permite să cumpere o jucărie, poate învăța să o facă singur. În continuare, vrem să amenajăm un magazin mobil, care să meargă prin toată R. Moldova și care să-i învețe pe copii să-și meșterească singuri jucăriile. Noi îi învățăm și tehnica, și normele securității, dar și să dea frâu liber imaginației. Astfel promovăm și aceste meșteșuguri și meserii de bază aflate pe cale de dispariție. 

— Vă mulțumim!