Fotografiind nomazii din Iran: „Numai când ajungi în mijlocul unei furtuni de nisip – și aștepți ore bună să treacă, îți dai seama cât de norocoși suntem noi de fapt”

Interviu cu fotograful și omul de afaceri Aurel Cepoi

A stat în pustiu, în corturi înconjurate de șacali, a participat la nunți cu mii de invitați ai nomazilor, a trecut prin furtuni de nisip și a citit cărți la lumina stelelor, a cunoscut o cultură pe cale de dispariție și a imortalizat-o. Fotograful și omul de afaceri Aurel Cepoi a făcut 15 mii de km prin Iran, în cele cinci călătorii ale sale din perioada aprilie 2018 – mai 2019, ca să surprindă instantanee din viața de zi cu zi a ultimilor nomazi contemporani care mai fac transhumanță.

Recent, la editura Cartier a apărut albumul său de fotografii „The last and the lost. The transition of Iranian nomads into disappearance”, („Cei rămași și cei pierduți. Tranziția nomazilor iranieni spre dispariție”, n.r.), iar curând la Muzeul Național de Artă din Chișinău va fi lansată și o expoziție inclusiv cu fotografii care nu au intrat în album.

ZdG l-a întrebat pe fotograf despre călătorii, despre cum se prinde la cameră un moment bun și despre ce ne dă speranță să mergem mai departe în aceste vremuri.

— Dle Cepoi, ați reușit să vă vedeți albumul?

— Da, de-acum mi-am luat și acele exemplare care mi se cuvin, ca autor. Am avut o perioadă mai stresantă anterior și când apăruse albumul la tipar nu reușisem să-l văd. Între timp, l-am luat și sunt pornit să mă războiesc…

— Ați petrecut 60 de zile în Iran. Cum a fost perioada asta pentru dvs.?

— Am mers acolo de cinci ori, dar anume pentru acest proiect – de patru ori. Nu am făcut deodată acești 15 mii de km, de fiecare dată mergeam pentru câte 10-12 zile. Acolo trebuie să mergi dintr-un trib în altul, să schimbi, să te duci, să vii. În general, am urmărit cum pleacă câteva familii din locația de iarnă spre Golful Persic. Vara, când e cald, ei urcă în munții Zagros. Asta fac majoritatea nomazilor din centrul Iranului. Dar am mai vizitat și alte regiuni, unde nu prea mai sunt nomazi, adică s-au sedentarizat, și-au făcut case, își țin animalele în ferme, fac agricultură.

— De unde a pornit acest interes al dvs. pentru triburile nomade?

— Tot timpul am avut o afinitate pentru acești oameni mai marginalizați, să spunem așa, care trăiesc în condiții precare, însă care fac un lucru măreț. Au stilul lor de viață, pe care l-au moștenit și îl acceptă așa cum este, deși acum aș spune că se schimbă vertiginos. Am mai fost și în alte țări să văd nomazi, însă cu mai puțin succes. Iranul este unica țară care are un număr foarte mare de triburi care încă fac transhumanță – migrația asta cu animale, cu mielul, cățelul, cu cortul, cu tot. Tot mai puțini o fac natural, să zicem așa, așa cum era din strămoși. Unii își pun animalele în mașini, se urcă și ei, și ajung repede de la o locație la alta. Totuși, mai sunt încă și din cei care călătoresc pe jos. Înțelegeți, cam 30-40 de zile pe drumuri primăvara și tot așa înapoi toamna. Zilnic pui cortul, trebuie să faci mâncare, dimineața îl scoți, îl strângi, te-ai pornit din nou la drum. E o muncă titanică.

— În album sunt și fotografii unde se vede că ei se adaptează din ce în ce mai mult la viața modernă. Au și telefoane mobile, și panouri solare…

— Majoritatea au accesorii care le fac viața mai ușoară – panouri solare, pentru a avea lumină și a încărca telefoane mobile, pentru a avea acces la internet sau telefon. Apoi, mai sunt mașinile lor și motocicletele. Respectiv, este și o parte pozitivă în asta, că le îmbunătățește viața. Pe de altă parte, li se schimbă și tradițiile, și obiceiurile de a face anumite lucruri.

— Ce descoperiri ați făcut pentru dvs. cât ați stat acolo?

— Stilul lor de viață și cultura sunt, evident, cu totul diferite. Nu e secret faptul că Iran este o țară închisă și naivitatea lor, în comparație cu cei care călătoresc mult mai mult, este impresionantă. Te șochează, în același timp, faptul că așa oameni mai există și își văd de viața lor, de treburile lor, uneori fără mare interes în raport cu ce se întâmplă în afară. Îmi aduc aminte acum și de un oraș, cred că Ispahan, unde au o tradiție absolut uimitoare – în acea zonă toți oamenii au păsări în casă – papagali și mierle, de exemplu, iar sâmbăta și duminica ies toți cu coliviile în parc, așa cum am ieși noi afară cu pisicile sau câinii. Așa ceva nu vezi nicăieri – să te plimbi cu pasărea în colivie.

— Dincolo de asta, am văzut fotografii în care poartă arme și învață și copiii să le folosească…

— Armele sunt absolut legale în majoritatea cazurilor, nu o să mă refer la regiunile unde sunt formațiuni care luptă împotriva guvernului. Unele triburi au luptat pentru eliberarea Iranului și au moștenit aceste arme, sunt arme vechi, în general, însă, ei au voie cu ele, pentru a vâna (deși acum au tot mai puțin de vânat) și să se apere de lupi și șacali. Deci, e vorba de necesitate.

— Ați reușit să participați și la unele ritualuri locale?

— Am fost invitat la nunți, care sunt destul de lungi și de o anvergură impresionantă. Noi ne mirăm când auzim de nunți de 200-300 de oameni, dar acolo asta înseamnă 2000-3000 de oameni. Durează câteva zile, se întind corturile pe o pajiște, unde este invitat tot clanul, toate rudele. La aceste nunți sunt diferite tradiții, jocuri interesante, care încet-încet se pierd. De exemplu, la ambele nunți la care am fost nu se mai face mâncare, e catering, adică e o combinație de chestii ciudate. Probabil, există mai multe aspecte din acestea, însă ca să ai acces la ele trebuie să stai acolo mai mult timp. Sunt peste un milion de nomazi, zece triburi majore, iar în total, se consideră până la 100 de subtriburi. Deci, îți trebuie ceva timp ca să le cunoști. Mulți din ei nu mai practică transhumanța. Pe mine mă interesau doar acele triburi care se mișcă dintr-o parte în alta. Asta mi se pare cel mai anevoios.

— De ce ar accepta un străin să petreacă atâta timp cu ei? De ce trebuie un fotograf să stea atâta timp cu ei?

— Eu nu sunt adeptul fotografiilor regizate. Te duci, stai cu ei, te acceptă, trebuie să le povestești de ce faci chestia asta, să nu aibă dubii la ce folosește, pentru că ei știu că unii folosesc imaginile, fără acordul lor. Le explic că voi fi prin preajmă, că nu trebuie să îmi acorde atenție. Sigur că nu e rău dacă vii cu o bomboană la copii sau, cum îmi plăcea mie, să duc mărțișoare ori broderii. La nomazi te duci cu lucruri simple, ei nu au cum să care după sine cadouri multe. Lucrurile mărunte le acceptă, iar în schimb devin mai deschiși și îi poți fotografia, fără ca ei să simtă neapărat prezența ta acolo. Nu prea retușez pozele, de aceea încerc să fac cât mai multe, ca să fie cât mai naturale. Cam asta este esența proiectelor mele fotografice.

— Aveți niște momente de care vă bucurați în mod deosebit că le-ați putut prinde în fotografii, în perioada cât v-ați aflat în Iran?

— Sigur. De exemplu, ca să ajungi la o nuntă de nomazi trebuie să știi unde și când are loc, iar în Orient lucrurile astea nu sunt ca la noi, nu se stabilesc cu mult timp înainte. Depinde de faptul dacă au bani sau unde vor fi cu animalele. Așa s-a întâmplat că am dat peste o nuntă la care am fotografiat mult mai bine, decât alta la care am fost anterior invitat. A fost hazardul, întrucât niciodată nu știi unde îi întâlnești, unii se ascund. Pe mine mă interesau mai mult cei care încă țin la tradiții și folosesc acel cort mare, negru, greu, din lână. Acum majoritatea trec la corturi aduse din China, pe care le poți ridica în cinci minute. Pe aceia mai puțin mă interesează să îi fotografiez. În general, activitățile lor sunt foarte simple – s-au trezit, au dus animalele la câmp, femeia rămâne cu copiii, bărbatul se duce pe câmp. Momentele când poți să-i fotografiezi în condiții mai intime și mai naturale sunt dimineața devreme și seara târziu. De aceea, am foarte multe poze cu ei pe lângă foc, când se adună făcând pâine, mâncare sau bând ceai.

— Cum reacționează atunci când sunt fotografiați?

— Sunt și din cei pe care îi deranjează, dar majoritatea vor să fie fotografiați, sunt deschiși. Altfel, e normal să-ți ceri voie, să le explici de ce faci chestia asta. În absolut toate fotografiile am făcut așa, am acceptul celor care apar în ele. În general, în acea zonă, oamenii se lasă ușor fotografiați, mai ușor decât la noi. Iranienii sunt foarte deschiși, prietenoși, toți vor să te hrănească. Câteodată chiar exagerează pe partea asta. Am fost odată la ei, când era Anul Nou, în martie, și ghidul zicea că trebuie să mergem să vedem Persepolis, acolo unde se duce toată lumea, e un loc sfânt pentru ei. Toți acolo vin cu mâncarea lor de acasă, iar noi am preîntâmpinat ghidul că mâncăm puțin și simplu, iar toți cei din jurul nostru l-au certat că de ce nu ne dă de mâncare și ne-au adus atâta mâncare că puteau hrăni un eșalon de oameni. Altminteri, nu au o viață ușoară, iar resursele de care dispun nu le folosesc decât pentru a produce și vinde mai departe. Mănâncă foarte simplu – pâine, ceai, orez, câte un ou, câte o găină din cele pe care le poartă cu ei. Sunt și găini în poze, apropo.

— Vi s-a întâmplat să nimeriți în situații periculoase cât ați fost acolo?

— Situațiile periculoase cu nomazii sunt mai degrabă de natură obișnuită. De exemplu, uneori vin șacalii noaptea și înconjoară tot, câinii latră, încep împușcăturile, totul pare un haos. Dar te obișnuiești. Altceva e că trebuie să fii foarte atent la drumuri, în Iran se circulă incredibil de periculos.

— Dincolo de ceea ce ne separă de ei, ce vi s-a părut că avem în comun cu oamenii ai căror obiceiuri le-ați documentat?

— După ce stai cu nomazii, înțelegi că suntem un popor alintat, cu cerințe materiale exagerate și nu apreciem ceea ce avem – pământul bogat, apa și verdeața noastră. Acolo, oamenii sunt la mila naturii – plouă, vânt, zăpadă, iar ei mereu se află în cort. Uneori, se trezesc dimineața și nici măcar ceai nu au de băut, pot să ia numai niște apă fiartă și să plece cu animalele. În rest, ei practic nici nu prea știu de noi. Au mai auzit de România, pentru că exporta, la un moment dat, tractoare în Iran. De altfel, deja sunt țări în care nomazii au cam dispărut – Kârgâzstan sau Mongolia, dar în Iran încă poți găsi chestii destul de aproape de ceea ce făceau ei cu aproape 100 de ani în urmă. E important să documentăm viața lor și pentru antropologie, și pentru cei care fac cercetare, dar și din punct de vedere fotografic e interesant, fiindcă prinzi niște momente deosebite – cerul înstelat, viața în iurte și corturi, acești oameni alături de foc. E ceva care dispare cu o viteză vertiginoasă și nu e departe momentul când, pur și simplu, oamenii vor abandona asta. Da, e ceva ce face parte din civilizație, multe lucruri au dispărut odată cu timpul, însă acum avem posibilitatea să le imortalizăm. Este și filmul, dar pe mine mă interesează fotografia, căutarea acelui moment care să redea cât mai bine situația. Aceste triburi și popoare au nevoie de așa ceva – să fie cunoscuți atât ei, cât și necesitățile lor. Acum, de exemplu, ei se orientează mult spre turismul nomadic, asta e și de bine și de rău, că o să-i mai ajute să câștige niște bani, pe de o parte, dar e rău pentru că unde sunt mulți turiști, multe lucruri dispar.

— Odată cu pandemia, s-au anulat multe posibilități de călătorie. Ce a schimbat aceasta pentru dvs.?

— Pe timp de pandemie, toți am rămas „priponiți” de pământ, dar în același timp, am descoperit că sunt lucruri de fotografiat și în Moldova, așa că ne-am reorientat. Sigur că a pleca într-o țară, a vedea altă cultură și alt mediu e ceva palpitant. Se mai spune că în țara ta e foarte greu să fotografiezi. Planuri au fost mai multe, dar asta e, am ajuns în situația respectivă cu toții, nu doar eu. Fotografia și așa este într-un moment de cotitură dramatică, iar acum probabil va fi și mai mult afectată. Mă refer, în special, la cei care trăiesc din asta.

— Ce ar trebui să capteze în primul rând o fotografie bună?

— Trebuie să aibă o istorie și să te facă să-ți imaginezi asta.

— Dar ce calități vi se par esențiale la un fotograf?

— Răbdarea, adică ceea ce îmi lipsește mie (râde, n.r.). Trebuie să ai multă răbdare ca să prinzi acel cadru pe care îl vrei. De fiecare dată când fac un cadru și ajung acasă, deja zic că trebuia altfel să fac. Dar, mă rog, totul e pierdut. Avantajul e că poți face multe alte cadre în viitor.

— În această perioadă, atât de complicată, ce ați spune că ne poate da speranță, ne poate inspira să mergem mai departe?

— În primul rând, aș zice că trebuie să credem în medicină și, în al doilea rând, să profităm de această perioadă în care putem citi, privi filme, putem să ne ascultăm unul pe altul. Sper că vaccinurile vor veni curând și vom începe să călătorim iarăși.

— Când se vor deschide granițele, unde ați vrea să mergeți mai întâi?

— Am această senzație că aș mai merge o dată în Iran, doar pentru oamenii pe care i-am fotografiat, să le mai duc câte un album, să văd ce fac, dar, în același timp, nu sunt sigur cum va fi înțeleasă revenirea mea de către autorități. Așa că o să mă mai gândesc. Mi-i dor de oamenii care stau acolo, pe dealuri. E cu totul altă atmosferă. Sunt zone pe care în Moldova, de exemplu, nu le găsești. Am mers într-un deșert, am stat acolo și, practic, scoți cartea și citești la lumina stelelor, ceea ce la noi e imposibil, că satele se perindă unul după altul. Suntem obișnuiți cu spații mici, iar acolo sunt spații extreme – simți natura, simți munții, simți pustiul. E cu totul altceva. Am nimerit odată într-o furtună de nisip și numai atunci îți dai seama, când aștepți ore bune până trece, că suntem cu totul în altă zonă și trăim mult mai bine, însă suntem mult mai nemulțumiți decât ei.

— Vă mulțumim!