VIDEO „Fiecare nedreptate pe care o întâlneam în R. Moldova mă făcea mai puternic”. Interviu cu sportivul paralimpic Ștefan Roșca

În adolescență a devenit campion național la box. La 17 ani, după un accident, când încercase să salveze un cocostârc prins în cablurile de electricitate, sportivul a ajuns în scaunul cu rotile. Deși a urmat o perioadă dificilă, nu a renunțat la sport, ci s-a reorientat spre haltere, luând premiu după premiu.

Recent, Ștefan Roșca a adus R. Moldova medalia de aur la Cupa Mondială de powerlifting, desfășurată în Marea Britanie, la Manchester. El a reușit să ridice 194 de kilograme, clasându-se pe primul loc la categoria sa de greutate – 97 de kilograme.  

Sportivul a povestit pentru ZdG despre felul în care, înainte de acest premiu, și-a făcut jumătate de an antrenamentele în garaj, despre modul în care R. Moldova, cu greu, a găsit să-i dea o uniformă pentru competiție, despre faptul cum a rămas fără bursă sportivă în ultimele luni, dar și despre ce înseamnă să nu cedezi, indiferent de circumstanțe, atât în sport, cât și în viață.

— Ștefan, știm că vă aflați acum în Italia. Ce faceți acolo?

— Încercăm să ne stabilim în Italia, cu familia. Am luat această decizie în urma greutăților și nedreptăților pe care le-am întâlnit în R. Moldova. Mi-a fost foarte dificil să fac, bunăoară, aceleași antrenamente: tot timpul eram nevoit să rog pe cineva să mă coboare pe scări, să mă ridice înapoi, pe drumurile din Chișinău e foarte greu pentru o persoană în scaun cu rotile să se deplaseze. Fiind în Italia, m-am gândit mult și am luat această decizie să ne stabilim aici, ca să pot progresa în sport, să nu mă concentrez pe greutăți – cum să ajung la antrenament, cum să mă întorc de acolo, ci doar pe activități fizice. În al doilea rând, ne-am dorit să facem asta și pentru familie, pentru viitorul copilului, deoarece prin câte am trecut eu, ca persoană cu dizabilități în R. Moldova, mi-am zis că, Doamne ferește, să se întâmple ceva și cu copilul meu…

— Ce condiții de antrenament aveți în Italia? 

— Dacă e să vorbim în general, condițiile de antrenamente în Italia sunt foarte simple – e totul adaptat, începând de la intrarea în sală și terminând cu baia – poți intra și ieși cu căruciorul, fără probleme. În acest moment însă, pe timp de carantină, este foarte greu. M-am antrenat perioada asta într-un garaj, acasă. Am fost nevoit să-mi aduc tot utilajul necesar din R. Moldova, prin maxi-taxi – haltera, scaunul, ca să le pot instala în garaj, să continui antrenamentele, pentru a nu-mi pierde forma. A fost mai greu iarna, când era frig. Conectam caloriferul electric 24/24 ca să se încălzească constant și să mă pot antrena. 

— Tocmai ați câștigat un campionat mondial. Pe înregistrările video se vede că, la un moment dat, aveați ochii în lacrimi. Ce a însemnat pentru dvs. această victorie? 

— Această victorie este rezultatul muncii mele, a jertfirii de sănătate, pentru că orice sport profesionist necesită această jertfire, mai ales în cazul unei persoane cu dizabilități. Atunci când ești pe podium și auzi imnul țării, uiți de toate greutățile din spate. După aceea, însă, ieși în sală și începi să discuți cu alți sportivi despre condițiile în care fac ei antrenamente, despre sponsorizările pe care le au, despre cantonamentele lor – pleacă în fiecare lună și stau câte 20 de zile în cantonament, apoi vin acasă pe câteva zile, își văd familia și se întorc. Plus, în cantonament au parte de o alimentație corectă, de un șir de produse pentru ei, de terapii, de medici care stau împreună cu ei – dietolog, psiholog, deci o echipă de care are nevoie un sportiv, ca să aducă cele mai mari rezultate în competiții. Este o bucurie și o tristețe, în același timp, bucuria durează câteva secunde, iar după asta trebuie să te întorci acasă și să reîncepi cu greutățile prin care ai trecut, ca să ajungi la acest rezultat, gândindu-te că trebuie să concurezi la același nivel cu sportivi care au condiții de zeci de ori mai bune decât tine. 

— Așa își pierde Moldova campionii, probabil…

— Da, e greu să faci performanță în condițiile din Moldova. Practic, suntem ca gladiatorii – în condiții mizere, pot să spun, neavând parte nici măcar de echipament sportiv de bază atunci când pleci la competiții. Poate fi vorba de același costum. Înainte de această competiție, nu găseau costum pe mărimea mea. Zic: „Eu mă duc, pot ieși și într-un maiou simplu, dar asta e fața voastră, fața statului, nu-i stema pe el. Adică, din partea mea, oamenii văd ceea ce fac eu, dar fața voastră”… Încercăm să luptăm, să vedem, poate se va schimba ceva în țara noastră. Aceeași bursă sportivă nu am mai primit-o de patru luni, deoarece nu sunt bani în bugetul statului. Dar cum să te antrenezi patru luni, fără o bursă sportivă? Cum să atingi rezultate? Ei se gândesc? Noi avem nevoie de suplimente, de alimentație corectă, de unguente. Sunt un șir de lucruri pe care noi le cumpărăm din această bursă, pe când statul ar trebuie să acorde cele necesare pentru un sportiv. 

— Până la urmă, au găsit un costum pentru dvs. la campionat? Cum au reacționat când au văzut că ați devenit învingător? 

— Inițial, mi-au zis că nu au în stoc tricou pe mărimea mea și eu am spus că nu știu ce e de făcut. Au mai căutat și au găsit, până la urmă, deși oricum mi-era cam mic. Dar a mers. 

— Știm că vă doreați de mult timp un asemenea premiu și ați parcurs o cale lungă până la el… 

— M-am simțit, pe o clipă, cu un mic vis realizat. Aceasta nu este cea mai puternică competiție la care poate concura un sportiv. Cu toate acestea, ea mi-a dat o nouă doză de motivație. Am zis că se poate de urcat pe podium și în condițiile actuale. Cum se spune, ceea ce nu te doboară, te face mai puternic. Pe mine, fiecare nedreptate pe care o întâlneam în R. Moldova, nu mă dobora, ci mă ridica – eu oricum ziceam că voi reuși. Poate dacă nu ar fi fost greutățile prin care am trecut, nici nu aș fi avut aceeași motivație. Să fi avut o bursă mare sau condiții foarte bune, m-aș fi lăsat păcălit de un ban în plus și ar fi scăzut rezultatul. Tot timpul am avut motivația asta – mi-am dorit să arăt că pot face ceva reieșind din condițiile în care sunt. 

— Cum ați reușit să nu lăsați mâinile în jos, ci să faceți în continuare sport de performanță și să obțineți premiu după premiu? 

— Cred că am ambiție din adâncul inimii. Tot timpul părinții și cei dragi au fost cea mai mare motivare pentru mine.

Ziceam că trebuie să arăt rezultate bune, ca mama și tatăl meu să se mândrească cu mine, să nu-mi plângă de milă că sunt în scaun cu rotile și să invidieze alți copii că pot, dar al lor – nu. Dar și mai mult, a apărut motivația în viața mea, atunci când a apărut un copilaș. Când vin acasă, mă strigă „tati” și îl îmbrățișez, nu mai simt nicio durere, nicio nedreptate. Merg înainte ca să fiu o mândrie pentru copilul meu, ca atunci când va crește să spună că tatăl său, cu toate greutățile din jur, a reușit să-l crească, să-l educe și să-l ajute să devină cineva în viață. Asta e cea mai mare motivație pentru mine. Cei care au copii și familie știu ce înseamnă asta. 

— Părinții, rudele cum reacționează când află că ați luat încă o medalie? 

— Mă felicită și le curg lacrimi de bucurie, adesea. Nu sunt în pielea lor, dar cred că se simt mândri. Fiind acum părinte, eu înțeleg asta. Orice diplomă, la orice campionat sau orice competiție din sat chiar, când ți-o aduce copilul tău, te bucuri enorm. Nemaivorbind de o competiție la nivel mondial, unde te întreci cu cei mai buni sportivi. Cred că așa sunt motivați și ei să mă ajute mai departe, pentru că cel mai mare ajutor îl primesc în continuare de la părinți – ei mă ajută și financiar, și psihologic. Așa mergem înainte. 

— Ce calități ar trebui să aibă un bun sportiv? De cealaltă parte, ce ar trebui să facă R. Moldova pentru a-și ajuta sportivii să facă sport de performanță? 

— În primul rând, un sportiv trebuie să aibă foarte multă tărie de caracter, răbdare, multă motivație, dar și un antrenor bun. Ceea ce ține de obligațiile statului – să-i acorde cantonamente în care sportivul să uite de griji și doar să se antreneze. Numai așa poți obține un rezultat bun, altfel – e foarte greu. 

— Dvs. cum vă antrenați acum? Cât de des? 

— Acum, mă antrenez în garaj, deja de mai mult de jumătate de an. Nu pot face toate exercițiile necesare, ca antrenamentul să fie exact așa cum trebuie, pentru că nu am toate utilajele. Fac patru antrenamente pe săptămână, în jur de două ore și jumătate. E nevoie de multă răbdare și rezistență. Fără acestea, nu faci nimic. Pur și simplu, lași mâinile în jos și alegi ceea ce e mai ușor să faci în viața asta. De multe ori ziceam că, dacă aș fi lăsat această bursă și m-aș fi dus aici la un anume post de muncă în Italia, nu aș fi avut parte de atâtea impedimente și aș fi făcut mult mai multe câștiguri, decât ce fac eu în sport. Am însă un vis la care vreau să ajung. Cred că fiecare om are un vis în viața asta și dacă nu și-l îndeplinește, totdeauna trăiește cu gândul că de ce nu a mers mai departe, de ce nu a rezistat… Și eu încerc să rezist, deocamdată, ca să-mi realizez visul. Deja vom vedea cum va fi mai departe. 

— Care este acel vis? 

— Visul cel mai mare al oricărui sportiv de performanță este să aibă medalia de la Jocurile Olimpice/ Jocurile Paralimpice. Atunci când ai acea medalie în mână, poți spune că ești cel mai bun. Acolo nu mai există nicio îndoială. Și rămâi în istoria Moldovei, rămâi în istoria mondială. 

— Înțeleg că mai reveniți în Moldova. Cum vă pare Moldova în raport cu Italia? Ce schimbări vedeți? 

— Un an nu am fost în Moldova, dar când am revenit recent, pe scurt timp, am văzut schimbări în mai rău. Chiar referindu-mă la această carantină. Aici, în Italia, un an nu am văzut om fără mască pe drum, pe când ce am observat când eram prin Chișinău… Chiar filmam să le arăt prietenilor de aici, că altfel nu m-ar fi crezut. Majoritatea fără mască, circulă cum vor. Dar și pe termen lung, puține s-au schimbat. Drumurile nu s-au schimbat deloc – nu se mai gândesc la persoanele cu dizabilități, la mamele cu cărucioare, nu se mai gândesc la rampele de acces. Așa și a rămas totul. Nu am văzut deloc schimbări spre bine. Asta e o dovadă că noi rămânem în urmă de țările dezvoltate – nu că nu le putem ajunge, ci chiar regresăm. 

— Ați fost primul student într-un scaun cu rotile la o instituţie cu profil sportiv din R. Moldova. Cum vă deplasați prin oraș, atunci când erați la facultate? 

— Reușeam datorită prietenilor. Tot timpul în spatele meu erau doi bodyguarzi, să zicem (râde, n.r.), doi băieți puternici de la Universitatea de Sport, care mă luau pe sus și mă urcau peste tot. Atunci poate eram și eu mai ușor, acum este mult mai greu. Erau și atunci multe impedimente, tot felul de greutăți, dar cred că cel mai mult am simțit asta când fiecare a început să plece să-și facă viitorul, iar eu rămăsesem mai mult singur și încercam să mă descurc. Atunci am zis că este foarte greu să faci ceva în Moldova. După facultate, mi se propusese un post de muncă în calitate de antrenor la o sală, salariul fiind de trei mii de lei. Cum să trăiești în Chișinău cu acești bani? 

— Dar în general, cum v-ați integrat la facultate? 

— A fost foarte greu. Mi-aduc aminte prin câte treceam și… acum nu aș avea tăria de caracter să mă întorc înapoi, să iau totul de la zero. Atunci credeam că asta e ceva normal. Dar când am văzut că este o altă lume, că este o altă civilizație, m-am gândit că acum nu aș mai putea să rezist. Am rezistat numai pentru că alături de mine erau băieți puternici, sportivi care mă ridicau pe scări tot timpul, mă coborau, ne duceam împreună la cămin. Mi-aduc aminte cât de greu era iarna, când cădea zăpada și drumurile nu erau curățate. Doi sportivi nu mă puteau ridica spre deal. Erau așa niște troiene, așa o zăpadă… Iar atunci când se dezgheța, se prindea de roțile căruciorului și era greu de mișcat. Dar toate astea au trecut, ca un vis urât. Pe de altă parte, sigur că au fost și emoții frumoase, pozitive, la care m-aş întoarce cu drag. Anii de studenție, anii de cămin sunt cei mai frumoși. Era și acest spirit de echipă și era interesant, că noi încercam împreună să facem față greutăților. 

— O să vă rog să ne întoarcem și mai departe în trecutul dvs. Știu că ați mai vorbit anterior în presă despre accidentul în urma căruia ați ajuns în scaun cu rotile. V-a părut rău vreodată că v-ați dus să salvați cocostârcul?

— Mie nu îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat în trecutul meu, deoarece așa a fost să fie, așa a fost voia Domnului. Cred că fiecare om are scris prin ce-i este dat să treacă în viața asta. Cel mai mult mă bucur că Dumnezeu mi-a mai dat o șansă de a trăi și de a demonstra că se poate de făcut multe lucruri și în situația în care mă aflu – se poate de întemeiat o familie, se poate de adus rezultate țării, se poate de făcut o mulțime de alte chestii. Nu-mi pare rău de ce s-a petrecut atunci, nici nu mă gândesc la asta, chiar îi mulțumesc Domnului pentru viața pe care o am la moment și sunt fericit, nu mă plâng niciodată de ceea ce sunt. 

— În alte interviuri povesteați despre cum s-au filtrat prietenii după acel accident. Cum vă întâmpină acum oamenii din satul dvs.? 

— Acum s-au schimbat din nou lucrurile. Pe când eram pe picioare, tot eram sportiv de performanță, practicam boxul, eram apreciat. Acum s-a reîntors acest aspect, încearcă să apară mai mulți pe lângă mine, dar eu deja știu cum să îi deosebesc. Acum investim mai mult în familie, ne gândim că trebuie să asigurăm copiilor un viitor mai bun. Am câțiva prieteni cu care discutăm mai des, dar nu așa cum a fost înainte, în copilărie. 

— V-ați dori ca şi copilul dvs. să facă sport, când crește? 

— Nu știu, deocamdată. Sincer, mi-aș dori. Mi-aș dori să facă sport din mai multe considerente. În primul rând, îți cultivi caracterul. În al doilea rând, ai în jur oameni care fac sport, oameni care nu sunt vicioși, nu au diverse calități negative. Într-un asemenea mediu, de mic începi să-ți cultivi un mod sănătos de viață – plecând la competiții, văzând cum lucrează alți sportivi. Astfel, și el capătă motivația de a demonstra ceva în viața asta, de a fi puternic, chiar dacă poate nu va obține rezultate. Există o temelie care te ajută în viață, atunci când faci sport, chiar dacă nu este unul de performanță. Dar eu n-o să-l oblig niciodată să facă ceea ce nu vrea el. 

— Povestea dvs. a setat precedente și ați devenit, probabil, un exemplu pentru alți tineri, sportivi sau nu. Vă scriu unii dintre ei să vă ceară sfaturi? 

— Da, primesc adesea astfel de mesaje, însă nu îmi asum să dau sfaturi, pentru că nu sunt un antrenor. Acum sunt sportiv. Când o să ajung antrenor, o să pot da sfaturi utile. Clar că sunt lucruri pe care le pot explica pentru ei, dacă nu e vorba de întrebări mai aprofundate. În asemenea cazuri, le spun că e mai bine să meargă la un antrenor. Fiecare are lucrul său, la care se pricepe. 

— Ce planificați să faceți în următoarea perioadă? 

— În calitate de sportiv, să continui lupta cu mine însumi, să nu cedez, să reprezint mai departe Moldova în competiții. Să rezist. Dar dacă n-o să rezist, am un plan B – să particip pentru altă țară. Eu sunt sigur că dacă aș avea condiții de antrenament precum au sportivii din țările dezvoltate, aș progresa mult mai mult și asta s-ar vedea. Planul A e să merg în competiții mai departe pentru Moldova, iar planul B – dacă nu vor fi condiții, să trec pentru altă țară, deși cu mare durere în suflet. Aș face asta pentru binele familiei, că nu pot să mă mai gândesc numai la mine și la cei care nu se gândesc la mine în Moldova. Am fost și sunt cel mai mare patriot, ziceam asta încă la facultate. Dar după atâtea greutăți, acum mă gândesc că trebuie să fac ceea ce e bine pentru familia mea, în primul rând.

— Vă mulțumim!