VIDEO Marian Macovei, participant la evenimentele din 7 aprilie 2009: „Dacă o parte din societate ia bani de la niște tâlhari și iese în stradă și îi susține, asta deja e o problemă”

La 7 aprilie 2009, ținându-și în brațe fiica de nici un an, a filmat protestele din centrul Chișinăului. Pe 8 aprilie 2009 a fost reținut în apropiere de locuința sa și dus în subsolul Comisariatului de Poliție Buiucani, unde era „sufocant de multă lume”. I-au fost arătate imagini în care el filma protestele, după care a fost bătut fără oprire cu picioarele și cu sticle de plastic pline cu apă. Erau bătuți toți cei reținuți. Peste o zi a fost eliberat. După acea tortură au început problemele de sănătate, din cauza cărora este imobilizat la pat. Din 2018, când a fost transportat în locuința sa de la Botanica, nu a mai fost afară – nici vara, nici iarna, nici primăvara – deși acesta îi este visul. Spune că își trăiește viața la distanța unei mâini și că, deși are o alocație de doar 1666 de lei, nu acceptă și nu va accepta pomeni electorale. 

— Cum a fost ziua de 7 aprilie 2009? Ce vă amintiți despre acea zi?

— A fost o zi ca toate zilele, o zi obișnuită, era planificată o vizită la medic cu fiica. Ne-am pornit la medic. Transportul public era blocat. Am luat-o pe jos. Din cartierul Sculeni am mers pe jos, cu fiica în brațe… Cu cât mai mult ne apropiam de PMAN, era clar că se întâmplă ceva. Am ajuns pe intersecția străzii Maria Cebotari cu Ștefan cel Mare. Acolo evenimentele erau în toi. Nu am stat mult, pentru că în câteva minute au început aruncături de pietre. Simultan aruncau în clădirea Președinției, iar din Parlament, de sus, de prin birouri, zburau documente, mape, alte obiecte. Am filmat câteva minute și am păstrat acele filmări. Se vede că acest fapt a și fost motivul din care a doua zi, pe 8 aprilie, polițiștii m-au ridicat din stradă.

— Credeți că erați urmărit?

— Cred că da, pentru că mi-au arătat niște secvențe unde eu eram filmat de către cineva dintre colaboratori, din serviciile speciale.

— Și unde v-au reținut?

— La Sculeanca. Din stradă. Eu mergeam pe trotuar, mă duceam spre casă. S-a oprit o mașină. Erau niște Opeluri albe, fără însemne, dar care erau în serviciul poliției. M-au urcat în mașină și m-au dus direct la comisariat. Fără multe întrebări, fără explicații…

— Ce se întâmpla la comisariat?

— Erau mulți, nu pot să spun câți, multă lume, era sufocat comisariatul. Și de colaboratori, și de tineri, dar nu doar tineri, erau oameni în civil de diferite vârste.  Coridorul din subsol de la Comisariatul Buiucani, acolo erau birourile destinate interogatoriului. Cred că era vorba despre poliția de investigație criminală, birourile 60, 61, 62.

— Cum s-a desfășurat interogatoriul?

— Erau câteva întrebări. A durat două-trei minute maxim. Ce căutau? La percheziție mi-au ridicat telefonul, erau telefoane din timpurile respective, nu erau parolate. Au intrat direct în galerie și deodată au dat de video. M-au întrebat ce am făcut, unde am fost. Cam atât. Poliția mă cunoștea, pentru că aveam cu ei pe rol un dosar unde eu am fost maltratat pe 4 martie 2007 de către colaboratorii poliției.

— Câte zile v-ați aflat la poliție?

— O zi. M-au boțit binișor și m-au eliberat. Faptul că îi acționasem anterior în judecată cred că a influențat, nu și-au dorit mai multe probleme.

— Dar cum era aplicată violența exact? Cum loveau, unde loveau, pe cine loveau?

— Sticle, sticle de apă de doi litri, de doi jumătate, sticle mari, legate cu o bucată de lemn, așa ca mâner făcut sticla, mâner legat de sticlă.  Și băteau cu sticla, nu rămâne semn, dar vă spun că lovitura e destul de serioasă cu sticlă de doi litri dacă te lovește.

— Cum era? Veneau pur și simplu și loveau sau trebuia să le răspunzi cumva?

— Nu avea mare importanță ce le răspunzi. Pentru că era evident că vor lovi, indiferent de cine ești și cum răspunzi.

— Ați cunoscut alți tineri atunci acolo?

— Nu, personal nu îi cunoșteam, erau mulți. Ulterior am încercat să-i găsesc pe unii, dar am înțeles că mulți au plecat din Moldova și nu s-au mai întors. 

„Lovituri haotice, în special de la brâu în sus, pe cap, peste cap”

— Sunteți imobilizat la pat de ani de zile. E o consecință a acelor traume?

— Știți cum, în afară de sticle, au fost și lovituri cu picioarele. Și loviturile nu le numeri. Încerci să le blochezi într-un fel ca să minimalizezi consecințele, dar… Astea-s consecințele. Lovituri haotice, în special de la brâu în sus, pe cap, peste cap.

— Și de ce nu ați acționat în judecată violențele la care ați fost supus?

— Aveam experiența tristă a altui dosar, când mi se aruncase niște droguri, după care mi se estorcau bani. Eu deja știam cum funcționează organele de forță și cele de drept. Mie mi s-a spus direct, atunci când am mers cu un demers la Procuratură, că peste tot sunt oameni cu legături: acolo-i cumătru, acolo-i nănașu, așa că nu te prea strădui, că noi o să decidem ca totul să fie bine pentru ei. Apoi, aveam sunete de la persoane de prin structuri, care mă chemau la diferite „întâlniri”. Le-am spus că eu nu mă întâlnesc nicăieri, am avocat, poftim, prin avocat, prin citație. Eu nu am treabă să mă întâlnesc cu nimeni.

— Care a fost soarta acelui dosar?

— Știți cum s-a încheiat? Peste 10 ani, eu eram deja imobilizat în starea în care mă aflu, au venit niște băieți șmecheri, eu nu le pot spune unei astfel de categorii de persoane colaboratori de poliție, m-au găsit prin 2014, adică peste 7 ani.

— Și ce v-au spus?

— Bună ziua, bună ziua! Hai, îmbracă-te și haidem. Ei nici nu se interesaseră de starea mea. Le-am zis, hai, bine, ia-mă în brațe și am plecat. Mă întrebau: „Da ții minte?” După 7 ani, cum v-ați amintit acum? Au ieșit în coridor, cu cineva au vorbit și cum au venit din senin, așa au și plecat. S-a închis întrebarea. Gata, nu mai există dosar, am și verificat cazierul. Foarte stranie situație. Adică, cum stranie? Erau timpurile comuniste, lent trecute în timpurile plahotniuciste. Aceleași persoane erau, aceiași oameni, doar că…

— Acum, că avem altă guvernare, nu ați încercat să faceți lumină asupra cazului dvs.?

— N-am încercat, sincer vă spun. E greu de tras firul, încă o dată de retrăit amintirile astea, sunt niște chestii oribile, mereu să-ți amintești cum cineva își șterge picioarele de tine… Uitați-vă, am avut foarte multe dosare, dar ce se mai știe despre ele? Bunăoară, dosarul Brăguță? Sau altele? Cineva a răspuns în acest stat pentru oricare măgărie făcută? Nimeni. Și de ce credeți că în cazul meu, eu o să-mi găsesc răspuns la întrebări? Nu că n-aș avea încredere, la noi legile sunt perfecte. Așa, din câte le-am studiat eu uneori, din necesitate, dar nu se respectă. Legea-i scrisă pe hârtie și asta-i tot. Ea pe foaie arată perfect, dar la implementare – zero. Eu am avut câștig la Curtea Supremă de Justiție (CSJ), dar statul nu a executat cele decise de CSJ. Am fost nevoit să merg la CtEDO. Acolo tot a fost o istorie… Persoanele care au fost implicate și în prezent sunt pe poziții, sunt nume cunoscute. Am primit niște fițuici – atât. Înțeleg de ce e atâta lipsă de interes. Eu doar am dat statul în judecată, iar ei, fiind acum oameni de stat, nu au interes ca să-și tragă statul o palmă. Știți cum? Pentru palmele și picioarele pe care le-am primit eu să-și tragă statul o palmă? Nu are statul interesul respectiv.

„Sistemul respectiv trebuie curățat la zero”

— Dar cum pot fi soluționate aceste probleme, că nu sunteți singura victimă, singura persoană care suferă în urma unei justiții infecte?

— Cum poate fi? Știți cum, sistemul respectiv trebuie curățat la zero, eu cred așa, pentru că persoanele care activează ani la rând și care „se reformează” pe sine însăși, eu nu cred în astfel de reforme. Acolo e nivel de cumătrism, nănășism, toți între dânșii legați, acolo nu vin persoane străine de undeva, nici nu se acceptă. Mai văd eu, mai ascult de nevoie ce se întâmplă, mai aștept, poate în cazul ăsta sau ăsta, dar nu poate. Eu nu cred. Acolo ar trebui să fie oameni fără pile, fără legături tangențiale…

— Apropo, fusese găsită o soluție pentru Procuratura Anticorupție. A venit un om care nu avea aici mari legături și toți au zis că ea va face revoluție…

— Și ce s-a făcut? Aborigenii sistemului au făcut în fel și chip să meargă hora bine, cum a fost. Oamenii se simt comod. Mă gândesc că structurile de forță controlează statul.

— Cum anume? 

— Pur și simplu, cunosc niște persoane care au activat în structurile de forță. Într-un fel oarecare, ei controlau niște fenomene pe care ar fi trebuit să le contracareze – traficul de arme, trafic de persoane, trafic de droguri. Și tot ce e legat de bani mari. Evident, acolo unde sunt bani mari, acolo e și influență. 

— Cum comentați rostul și rezultatele acelor evenimente din aprilie 2009? Ce impact au avut? Cum au schimbat viața societății și cum a fost schimbată viața dumneavoastră?

— Știți cum? Societatea atunci, în special tineretul, deoarece a fost o mișcare totuși a tinerilor… Cineva s-a folosit de spiritul tinerilor, dar tineretul a vrut o altă viață. Noi toți am vrut să trăim într-o țară liberă. Eram sătui de comunism. Eu îmi amintesc perioada Voronin, când Voronin a venit la putere, când au fost votați majoritar comuniștii. L-am văzut pe Voronin când s-a deschis ruta troleibuzului 25 la Ceucari. Noi toți am trecut prin mai multe chestii urâte legate de guvernarea comunistă. Mă uitam atunci la el și mă gândeam, uite cum s-au schimbat lucrurile, având în vedere revenirea comuniștilor, chiar dacă tot ce era legat de comunism era oribil. Da, să revenim la impactul acelor evenimente. Știți care a fost? Tineretul a plecat. Oamenii care au vrut schimbarea au plecat, marea majoritate. Au plecat mulți și din următoarele generații și au rămas cei cu mentalitatea comunistă.

— Cum explicați revenirea de atunci a comuniștilor la guvernare, după ce au fost anii ‘90, Mișcarea de Eliberare Națională, parcă fusese decisă o altă cale pentru R. Moldova…

— Oamenii au fost prostiți. Eu așa cred. Oamenii au fost prostiți. Pe alocuri, prostiți, pe alocuri, cumpărați, mai ales cei mai puțin școliți.

— Dar clasa politică?

— Păi, clasa politică, evident, câștigă din orice. Știți cum? Clasa politică are dividende personale. Ca un fel de „zarabotkă”, că este așa o expresie. Știți cum? Clasa politică își face interesele. Fiecare își face interesul. Unde-i Andrian Candu? De Iurii Roșca și de Sergiu Sârbu, și de toată pleiada asta de personalități care ne hotărau soarta? Unde sunt acești oameni? Cine a răspuns vreodată pentru ceva? Vă amintiţi, a fost un ministru Triboi? A fost ridicat din casa guvernului. Unde-i? Unde-s toți oamenii ăștia? Cine a răspuns vreodată pentru ceva? 

Clasa politică? Știți cum, se mai schimbă cu locul. Hai că ne-am făcut noi niște interese, hai, mă, veniți și voi, faceți și voi niște interese. Guvernarea actuală, evident, sunt schimbări, s-au făcut drumuri, s-au modernizat spitalele, ele sunt vizibile, cine ar spune, orice-ar spune, sunt vizibile, Dar lumea la noi știți cum e, vor totul acum, într-o zi. Dar nu poți schimba într-o zi, pentru că oamenilor e greu să le schimbi mentalitatea. Oamenii mai cred în cârnați de  doi lei și cred că va veni era comunismului și vor fi parade de 1 mai, dar uitați, asta nu va mai fi. Mă mir când aud tineri care spun că „înainte era mai bine”, dar ei nici nu știu cum a fost  în anii ‘90 . De unde știu ei cât de bine era?

„Toată viața mea e la distanța unei mâini întinse”

— Când ați fost ultima dată afară?

— În 2018.

— Și cum este o zi din viața dvs.?

— Cum? Banal, pentru că toată viața mea e la distanța unei mâini întinse. Da, evident, sunt persoane apropiate care mă ajută, sunt oameni pozitivi în viață, sunt și momente pozitive pe lângă toate. Sunt oameni care nu au fost indiferenți, care nu erau și au apărut în viața mea și au un impact pozitiv. Primii ani au fost extrem de grei.  Psihologic, moral, a fost greu. A fost și depresie, și anxietate. Toate etapele le-am trecut.

— Ce zic medicii? Credeți că este o perspectivă, undeva, la tratament în altă țară?

— Știți cum, medicii inițial nici nu prea au spus, ei cunoșteau, dar n-au spus, pentru că, credeau ei, ca eu să nu fac ceva, să nu cad într-o depresie, să fac ceva urât. Eu le spuneam: ziceți cum este, eu încerc să trec peste. Este vreo șansă, sunt șanse de a mă ridica? Au fost rupte legăturile nervoase din coloana vertebrală, chiar și firișoarele cele mai sensibile. Mai caut, azi internetul le știe pe toate, mai vezi că mai există soluții. Dar trebuie să fie interesul, susținerea cuiva. E greu să te pomenești pe vreo masă de operație în vreo clinică fără un suport. Dar totul costă sume enorme, știți cum, sume enorme.

— Ce alocație aveți?

— Alocația, pentru că nu am împlinit vârsta de pensionare, constituie, of, 1666 de lei plus 180. Atât.

— Și cum vă descurcați?

— Bine mă descurc. Slavă Domnului, bine. Eu știu că sunt situații mult mai grele… Sunt oameni care se descurcă mai greu. Datorită oamenilor care își mai amintesc de mine, deși  nu sunt obligați.

— Cum a fost să vă recăsătoriți recent?

— Cred că viața le aranjează pe toate. Elimină persoanele mai puțin pozitive și mai puțin plăcute din viață și îți aduce alte persoane. Noi ne cunoșteam de mulți ani. Nu credem în ștampile, dar ne-am zis că mai bine e să oficializăm, pentru că, iarăși, motorul birocrației. Sunt impedimente. Pentru că să apeleze persoana respectivă în calitate de concubină, e una, apar multe întrebări, se cer recipise, fel de fel de hârțoage. Deja când vine în calitate de soție, e altceva. Cred că noi nu am ajuns încă la nivelul de gândire din țările europene, deși tindem spre UE. Nivelul de gândire ar trebui să progreseze cumva. Oamenii ar trebui să fie mai eficienți. Sunt chestii de rutină, care nu ar trebui să fie atât de complicate. Adă hârtie pentru hârtie, respectiv, pentru a primi o foaie, ți se cere altă foaie. Și asta în era digitalizării, când totul poate fi la un click distanță. 

„Când sunt alegeri, o dată în patru ani, își amintesc de noi”

— Cum a evoluat viața fiicei dvs., doar atunci nu avea încă un an împlinit?

— Când s-a întâmplat cazul respectiv și am devenit imobilizat, ea privea lucrurile altfel, ca o boală. Mă tot întreba, hai, tata, când te ridici? Dar anii treceau, ea creștea și punea tot mai multe întrebări. Hai, când tata se scoală? Hai, hai, tata. Evident, eu o încurajam. Era copil, ce puteam să-i spun? Dar impactul a fost și este enorm. În anii de pandemie ea a stat la mine. Aici a prins-o carantina. Ne-am descurcat. A fost bine.

— Dar când spuneți că e rău? Ce vi se pare rău, urât în această viață? 

— Oamenii au devenit agresivi, răi, te judecă și te mănâncă… Empatia a dispărut. Mulți spun că așa sunt vremurile, dar nu cred că vremurile sunt de vină, pentru că noi aceste vremuri le controlăm și nu ar trebui să dăm vina pe ele. Evident, dacă o parte din societate ia bani de la niște tâlhari și ies în stradă și îi susțin, asta deja e o problemă.  Eu nu-s de acord ca această categorie de persoane să decidă viitorul nostru.

— De ani de zile sunteți imobilizat la pat. Mai sunt în R. Moldova persoane în astfel de condiții. Cum poate statul să ajute acești oameni? Pentru că, de fapt, ei o duc foarte greu.

— Asta ar trebui, statul să ajute, dar la noi și serviciile respective cumva sunt divizate. Se vorbește despre reorganizare, dar cine a hotărât, Ion Ceban, Eugenia Ceban, nu știu. Dacă nu vreți să-i ajutați pe acești oameni, care au nevoie de ajutor, măcar nu le creați impedimente. Când sunt alegeri, o dată în patru ani, își amintesc de noi, îmi sună chiar la telefonul meu personal, numărul căruia eu nu-l afișez. Eu nu-s de acord să mă folosească cineva în campanii electorale. Și nu mai veniți la mine cu pomene o dată în patru ani. Eu nu am nevoie, eu vă dau pomana înapoi, vă dau dublu, doar să nu mă deranjați, să mă lăsați în pace. 

Pentru conformitate, Aneta Grosu