„Eu sunt Nichita. Sunt o persoană cu Paralizie Cerebrală Infantilă”
Din 1992, în fiecare an, pe 3 decembrie, în lume este consemnată Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități. Lansată de ONU, respectiva zi își propune promovarea drepturilor și incluziunii sociale pentru fiecare persoană, indiferent de dizabilitate. În această zi, ZdG a decis să-l prezinte comunității sale de cititori pe Nichita, un tânăr de 21 de ani care suferă de Paralizie Cerebrală Infantilă de la naștere. Cum trăiește Nichita? Cum se descurcă? Cine îl ajută? Cine îl sprijină? Ce eforturi a depus sistemul de sănătate pentru a-l reabilita? Despre toate acestea am discutat pe îndelete cu Nichita Dushak.
M-a determinat să-l cunosc un mesaj de pe coperta paginii sale de Facebook: „Eu sunt Nichita. Sunt o persoană cu Paralizie Cerebrală Infantilă. Am elaborat acest blog ca să vă demonstrez că orice situație are o soluție, că oricând poți atinge noi înălțimi și îți poți realiza scopurile, pentru că nimic nu e imposibil.” Fiecare zi are culoarea, melodia, starea sa, fiind redată de Nichita prin poze, desene, caricaturi ori secvențe video. Deși cuvintele le pronunță cu dificultate și se poate deplasa doar în scaun cu rotile, transmite mesaje optimiste, chiar și atunci când nu se simte prea bine. Sâmbătă, din cauza unor probleme de sănătate, nu a reușit să iasă la plimbare, în schimb, a admirat un asfințit superb de soare, imaginea căruia a împărțit-o cu toți prietenii săi virtuali. A răspuns deschis, fără complexe, la întrebările ZdG și îi mulțumim pentru asta.
— Nichita, cum este o zi obișnuită din viața ta?
— În pofida diagnosticului meu, zilele mele sunt pline de evenimente: fac exerciții fizice, practic designul web, elaborez sigle și logouri, dar nu uit și de hobby-ul meu – creez caricaturi care exprimă mai ales ipocrizia unor politicieni, în special de la noi, și mă străduiesc să fiu cât mai activ pe blogul meu de Facebook, pentru a arăta că Paralizia Cerebrală nu este o condamnare la neputință sau la moarte și că chiar și cu o astfel de diagnoză îți poți menține spiritul pozitiv, bucurându-te de viață. Așa cum viața în R. Moldova nu este prea ușoară, încerc să câștig bani din unele activități, bunăoară, traducând din ebraică în română. Am învățat ebraica de la mama mea, care de peste 20 de ani predă la școală. O parte din banii câștigați din traduceri îi cheltui pentru o pasiune a mea din copilărie – colecționez modele de automobile din perioada sovietică. Da, deseori îmi place să merg la plimbare cu mama. Din păcate, nu pot ieși singur, pentru că multe străzi, trotuare și borduri nu sunt adaptate la cărucioare, iar unele instituții sau localuri nu sunt dotate cu rampe pentru intrarea și ieșirea persoanelor imobilizate în cărucioare. Acolo unde au fost construite rampe, acestea sunt foarte abrupte, au unghiuri periculoase de înclinare. Deși îmi doresc foarte mult să pot ieși singur la plimbare, acest lucru e imposibil în Chișinău.
Pentru mine, fiecare zi la școală era o mică victorie personală
— Cum a fost copilăria ta?
— Mi-am petrecut copilăria într-o suburbie a orașului, la Vatra. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea să fiu plimbat cu bicicleta și să comunic cu copiii din mahala. Deseori mergeam cu tata la pescuit. E imposibil să descriu în cuvinte euforia pe care am simțit-o când am prins primul pește. Dar copilăria mea ar fi însemnat nimic fără școala în care am mers la vârsta de 7 ani. Pentru mine, fiecare zi la școală era o mică victorie personală. Cu pași mici, am ajuns la o mare realizare – am absolvit liceul. Exact ca la Antoine de Saint-Exupéry – arta pașilor mici te poate conduce la victorii mari.
— Cine sunt cei mai apropiați oameni pentru tine?
— Desigur, părinții mei, care de-a lungul acestei călătorii prin viață, m-au susținut și mă susțin în toate eforturile mele. Ei m-au îndrumat întotdeauna să fiu o persoană hotărâtă, să am încredere în mine, m-au învățat cum anume să-mi stabilesc obiective și cum să le ating. Este și iubita mea soră, care chiar și în cele mai dificile situații te va amuza și te va sprijini, insuflându-mi încredere în abilitățile mele.
— Cum percepe și cum acceptă societatea persoanele cu dizabilități?
— Desigur, nimeni nu poate înțelege pe altcineva decât dacă ar fi în pielea lui și ar parcurge calea lui de viață. Prin urmare, ar fi naiv să credem că cineva te-ar putea înțelege sută la sută. Un lucru însă îl pot spune cu încredere: oamenii nu pot înțelege încă faptul că o persoană într-un scaun cu rotile sau cu altă problemă de sănătate este la fel ca și ei, dar totuși diferită, pentru că este dependentă de ajutorul, de atenția, de empatia tuturor celor din preajma sa. Dizabilitatea este, în esență, un „defect”, o „defecțiune”. Probabil însă că fiecare om are propriul său defect, propria suferință, propria rană. Dar, probabil, defectul unora e că le lipsesc simțurile umane, pe când alții nu pot merge, nu aud, nu văd sau nu pot vorbi. Cine e mai handicapat? Este o mare întrebare. În viață toți avem roluri diferite. Important e ca fiecare să învețe a fi om.
Defectul unora e că le lipsesc simțurile umane, pe când alții nu pot merge, nu aud, nu văd sau nu pot vorbi. Cine e mai handicapat?
— Tu susții că fiecare om în această viață poate depăși orice fel de probleme. Cum anume?
— Trăiește, speră, crede și, desigur, iubește această viață așa cum este ea. Identifică aspectele pozitive, iar în cele mai dificile situații spune-ți nu – „de ce fac asta?” și „de ce am nevoie de asta?”, după care trăiește și bucură-te.
—- Sistemul nostru de sănătate a întreprins totul pentru a te ajuta?
— Potrivit mamei mele, starea mea este o consecință a unei traume ce mi-a fost cauzată când m-am născut. Deci, medicina noastră nu a făcut cel mai important lucru – nu a ajutat la nașterea unui om sănătos. Apoi, părinții mei nu au știut mult timp cu ce fel de probleme anume mă confruntam, de ce rămâneam în urmă în dezvoltarea fizică: nu puteam să stau așezat, nu mă puteam târî etc. Timp de un an, părinții, nefiind informați de medici, nu au știut ce fel de traumă mi-a fost cauzată în timpul nașterii și cum ar trebui să o trateze. În primii mei ani de viață, deseori eram internat prin spitale. M-au dus și la Odesa la tratament. Era însă prea târziu, deși au crezut într-un miracol și au sperat. Pentru o intervenție chirurgicală la care am fost supus într-o clinică din Sankt-Petersburg, am beneficiat de fonduri de la persoane private și de la organizații, deoarece la Chișinău nu se făceau astfel de operații. După orice intervenție e nevoie de reabilitare pe termen lung. Medicina noastră, din păcate, nu ajunge încă la nivel european.
— Dar cum e în alte țări?
—- În alte țări, bunăoară în România, este o atitudine profesionistă față de persoanele cu nevoi speciale. Acestea beneficiază de mai multă îngrijire, de mai mult ajutor. Acolo nu este o problemă accesul la medicamente, chiar și la cele scumpe, accesul la proceduri de reabilitare, la tratament sanatorial. Acolo și profesionismul specialiștilor este mai avansat, deoarece ei periodic își îmbunătățesc competențele. Știu că nu e o problemă să obții un cărucior electric. Acolo chiar și mașinile sunt echipate special, astfel încât, eventual, să poată fi utilizate și de persoane cu nevoi speciale. La noi, mulți oameni încă mai împing un cărucior obișnuit cu o persoană apropiată în el, iar mulți nici măcar nu își permit să cumpere chiar și cel mai obișnuit cărucior. Aici, și accesul la un taxi dotat pentru persoane în cărucioare este o mare problemă, în Moldova fiind doar câteva astfel de mașini. Nu mai vorbesc de drumuri și bordurile trotuarelor recent construite. Te uiți la ele și ai impresia că, pur și simplu, nu există oameni în scaune cu rotile în oraș. În Europa, respectarea standardelor pentru accesul persoanelor în scaun cu rotile este o condiție obligatorie. Ceea ce face diferită o societate și un stat civilizat de alte societăți și de alte state este faptul că în lumea civilizată, cei mai mulți se gândesc la oamenii care au nevoie de ajutor.
— Cu ce te ocupi de obicei atunci când plimbările sunt inaccesibile?
—- Încerc să creez logouri originale, să-mi dezvolt imaginația și creativitatea, caut idei noi și oportunități de a mă implica în activități ce mi-ar fi pe plac. Da, caut să identific posibilități de a deveni independent financiar. Îmi dezvolt blogul, îmi place să comunic și să cunosc oameni noi.
Am doi buni, cei mai buni prieteni
— Și cine sunt prietenii tăi?
— Am doi buni, cei mai buni prieteni. Unul dintre ei este Leo Ogarev, un om cu multă energie, care mă ajută mereu cu sfaturi prețioase. L-am cunoscut acum doi ani. Fără sfaturile și sprijinul lui aș fi realizat mult mai puține în acești doi ani și probabil că nu aș fi reușit să ating toate obiectivele pe care mi le-am propus anul acesta. Leo este o persoană energică, pozitivă. Uneori îl invit să mă viziteze doar pentru a fi în preajma sa, pentru a primi o încărcătură de emoții pozitive și de energie vitală. Acum Leonid mă ajută să-mi rezolv o problema foarte importantă. Așa cum căruciorul meu nu mai poate fi „reabilitat” din cauza numeroaselor probleme tehnice, Leo m-a încurajat să recurgem la o colectare de fonduri pentru un cărucior nou, al cărui cost este inaccesibil pentru mine – 20 de mii de lei. Cred că se vor găsi persoane gata să mă ajute ca să pot avea un cărucior nou pentru a mă putea deplasa în siguranță, fără teamă că motorul sau bateria vor ceda.
Cel de-al doilea prieten este Alex Burets, un om minunat, interesant, un pictor profesionist, care mă ghidează în pasiunea mea de a crea desene animate. Alex a acceptat cu amabilitate să-mi pună la dispoziție materialul cu care lucrez astăzi și datorită căruia astăzi îmi realizez proiectele.
— Ce așteptări ai de la anul ce vine?
— Așteptări? Nu aștept nimic special, doar fac ceea ce îmi place și mă bucur de asta, iar dacă altcuiva îi place ce fac eu, sunt de două ori mulțumit.
— Dar ce te bucură cel mai mult în viață?
—- Am prieteni, am o familie, am o activitate preferată și mai am multe curiozități pe care vreau să le cunosc. Și există această zi, și sunt momente minunate în viață. De ce ar mai fi să mă bucur în viață? Acestea sunt bucurii adevărate.
La 1 ianuarie 2024, 11,4 mii de copii cu dizabilități au beneficiat de alocaţii sociale de stat, 46,4% fiind copii cu dizabilităţi severe. Mărimea medie a alocaţiei lunare pentru copiii cu dizabilităţi a constituit 1781,1 lei. În anul 2023, în instituţiile medico-sanitare au fost tratați 12,1 mii de copii cu dizabilități.
