E nevoie de o opoziție constructivă și bătăioasă care să poată interveni în intențiile cu alură mai personală a unor fracțiuni parlamentare
Interviu cu Daniela Terzi-Barbăroșie, psiholog și psihoterapeut de familie și cuplu
— Știu că ați trecut prin mai multe școli până a vă decide să faceți psihologie, inclusiv arte marțiale… De ce ați ajuns, totuși, la psihologie?
— Când eram mai mică, da, am făcut și asta. Am fost, la un moment, foarte tentată de sporturi un pic mai solicitante. Dar, de fapt, familia, în special mama și surioara mea, mi-au dat libertatea să aleg și să încerc de toate, m-au încurajat şi susţinut mereu. Ca studii de bază, am făcut facultatea de psihologie la noi la Universitatea de Stat. Apoi, în România, am făcut master în acest domeniu şi o specializare în psihoterapia de familie şi cuplu. E adevărat, însă, că am avut şi alte încercări până să ajung aici, unde mă simt, deocamdată, cel mai bine. Începusem o școală pedagogică, pe care am părăsit-o după doi ani. Am tot încercat diverse alte lucruri, deși trăiam la țară și ofertă de activități extracurriculare practic nu exista. Fiind însă încurajată mereu de cei dragi, la un moment, fiind prin clasa a V-a, am dat şi la o școală de pictură la Chișinău, de unde am plecat în vreo două luni… Era o școală de tip internat, cu reguli foarte stricte. Ne țineau închiși și cu program fix. Între timp, însă, se presupunea că trebuie „să creăm” peisaje, portrete, diverse schiţe. Într-o zi, m-am revoltat și le-am explicat profesorilor că o minte artistică nu poate produce artă, stând închisă într-un țarc. Sufeream. Mama şi sora vedeau suferinţa mea în vizitele de weekend. Eu, fiind crescută la țară, depindeam foarte mult de senzația de libertate, unică în felul său, pe care doar un câmp larg şi imensitatea cerului ţi-o pot dărui. Sunt o țărăncuță și până acum din acest punct de vedere, chiar dacă rar se întâmplă să merg la sat. Mai rar decât mi-aş dori. În clasa a VI-a, situaţia din familia noastră s-a schimbat şi am ajuns elevă la Cahul, iar aici am ameţit de varietatea de activităţi extracurriculare. Artele marţiale au fost un fel de ripostă a mea, pentru că mi se părea foarte nedrept că băieții puteau să te domine, într-un fel sau altul, fizic. Sigur că „la oraş” mai aveam și eticheta de „țărănoaică”. Probabil, din dorința de depăși stigmatul acesta social, am facut câteva luni arte marţiale. Apoi, mi-a trecut şi am migrat spre o şcoală de actorie, pe care ma frecventat-o cu mare ardoare un an, exact cât am locuit la Cahul. După clasa a IX-a, am decis să merg la şcoala pedagogică din Cahul, pe care am abandonat-o după doi ani, în favoarea psihologiei.
— Astăzi, sunt multe persoane trecute de 30 de ani, care nu se pot decide în privința unei specialități și tot încearcă diverse meserii. Cum s-ar explica aceste indecizii?
— Fiecare dintre noi, cei care se bucură de meseria pe care o au sau cei care sunt supărați pentru jobul pe care-l au, înțelege cât de mult a însemnat, la un moment dat, o decizie legată de meseria la care să acceseze. Cred în puterea exercițiului propriu-zis și a experimentării. Cu cât mai devreme copilul este plasat în contexte de învățare, în contexte sociale, de interacțiune cu diferite meserii sau cu exponenți ai diferitelor meserii, cu atât mai ușor îi va fi mai târziu să poată alege, pentru că sunt foarte multe tentații, se fac foarte multe erori fie prin natura așa-zisei tradiții, conform căreia tindem toți să fim juriști sau medici, fără ca să ne adresăm trei întrebări cruciale: La ce mă pricep? Ce-mi place să fac? Din ce-aș putea face bani? Atunci când răspunzi la aceste întrebări și găsești cel puțin trei domenii în toate din aceste trei liste, tot acestea sunt și domeniile în care ar trebui să-ți dai o șansă. Trebuie, totodată, să înțelegi că nu e capăt de lume dacă te oprești la un moment dat și zici: „Nu-i al meu. Mă întorc și fac altceva”. Sigur că sunt foarte multe variabile în joc, gen „Ce-o să zică lumea?”, care este foarte popular la moldoveni, sau „Cu ce-o să mă întrețin din asta?”, că n-o să fii toată viața student. În acest context, rolul părinților este să susțină copiii și să-i orienteze către propriile lor abilități, pentru că s-ar putea copilul să vrea să devină actor, dar cei din jur și mai ales tu, ca părinte, să vezi că nu are nici o predispoziție pentru această meserie. Aici nu e vorba doar de actorie, ci de toate meseriile din lume. Oricât de bună școală nu ai face, dacă nu ai un drob de har, nu te ajută nimic. Și viceversa. Poți fi hărăzit din plin, dar dacă nu-ți șlefuiești darul printr-o muncă asiduă, nu reușești. Totodată, nu văd nimic rău în faptul ca oamenii să se tot caute și să se găsească la diferite vârste. Altceva decât admirație nu pot avea pentru așa oameni. S-ar putea întâmpla din inerție, din complexitate sau din altă cauză, să acceseze la anumite meserii și, la un moment dat, să vrea să facă altceva. De ce nu? Poți urma o facultate sau niște specializări și să descoperi în tine alte vocații. Noi evoluăm, ni se schimbă preferințele, prioritățile și, în acest caz, mai curând m-ar pune în gardă un om care rămâne cu o fidelitate oarbă într-un domeniu în care nu face față și nici nu are o satisfacție profesională decât unul care a tot schimbat meserii până la 60 de ani.
— Oamenii din ziua de astăzi sunt mereu grăbiți, în goană după carieră sau după bani, găsind tot mai puțin timp pentru cei apropiați, inclusiv pentru propriii copii. În ce mod influențează pe cei mici absența părinților?
— N-aș putea generaliza, pentru că depinde mult de fiecare copil în parte și depinde de felul în care se organizează familia în absența părinților. În linii generale, bineînțeles că sunt repercursiuni asupra dezvoltării psihologice a acestui copil, în special la capitolul comunicare, interacțiune și, probabil, pe termen lung, în felul cum își va construi relațiile ca adult deja, cum își va organiza propria viață și care îi vor fi prioritățile. Până la urmă, depinde cum este gestionată această relație. Părinții pot avea perioade mai solicitante la serviciu, dar dacă le gestionează corect și pot verbaliza copilului ce se întâmplă astfel încât acesta să nu rămână cu senzația că el nu contează sau că se află pe ultimul loc în prioritățile familiei, nu este o problemă. Dacă este o situație permanentă, însă, copilul, cu siguranță, va avea de suferit.
— Apar tot mai multe articole în care se pune în discuție problema depresiei. Ce este, de fapt, depresia: este o boală sau un capriciu, după cum îi spun unii oameni, și cât de gravă poate fi aceasta?
— Mă bucur că subiectul depresiei ajunge pe agenda publică, pentru că este un subiect de sănătate mintală. În majoritatea cazurilor, sunt stări depresive și sunt situații cu modificări ale dispoziției fie sezonier, fie în perioada sărbătorilor sau alte momente din tipul anului. Poate fi vorba de stres ocupațional sau stres din cauza unei rupturi într-o relație etc. Însă, da, fără echivoc, depresia este o boală și trebuie considerată ca atare cu foarte multă precauție de către toți oamenii din jur care ar putea semnala altora, care sunt cu putere de decizie, că persoana X are depresie, atât timp cât persoana în cauză nu recunoaște că suferă. Stările pasagere de tristețe sporadică sau fluctuații ale dispoziției cred că pot fi gestionate mai ușor. Astfel de stări sunt foarte des întâlnite, din păcate, printre adolescenți și puțini părinți conștientizează acest lucru, iar o stare de acest tip, dacă se permanentizează și nu este reperată la timp, atunci se poate agrava și persoana poate ajunge la o depresie, care, fără un tratament antidepresiv, făcut la indicația unui specialist, nu trece. Ceea ce ați spus referitor la un moft sau capriciu, cred că este blamul social, pentru că, în calitate de părinți sau angajați, nu ne convine să vedem o astfel de persoană ineficientă și preferăm să subestimăm importanța pe care o acordă psihologii acestei stări. Sincer să vă spun, în experiența mea, nu prea am văzut un om căruia să-i placă starea lui depresivă, pentru că și tu înțelegi că te afli într-o mlaștină. Posibil că nu ții minte cum este să stai pe malul mlaștinii și să admiri peisajul. În astfel de cazuri, e nevoie de cineva care să-ți amintească faptul că pe mal e mai frumos. Atunci, se pot implica prietenii, familia, psihologii, care să-ți întindă o mână de ajutor pentru a te scoate din această mlaștină. E adevărat că este foarte greu s-o faci de sine stătător. De aceea, e nevoie de ajutorul persoanelor apropiate. O depresie netratată, însă, poate avea un sfârșit tragic.
— În acest context, în presă, s-a vorbit mult despre decesul lui Ion Butmalai, vehiculând mai multe versiuni, inclusiv faptul că s-ar fi sinucis…
— Am discutat foarte mult cu colegi de-ai mei referitor la acest caz, dar nu am nici o ipoteză. Nu l-am cunoscut personal și-mi este foarte greu să mă pronunț. M-am uitat la felul cum își făcea notițele. E clar că trecea printr-un dezechilibru emoțional foarte mare. Însă, oricine m-a întrebat, am ezitat să răspund, pentru că nu l-am cunoscut și-mi vine greu să spun ceva.
— Ce-l împinge, totuși, pe om să facă acest pas decisiv – suicidul și cum ar putea fi el prevenit?
— Unii dintre ei percep moartea ca singura soluție pentru problemele în care se pomenesc, ceea ce este fals. Totdeauna, sunt cel puțin alte trei opțiuni. Însă, starea lor emoțională este atât de proastă în acel moment, încât, obiectiv vorbind, li se taie orice perspectivă asupra altor alternative și singura posibilitate de a scăpa, pentru că este o corvoadă pe care o simt, o văd anume în așa mod. Totuși, probabil nici un om, oricât de înțelept sau iscusit n-ar fi în ale psihologiei, nu va putea înțelege perspectiva unui sinucigaș atât timp cât n-a avut el însuși porniri suicidare, pe care a reușit să le gestioneze.
— Ați atins mai sus subiectul adolescenților. Suicidul în rândul adolescenților este în creștere. Cum ar putea fi explicat acest fapt și care sunt soluțiile?
— Este o vârstă foarte dificilă, când se face această trecere bruscă a fizicului nostru, pentru că furtunile hormonale pe care le simte corpul unui adolescent, de regulă, determină mari fluctuații de dispoziție. Deteriorarea relațiilor cu familia o văd mereu ca premisă nefericită pentru comportamente suicidare sau depresii. Părinții trebuie să fie foarte atenți la aceste schimbări. Aceste stări se transformă în crize atunci când părinții eșuează în cunoașterea copilului, în racordarea propriului stil de părinte la nevoile copilului. E vorba și de influența găștii din care face parte. O problemă constă și în faptul că suicidul este, deseori, mediatizat în emisiuni sau în filme drept un act de curaj sau de eroism. Este foarte ușor pentru adolescenți să cadă în această prăpastie. Bineînțeles că există și o fragilitate în structura psihică a adolescentului. De aceea, în această perioadă, au nevoie de o atenție sporită din partea părinților, a profesorilor, a prietenilor etc.
— Rezultatele alegerilor arată că populația s-a divizat practic în două. Pe de o parte, este cea care tinde spre Europa. Pe de altă parte, este cea care tinde spre Rusia. Din punct de vedere psihologic, cum ați putea explica această ruptură?
— Fără niște studii antropologice și socio-psihologice cred că n-o să ne lămurim ce se întâmplă cu populația din R. Moldova. Rămân în joc similitudinile pe care unii moldoveni le simt mai intens cu poporul rusesc, având în vedere școala sovietică și formarea noastră ca adulți în contextul uniunii sovietice. Factorul subiectiv cred că trage cel mai mult la cântar, pentru că avem tendința să amplificăm niște percepții care nu neapărat corespund realității. Similitudinea iluzorie pe care o percep mulți moldoveni cu rușii și cu toți ex-sovieticii cred că ne joacă festa în această divizare a societății în două. Din punct de vedere al lipsei unui interes mai explicit pentru integrarea europeană a țării, un rol important îl joacă și deficitul informațional. Oamenii nu conștientizează pe deplin valorile democratice și subiecte ce țin de drepturile omului ca fiind un bun comun. Trebuie să schimbăm discursul ca lumea să înțeleagă în ce mod va viza integrarea europeană pe fiecare în parte și cum va schimba calitatea vieții fiecărui cetățean. Din păcate, doar virtual vorbind, cetățenii pot să înțeleagă faptul că lumea europeană e ceva de bine. Deocamdată, ei personal încă n-au înțeles că e de bine. Care este beneficiul meu imediat? – aceasta este întrebarea care și-o adresează oamenii. Exact ca și în cazul cu mlaștina. Rusia e o mlaștină, dar e a noastră, e caldă. Știm limba, cunoaștem cum se fac banii în Rusia. Mulți sau puțini, dar îi avem lunar. Aici, însă, sporirea competitivității este un mare „bau-bau” pentru mulți moldoveni, precum și exigențele angajatorilor. Nu s-a făcut suficientă pledoarie pentru Uniunea Europeană în interesul imediat al cetățeanului. Cadrul legal îmbunătățit și piața muncii mai largă, pentru mătușa Mărioara, nu este argument. Ea trebuie să se gândească ce mănâncă mâine și cu ce-și va trimite copilul la școală. Până n-o să facem un demers complex național de conștientizarea a beneficiilor integrării europene pentru fiecare cetățean în parte, n-o să avem consens la acest subiect.
— În acest context, de mai bine de 20 de ani, vorbim despre democrație. Credeți că oamenii înțeleg pe deplin semnificația acestui cuvânt?
— Nu, democrația n-a reușit să devină atractivă pentru moldoveni, pentru că a fost, oarecum, compromisă și de clasele politice. Nu s-a înrădăcinat modelul de democrație clasică în sensul în care oamenii nu sunt antrenați în procesul de luare a deciziilor, când fiecare cetățean înțelege că prezența lui la consiliu contează, că opinia sa va fi luată în considerare. Omul de rând chiar nu înțelege ce a avut de câștigat din asta.
— Recent, au avut loc alegerile parlamentare. Cum privește un psiholog comportamentul partidelor în timpul alegerilor?
— Ceea ce am să le reproșez partidelor politice dintotdeauna, nu doar din această campanie, este felul în care își fac atractiv programul electoral pentru alegători și greșeala pe care o fac, de la campanie la campanie, este că programul electoral nu este scris pentru om, iar eu, ca cetățean, nu mă regăsesc în interesele electorale ale unui partid, ceea ce este greșit în raport cu alegătorii atât timp cât vrei să-ți cumpere produsul prin votul lor. Mă așteptam să fie o luptă a ofertelor electorale, care, însă, nu a avut loc.
— Ce viitor îi așteaptă pe oameni alături de guvernarea actuală?
— Cred că Guvernul va fi constituit din majoritatea europeană a Parlamentului, iar de la cei care au trecut pe val și gratuit, mă refer la PSRM, sper să adopte poziția unei opoziții constructive, pentru că e nevoie de o opoziție în Parlament, mai ales când sunt partide destul de rivale în sensul intereselor personale. E nevoie de o opoziție constructivă și bătăioasă care să poată interveni în intențiile cu alură mai personală a unor fracțiuni parlamentare, cum s-a întâmplat în activitatea Parlamentului trecut. Nu prea cred că se va întâmpla așa, dar e bine să mizăm pe o opoziție constructivă, așa cum a fost PCRM.
— Va mulțumesc!
Pentru conformitate, Olga Bulat
