Interviu: „Atunci când merg la piaţă, vreau să nu fiu ca la un spectacol, unde văd, dar nu pot atinge”

Interviu cu Eugenia Botnaru, actriţă de teatru şi cinema de jumătate de secol

— La 3 ianuarie, aţi sărbătorit 83 de ani de viaţă. Cum au fost aceşti ani?

— Sunt din 1936. M-am născut în satul Năduşita, raionul Drochia, fiind singură la părinţi. Mama nu m-a dat la şcoală la 7 ani. M-a dat la 8 şi jumate. Părinţii erau neştiutori de carte. A venit învăţătorul să mă ia, că se auzise că mama nu vrea să mă dea. Şi mama răcnea, spunea că nu vrea să mă dea, ca să nu chiorăsc. Şi pe urmă a venit al doilea, mi-a dat o traistă pe umăr. Elementar, nu aveam pe ce scrie. Nu erau caiete. Nu erau cărţi. Dacă erau cinci-şase cărţi ne împărţeam, citeam pe rând. Am avut o copilărie foarte grea. Elementar nu aveam cu ce mă îmbrăca. Eu nu ştiam ce-i asta teatru. La noi în sat nu venea teatrul. Noi nu aveam radio. Nimic nu aveam. Mie doar îmi plăcea să citesc. Prima dată am văzut un teatru după clasa a X-a.

Apoi a venit anul 1949. Aveam vreo 16 ani… Şi până azi ţin minte răcnetele celea, şi acum mai aud în amintiri lătratul câinilor. Şi acum îmi apar în memorie soldaţi cu arme în spate, care ne dădeau 15 minute, luau totul, încărcau în camion şi plecau. Noi am rămas cu un tăbultoc de grâu. Dimineaţa, puneam un mănunchi de ştir, de colăcei, puneam crupe, făceam un borş şi mâncam.

Când terminasem şcoala, părinţii au vrut să fiu medic şi m-am dus la medicină. Am dat două examene, pe 5. Când ştii materialul, nu poţi să nu răspunzi. M-am gândit, dacă mă duc, o să-l dau şi pe al treilea, şi pe al patrulea şi o să-mi vină chemare. Dar eu am stat în cămin la următoarele examene. M-a întrebat mama cum am dat. I-am zis trei de 5 şi un 4. De la mine din clasă erau nouă care au plecat la medicină. Şi au început a veni chemările, la doi nu au venit. Dar la un vecin, care avea doi de 4, a venit. Tata s-a enervat şi se pornea la Chişinău. „Cum aşa, zicea el, unul cu doi de 4 a intrat, dar fiica cu un singur 4 şi nu a intrat”. Până la urmă, nu a mai plecat căci i-am zis adevărul.

— Şi cum aţi ajuns la actorie?

— Peste vreo două luni, începuse concursul de suplinire la Teatrul Dramatic „Alexandr Puşkin”, creat în 1952, azi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Din toată Moldova, au fost selectaţi nouă. Am fost printre cei nouă. Mi-am început cariera în 1957, atunci când în Moldova nu era o facultate de actorie. Şi tăticul meu a început să scrie scrisori, se ducea la vecin, care era inspector şcolar, şi i-a zis să-i cumpere un „bukvari”. Peste jumătate de an, am primit prima scrisoare scrisă de tatăl meu. Tot în 1957, regizorul Teatrului Naţional a deschis, cu 15 studenţi, Facultatea de Actorie la Conservatorul de Stat. Acea facultate este şi astăzi. Am lucrat şi eu acolo o promoţie şi sunt mândră de foştii mei studenţi.

În 1990, am jucat ultima dată la Teatrul Puşkin, pentru că s-a închis. Nu s-a deschis cinci ani de zile. Majoritatea dintre noi am plecat la Teatrul Folcloric. Când s-a redeschis teatrul, trebuia să recit o poezie, ca să mă ia înapoi. Eu, de felul meu, sunt foarte mândră. Lucrasem deja 35 de ani, având roluri în piesele lui Matcovschi, şi nu m-am dus.

— Dacă aţi lua viaţa de la capăt, la ce aţi renunţa?

— Stagiul meu de muncă e 57 de ani şi nu aş schimba nimic, absolut nimic. Poate mi-aş dori să joc în mai multe spectacole, deoarece, pentru un actor, teatrul e viaţă. Fiecare actor savurează şi se vede într-un rol. Iar când apare distribuţia, te uiţi şi nu eşti, asta e o mare durere. Câte nopţi nedormite până ajungi să te vezi într-un rol! Oricât de greu mi-a fost, niciodată nu m-am gândit să renunţ. Acum, la bătrâneţe, fug numai de oglinzi (râde)… De fapt, fiecare vârsta are farmecul ei.

— Care sunt cele mai preţioase valori din viaţa dvs.?

— Pentru mine, cele mai importante valori au fost familia şi vocaţia mea, care m-au ajutat să ajung ceea ce sunt. Nu m-au interesat aprecieri de genul „Artistă Emerită” sau „Artistă a Poporului”. Pentru mine contează că atunci când merg pe stradă, lumea mă salută şi îmi zâmbeşte uneori.

Se spune de obicei că familiile actorilor nu sunt trainice. M-am căsătorit târziu, la 28 de ani, şi am avut o familie puţin spus extraordinară. Soţul meu a fost profesor de matematică la Universitatea Tehnică din Tiraspol. Au fondat catedra de matematică împreună cu cei mai buni studenţi. Eram de profesii diferite, dar aveam acelaşi suport sufletesc. Soţul, când vedea iarba de 10-20 cm pe geam, zicea: „Gata, te duci în turnee”. Mergeam prin satele Moldovei. Plecam cu trupa. Atunci nu erau hoteluri. Dormeam pe două scaune în casa de cultură sau pe scenă.

— Cum aţi fost, cum sunteţi remunerată pentru munca dvs.?

— La începutul carierei, când era încă RSSM aveam un salariu de 60 de ruble. Aşa a durat vreo zece ani. Dacă adunam bani timp de trei luni, puteam să-mi cumpăr o pereche de cizme. Dar până ajungea timpul să-mi cumpăr iar cizme, ele se rupeau deja. Cu o rublă mâncam 3 feluri de mâncare. Când era pâinea gratis, cumpăram la amiază ceai sau lapte, de 13 copeici, luam pâine şi mâncam. Apoi salariul a crescut la 105 ruble, la 150 de ruble… În 1992 am ieşit la pensie cu 72 de lei. Acum am  o pensie de 1 997 de lei, care nu-mi ajunge nici pentru achitarea serviciilor. Luna asta am de plătit 2 236 de lei pentru servicii.

Cel mai straşnic e când merg la piaţă. Toată lumea ştie că actorii nicicând nu au trăit bine, salariile noastre erau foarte mici. În piaţă, oamenii îşi dau seama că cei mai în vârstă nu prea au bani. Mă simt umilită când trec prin piaţă şi mă cunoaşte cineva şi îmi dă un mănunchi de mărar sau de pătrunjel. Odată, când abia ieşiseră căpşunele, am vrut să cumpăr pentru nepoţel şi stăteam în rând. Înaintea mea, o doamnă a luat căpşune, a luat cireşe, i-a dat doamnei care vindea 100 de lei şi-i zice: „Serviţi doamna actriţă din spatele meu”. Atunci chiar am început a plânge. M-am simţit umilită de stat. Căci cine trebuie să aibă grijă de oameni, dacă nu statul? Dacă nu ar fi băiatul meu, care mă ajută, ar fi imposibil să supravieţuiesc. Zic că nu am avut copilărie, dar şi bătrâneţe normală nu am.

— Ce vă repugnă cel mai mult în viaţă, în felul de a fi al oamenilor?

— La poporul nostru mă deranjează cel mai mult că e dezorientat. Nu ştie încotro să o ia, nu analizează cine vorbeşte, cum vorbeşte şi ce vorbeşte. Vin şi le aduc nişte macaroane sau 100 de lei şi ei se bucură foarte mult, dar nu înţeleg că asta e pentru o singură zi, dar nu pentru un viitor. Asta mă deranjează – că suntem un popor care nu are perspectivă şi nu-şi caută de viitor.

— Oamenii de cultură ar trebui să ia atitudine în rezolvarea problemelor sociale? Ce vă determină, periodic, să ieşiţi la protestele anti-guvernare?

— Nedreptatea şi neadevărul pe care-l propagă, îl implementează în societate, mă fac să ies la proteste. Doar noi trăim cu totul altfel decât ni se spune la televiziunile holdingului. Noi trăim viaţa unui om care nu gândeşte, dar speră. Or, fără speranţă, omul decade complet. E amorf poporul nostru şi trăieşte cu ziua de azi. Nouă ni se spune că economia a crescut cu 4,8%, dar eu vreau să crească şi veniturile din buzunarul meu, ca atunci când merg la piaţă, să nu mă duc ca la un spectacol, unde văd, dar nu pot atinge. Când bagi mâna în buzunar, înţelegi că eşti în altă realitate.

— Prin ce se deosebesc actorii generaţiei dvs de cei de acum?

— Când am venit în teatru, era alt spectator, iar cerinţele spectatorilor erau primordiale. Când Dumitru Matcovschi a scris prima piesă, „Abecedarul”, jucam rolul unei profesoare de biologie. Nici nu vă daţi seama ce se făcea la spectacolul cela! În primul rând, piesa a fost furată de trei ori din sertarul regizorului. Atunci nu se printa, nu era xerox… Era scrisă de mână şi cineva a copiat-o. Rupeau uşile la Teatrul Naţional, atâta lumea era. La spectacolul „Cântec de leagăn pentru bunici” auzeam cum ofta lumea în sală. Acum câţiva ani, am privit acelaşi spectacol. Tot spectacolul se auzeau râsete. Îmi apăru întrebarea: despre ce s-a scris? Două spectacole, acelaşi text, dar cu totul alte accente, alte mesaje. Toţi interpreţii jucau rolul unor alcoolici. Este un moment când o ţărăncuţă vine la vecină şi stă îmbrobodită. Dar când oare s-a mai îmbrobodit moldoveanca cu o ureche afară? Cândva, actorii ieşeau în Piaţa Adunării Naţionale la cele mai importante adunări, la proteste. Tinerii nu ştiu dacă mai iese. Mai e ceva: generaţia noastră avea un scop, să ajungem, să nu fim ca părinţii noştri – robi ai pământului. Voiam să fim cineva în viaţă. În clasa mea toţi sunt cu studii superioare. Acum, eu nu văd scopurile tinerilor noştri.

— Actoria se învaţă sau trebuie să ai şi vocaţie?

— E nevoie de vocaţie, dar fără muncă nu faci nimic. Prin moştenire, noi primim asemănarea cu cineva. Mama mea e subtilă şi ruşinoasă. Tatăl meu – din contra, la toate sărbătorile, la Paşti, la Crăciun, era în centrul atenţiei. Eu îi seamăn lui tata. În şcoală făceam de toate: căutam sketch-uri din Negruzzi, din Alecsandri. Împreună cu alţi colegi născoceam noi scenete.

Îmi amintesc cum în 1996, Teatrul Folcloric „Ion Creangă” în care lucram trecuse la auto-gestiune. Soţul meu era internat la spital de un an şi patru luni. Avea probleme renale şi rămăsesem fără bani în genere. Atunci m-am dus la Teatrul Naţional. Director era Cărăuş… L-am rugat să mă ia pe un an de zile la lucru. S-au uitat în carnetul meu de muncă şi mi-au zis că nu au locuri… Când am ieşit de la Teatrul Naţional, mă bucuram că n-am plâns în faţa lor, dar când am ieşit pe poartă, m-au podidit lacrimile. Aveam la mine doi lei, dar şi ceva produse acasă. Mi-am zis: mă duc să iau un mănunchi de verdeaţă ca să-i fac o supă soţului, să-i duc la spital. La scurt timp, m-am întâlnit cu Tudor Tătaru. „Doamna Eugenia, eu am deschis studioul de filme folclorice şi de comedie „Buciumul” şi vă caut, veniţi”, mi-a zis. M-am bucurat, evident. „Dar unde?”, îl întreb. „Mai la vale”, îmi spune. Mâine o să vin. „Nu, haideţi azi”. Ne-am întors. Atunci m-au plătit cu două luni în urmă, ca şi cum eram angajată imediat cum plecasem de la Teatrul Folcloric, ca să nu am întrerupere în stagiul de muncă.

— La 83 de ani mai jucaţi. Aţi numărat vreodată câte roluri aţi avut?

— Nu, n-am numărat. Când nu m-au primit la Teatrul Naţional, am venit acasă şi am scos toată biografia, toate distribuţiile de roluri… Le-am scos în curte şi le-am dat foc. Eram disperată căci nu aveam absolut nimic.

— Aţi fost distinsă pentru merite deosebite cu titlul „Maestru în arte” şi cu medalia „Meritul civic”. Aceste distincţii vă aduc şi vreun suport financiar?

— Meritele mă ajutau când lucram. Primeam şi pensie şi salariu şi aveam 200 de lei. Când am ieşit la pensie, acestea valorau doar 25 de lei. În 2001, când am primit aceste titluri, nu era titlul Artist al Poporului, cea mai înaltă distincţie era Artist Emerit. De fapt, de doi ani primesc mai mult, câte 50 de lei.

— Recent, Nicolae Botgros a anunţat că vrea să fie deputat. Cât de relevant e ca un om de cultură să se implice în politică?

— Această acţiune deja i-a stricat autoritatea. Aşa personalitate… El e unicul în tot arealul românesc, la fel ca şi Doga. Aceşti oameni nu trebuie să se bage în politică, deşi în Parlament ar trebui să ajungă şi oameni de cultură, ca să ne apere acolo. Deja de mulţi ani nu mai avem oameni de cultură în Parlament.

— Artiştii, deseori, susţin politicieni compromişi, cântând pe la evenimentele acestora… Ce credeţi despre acest fenomen?

— Un om cu verticalitate şi cu gândire logică nu ar trebui să facă asta, oricât de sărac ar fi. Am avut şi eu invitaţii, când eram mai tânără, dar am refuzat. Noi mergeam cu spectacolul la nord. Se începea la 12 seara, oamenii aduceau vacile acasă, le mulgeau, apoi veneau la hrană sufletească. Jucam toată noaptea. Mă impresionau extraordinar de mult cum, din Orhei, veneau pe jos, ori veneau cu căruţele. La Stăuceni, am făcut un popas când se mijea de ziuă… Era o frumuseţe rară. Dar ce-au făcut din tot ce obţinusem noi? Unde-s cei care, atunci, credeau în schimbare? Lumea e dezamăgită complet.

— Să vă mai întreb ceva. Dvs mai aveţi speranţă?

— Da. Cred că va fi mai bine. Dar nu ştiu dacă şi eu o să ajung până atunci. Alta e că generaţiile care vin nu au dragoste de ţară. Ei trăiesc cu ziua de azi. Îmi pare rău să zic asta. Şi mă doare extrem de mult când se fac proteste şi trec pe lângă terase pline de tineri care stau acolo şi beau. Părinţii le trimit bani ca ei să înveţe. E dureros. Foarte dureros.

— Acum doi ani, mai mulţi tineri au plecat de la Teatrul „Eugene Ionescu”, alţii pleacă din ţară. Credeţi că, în Moldova, teatrul mai are viitor?

— Şi actorii de la „Mihai Eminescu” au plecat şi au deschis şcoală de teatru în Montreal. Actori buni. Nu ştiu dacă mai e vreun viitor în genere. Doar o schimbare radicală ne-ar putea salva. Eu cred că salvarea ţării este Unirea. Altă ieşire nu există. Parcă am fi o ţară blestemată. Aşa zic eu. Şi am blestemat-o noi, cu mentalitatea noastră, pe alocuri încă sovietică. Mulţi aşa şi mai cred că nouă trebuie să ne dea cineva. Mai ales bătrânilor. Pentru ei este o dogmă. În mintea moldoveanului mai e pâinea ceea de 16 copeici şi de 13 copeici. Ei asta ţin minte şi asta vor. Foarte mulţi sunt plecaţi la muncă în Rusia şi îmi povestesc cum îşi bat joc acolo de ei. Dar cât valorează rubla asta rusească? 25 de bănuţi. Chiar dacă majoritatea locuiesc la gazdă şi mai trebuie să trimită bani acasă, nu renunţă, nu revin.

— Care sunt piesele dvs. preferate de teatru?

— Jucam multă clasică rusească. Îmi place „Tata” de Matcovschi, „Steaua fără nume”,  „Abecedarul”, „Piatra din Casă”. Mi-a plăcut şi rolul mamei în piesa „Singur în faţa dragostei”. În 2018, m-am filmat într-un film documentar-artistic. Ai noştri au făcut, în sfârşit, un film despre deportări. Cu o lună jumate în urmă s-au terminat filmările. Am avut un rol extrem de dramatic.

— Ce amintiri aveţi legate de colegi şi de publicul de la începuturi?

— Cele mai amuzante momente se întâmplau în deplasări. Într-o zi, ne-am filmat într-un clip, într-un sat. Era toamnă târzie. Era friguşor. Băieţii au rămas să doarmă în casa de cultură. Nouă, fetelor, ne-au spus că este baie şi să mergem acolo. Dar baia nu funcţiona. Am făcut noi focul în sobă. Dar ne era tare ciudă, că soba ceea veche fumega, şi mirosea puternic. Şi Elena Rîbceac zice: „Tu eşti adevărată artistă sau nu? Te duci la 3 de noapte la club şi spui că soba e rea şi toate actriţele s-au asfixiat”. Zis şi făcut. Vin speriată, îmi curg lacrimi… Le zic că nu ştiu dacă mai trăieşte cineva dintre fete. Toţi, în frunte cu şeful grupului, au alergat, că era cam departe baia. Când ajung acolo, una, Smirnova, a căscat gura şi stătea culcată. Vine, o zgâlţâie. Nicio reacţie. Zice: „Chemaţi mai repede Salvarea”. Dar care salvare pe atunci, care medici pe atunci în sat. Elena Rîbceac tot stătea nemişcată, fără reacţie. Unul zice: „Ele-s moarte”. Celălalt zice că nu, că inima bate. O altă actriţă stătea pe scaun ca o aristocrată, ca o statuie. Vine şeful şi o întreabă: „Rodica Timofeevna, totul e bine?” Da ea: „Îîîîî, aaa, cee? Ce s-a întâmplat? Nu ţin minte nimic, doar miros de la sobă”. Au deschis ei uşile şi, când am început a râde, ne-au lăsat.

— De câţi bani pe lună ar avea nevoie un actor ca să poată crea în voie?

— Să aibă suficienţi bani ca să-şi poată cumpăra şi o carte. Pentru că nu-i actor cel care nu citeşte. Acum un an, m-am dus la „Geneza Art”, că văzusem un afiş cu Portretul lui Dorian Grey. Eram curioasă să văd spectacolul, fiind pasionată de acel erou. Le-am arătat legitimaţia de actriţă şi nu mi-au permis să trec. Mi-au zis că sunt teatru privat. Trebuia să plătesc 200 de lei, dar nu aveam. De atunci, nu mai merg pe lângă teatre, le ocolesc. E dureros, deoarece cei mai frumoşi ani i-am trăit în teatru.

— Ce aţi schimba în R. Moldova?

— În teatru… Nici nu ştiu ce şcoală de teatru e acum. Noi am învăţat după Stanislavski, şcoala adevărului, a sufletului. Poate greşesc, poate sunt subiectivă, sau poate nu înţeleg, la vârsta mea. Dacă în piesă e durere, eu, ca spectator, vreau să simt durere. Actorul care joacă drama trebuie să joace aşa ca să simtă şi spectatorul. Atunci când este acest contact între actor şi spectator, când se leagă cu aceeaşi durere, cu aceeaşi patimă şi eşti într-un gând, eu aşa teatru cunosc.

Contează şi regia. Poţi face din comedie dramă şi din dramă comedie. Actorul şi regizorul trebuie să lucreze în tandem. Dar când îl impui actorului viziunea ta, nu iese nimic bun. Noi, actorii, simţim subtextul, ce a vrut să zică autorul în textul său. De asta trebuie să fie un tot întreg tot spectacolul.

M-am filmat într-un clip în care ideea era că părinţii sunt plecaţi, copii au rămas cu bunica şi i-au dat la orfelinat. O doamnă mă întrebă: să vă picur în ochi? I-am zis: ce înseamnă să picuri în ochi? Dacă joc durerea copiilor ăştia lăsaţi de părinţi, de ce să-mi picuri? Când  au început a filma, întreaga echipă plângea.

Dacă aş avea putere, aş schimba tare multe. În primul rând, mentalitatea celor care conduc. Să-i doară şi pe ei, aşa cum îi doare astăzi pe actori. Dacă actorul care trebuie să fie model pentru societate, model de gândire, de vorbire, trăieşte în mizerie, imediat îţi faci concluzie despre ce fel de conducători are acest stat. Dacă pe conducător îl doare că un actor nu are din ce trăi, nu are din ce se îmbrăca, nu are din ce se încălţa, atunci îşi merită postul.

— Vă mulţumim.