„Ai noştri” îşi bat joc de noi mai tare decât „ciuma roşie”

Interviu cu Andrei Mudrea, artist plastic

— Expoziţia „Metamorfozele luminii” este încărcată de culori. Cât de greu e să găseşti culoarea potrivită?

— Depinde ce cauţi şi ce vrei să spui în pânza la care lucrezi. Eu, din tinereţe, cam duc lipsă de lumină. Unul dintre primele mele ateliere era plasat la marginea Orheiului, într-un subsol fără ferestre. Singurele „ferestre” le-am confecţionat din coli de hârtie, decupate din diferite reviste, cărţi, pe care erau scrise nişte poezii. Erau singura mea lumină. Aflându-mă în acel întuneric şi simţind acut lipsa de lumină, îmi doream, cel puţin, ca tablourile mele să fie luminoase. Dorul acesta de lumină, de culori vii, de sărbătoare mi-a intrat în sânge şi nu mă pot lecui toată viaţa. Încerc să fac o sărbătoare şi pentru sufletul meu, şi pentru cei care vin să-mi privească tablourile.

— De ce aţi numit expoziţia „Metamorfozele luminii”?

— Am avut mai multe expoziţii personale. În 2000, am avut o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă, închinată creştinismului – „Despărţirea luminii de întuneric”. După aceea, prin 2004, am avut o expoziţie la Galeria „Constantin Brâncuşi”, intitulată „Universul luminii”, deci aceeaşi boală – setea de lumină. În 2009, a fost o expoziţie „Raza de lumină”, după care a urmat „Clipe de lumină”. Mă ţin în jurul luminii, pentru că, în fond, aceasta este, cred eu, creaţia, mesajul creaţiei şi menirea ei – să ne lumineze sufletul, gândul, să ne lumineze unii pe alţii. Atunci şi viaţa va fi mai frumoasă, mai luminoasă, mai plăcută.

Sunt atât de îndrăgostit de lumină, încât m-am făcut şi eu alb. Cu fiecare zi devin tot mai luminos şi mai luminos (zâmbeşte, netezindu-şi barba albă, n.r.).

— Aţi spus, într-un interviu, că orice expoziţie e un examen. Diferite persoane au emoţii diferite în timpul examenelor. Care sunt trăirile dvs.?

— Mă gândesc la un singur lucru: lumea care vine să-mi vadă lucrările să nu regrete. Îmi doresc ca măcar un colţişor, o lucrare, un colţ de pânză cuiva să placă, atunci îmi pare că visul meu este împlinit, fiindcă omul nu şi-a jertfit timpul în zadar. Dacă se duce acasă cu un strop de lumină, cred că unui artist nu-i trebuie altceva. Şi-a atins scopul.

— Astfel, examenul se transformă treptat în sărbătoare…

— Da. Am o tradiţie. Când organizez o expoziţie (acestea sunt făcute din cinci în cinci ani), vin doar cu lucrări noi. De data aceasta, mulţi colegi de-ai mei credeau că, dacă împlinesc o vârstă rotundă – 60 de ani, o să-mi adun lucrările făcute pe parcursul vieţii. Or, eu n-am făcut asta, n-am făcut o retrospectivă. Am decis să aduc spectatorului iarăşi ceva nou. Cred că este un mare avantaj că am reuşit, şi de această dată, să vin cu gânduri noi, cu tehnici noi, cu metafore noi, cu noi culori. Este o mare bucurie pentru un artist când reuşeşte să mai spună ceva nou. Însăşi menirea artistului în creaţie este de a încerca măcar să facă ceva inovativ. Toată istoria artelor se ţine pe cei care au avut curajul şi bărbăţia să încerce noul: şi Pablo Picasso, şi Salvador Dali, şi Henri Matisse, ş.a. Reuşesc doar cei care au avut curajul de a risca să vină cu un mesaj nou, indiferent dacă place/nu place, sunt înţeleşi/nu sunt înţeleşi, doar cei care au avut curajul să facă un pas înainte.

— Tocmai aţi rostit două cuvinte: curaj şi risc. Înseamnă aceasta oare că atunci când are succes o lucrare sau un ciclu de lucrări există riscul ca următoarea lucrare (următorul ciclu) să fie neînţeles, neacceptat?

— De obicei, tot ce este nou în lume, indiferent dacă e vorba de artă sau de ştiinţă, sau în viaţă, este luat în coarne, din simplul motiv că lumea nu este pregătită. Ea are nevoie de timp, ca să se obişnuiască, să înţeleagă, să se acomodeze la acest „nou”, să-l pătrundă. Din păcate, societatea noastră, deocamdată, nu este pregătită pentru aceasta. Să luăm un exemplu foarte simplu. Ştim bine cum se predă desenul în şcoală, în cele, maximum, două ore pe săptămână. La o lecţie elevul este învăţat să deseneze un măr, la alta o prăsadă şi la a treia o cană. Asta dacă n-a venit directorul să-i îndemne pe toţi să meargă la prăşit livada sau la strâns cartofi. Noi venim în viaţa noastră cu cele două lecţii ca vai de capul lor făcute. În afară de cana ceea desenată strâmb sau drept, nu mai avem alte cunoştinţe. Este un mare minus că, până în prezent, în şcoli, nu se predă istoria artelor. Noi vrem în Europa. Tare ne zbatem, dar cu ce, dacă nu avem cultură elementară? Noi nu putem deosebi tabloul de panou, portretul de natura statică…

— Dar cei care stau în fruntea ţării pot face această deosebire?

— Cei din Parlament, până în ziua de azi, nu pot deosebi atelierul de creaţie de atelierul de reparaţie. Or, noi, toţi artiştii plastici, suntem obligaţi prin lege să plătim taxe ca întreprindere. E de râsul lumii, fraţilor. Atelierul de creaţie nu poate fi similar cu atelierul în care se repară maşinile. Crearea unui tablou poate dura, uneori, un an de zile. Atelierul este locul de lucru al unui artist. În acest caz, toţi miniştrii, începând cu preşedintele ţării, trebuie să plătească pentru cabinetul lor de lucru, aşa cum plătesc artiştii. Ne-au făcut şefi de întreprindere, de parcă am deţine uzine, fabrici etc. Este o prostie care trebuie reparată cât mai repede, fiindcă, până la urmă, acesta este patrimoniul ţării. Dacă noi o să intrăm în Europa, să dea Domnul, trebuie să intrăm cu cultura noastră, cu bogăţia, cu patrimoniul nostru, să avem cu ce ne mândri, aşa cum România se mândreşte cu Brâncuşi. Anume Brâncuşi vorbeşte pe toate meridianele globului despre România, nu roşiile şi nu damigeana. Toate delegaţiile care vin la noi, din păcate, în primul rând, sunt duse la Cricova, dar de ce nu vin la expoziţii, de ce nu vin în ateliere? Avem pictori celebri: şi Mihai Grecu, şi Eleonora Romanescu, şi Valentina Rusu-Ciobanu, ş.a. Uitaţi-vă ce cultură avem, nu să-i ducă să vadă poloboacele de la Cricova. Este o mare prostie, care trebuie depăşită.

— Aţi spus că lucraţi în cicluri de câte cinci ani. De ce anume această perioadă de timp?

— Mă încadrez perfect în această perioadă. Primii doi ani sunt dedicaţi experimentării, căutării de noi tehnici, noi metode, noi tehnologii. În această perioadă, se acumulează o oarecare practică de lucru. După aceea, urmează cizelarea a ceea ce-ai găsit. Ultimul an este dedicat finisării lucrărilor. Este o perioadă potrivită. Nu este nici prea grăbit, nici prea lent. Tabloul nu iese din atelier nici crud, nici cu aburi. Iese gândit, cântărit bine şi pregătit pentru ochiul şi sufletul spectatorului.

— Tablourile care ajung la expoziţie sunt cele de care sunteţi total mulţumit?

— Ar fi ideal să fii mulţumit, însă niciodată un artist nu este mulţumit, inclusiv eu. Cred că aceasta este foarte bine, fiindcă e ceea ce ne face să ne mişcăm. Din momentul în care eşti mulţumit şi începi a te netezi pe cap şi pe burtă, te lăfăieşti în bine şi crezi că mai talentat ca tine nu există nimeni şi nu mai este loc de dezvoltare, începi a te răsufla, începi a degrada. Tot timpul trebuie să fie acest motoraş care să te îndemne să te mişti înainte. Gândul că acolo se putea încă ceva, iar dincolo se putea de făcut altfel ajută să se mişte şi viaţa, şi creaţia, te ajută să nu îmbătrâneşti cel puţin cu sufletul.

— Înainte să începeţi lucrul, vă gândiţi la tematică, la numărul de lucrări care trebuie realizate?

— Mă conduc după o altă metodă. Dacă mă interesează o anumită tematică, fac cât mai multe lucruri, până fantezia ajunge la limită. Atunci din tot ciclul de lucrări le selectez pe cele care-mi par mai reuşite. Astfel, dacă fac 100 de lucrări, pot să aleg liber zece reuşite, şi restul trec la dos.

— Care este, totuşi, soarta celor din urmă?

— Le întorc cu faţa la perete. Aşa, ele aşteaptă o altă zi. Când îţi vine o altă idee, revii la ele. Încerci să faci iarăşi o serie şi, din nou, din cele 100 alegi vreo zece. Aşa lucrez eu. Poate alţii fac deodată capodopere. Eu aşa nu pot. Ştiu că trebuie să muncesc mult. Trebuie să caut mult, să încerc multe şi doar aşa am şanse de a alege, să zicem, două-trei mărgăritare.

— Potrivit căror criterii sunt selectate lucrările prezentate la expoziţie?

— Se ţine cont, în primul rând, de profesionalism, de originalitate. Încerci să faci aşa ca să nu roşeşti nici tu, să nu adoarmă nici spectatorul şi să nu roşească nici prietenii pentru tine.

— În timpul expoziţiilor, urmăriţi impresiile vizitatorilor? Ce spun aceştia?

— Îmi place să comunic cu vizitatorii. Uneori, pot să mă apropii să le cer părerea, evident dacă vor ei să vorbească. Unii pot să vadă într-o lucrare ceva total deosebit, chiar altceva decât am conceput eu. Fiecare are o viziune a lui, sentimentele lui. Pentru un artist, este foarte important să cunoască acest lucru. Astfel, te îmbogăţeşti cu stările altuia, cu gândurile altuia. Unii îmi spun că multe lucrări nu le înţeleg, dar se trezesc în faţa a câtorva dintre acestea cu un nod în gât sau cu lacrimi în ochi. Nu ştiu ce e acolo, dar este o stare care le-a atins o strună. Vedeţi, strunele sufletului sunt atât de finuţe şi atât de enigmatice…

— Ce face un pictor atunci când muza întârzie să vină?

— Am găsit leacul în privinţa muzei. Ştiu că muza vine doar la cei care muncesc. Ea îi iubeşte pe cei harnici. Niciodată n-am aşteptat muza să-mi bată la uşă. Uneori, poate chiar a venit şi n-am observat-o. Ştiu că trebuie să lucrez şi lucrez non-stop. De 30 de ani mă aflu la lucru de creaţie, adică absolut fără niciun bănuţ. Pictez şi creez de dimineaţă până seara. Acesta este modul meu de viaţă. Noroc că soţia încă nu m-a alungat de acasă. Mă mai ţine şi mă mai rabdă. Mă hrăneşte şi mă-mbracă, iar eu încerc să fac cât mai multe lucruri frumoase.

— Cum aţi caracteriza-o pe soţia dvs.?

— Este un înger păzitor. Fără ea, sigur nu aş fi reuşit nimic. Tot ce am realizat este datorită ei. Mi-a creat toate condiţiile ca să pot picta. Vă asigur că aşa soţii sunt foarte rare nu doar la noi în ţară, ci în întreaga lume. Dumnezeu, astfel, mi-a făcut cel mai frumos cadou.

— Vă mai amintiţi despre prima lucrare a dvs.? Ce reprezenta, cum aţi realizat-o?

— Am pornit cam greu. Şi în drumul de creaţie am răzbătut tot greu. Prima mea participare la o expoziţie a fost în 1978. Am prezentat două lucrări: alb pe alb („Portretul mamei” şi „Casa părintească”). Ideea venea de la Mihai Eminescu. Mi-am dorit să făuresc nişte amintiri, nişte icoane de lumină. Maestrul Grecu a rămas încântat de ceea ce am realizat, însă alţii m-au învinuit că sunt daltonist. Din start, n-am fost înţeles, dar aceasta doar m-a întărâtat să lucrez mai mult. Unora dintre specialişti, lucrările mele li s-au părut originale. Majoritatea celorlalte lucrări prezentau tancuri, eliberări, portretul lui Lenin, iar eu am venit cu două iconiţe, care erau ca două ciori albe în expoziţia ceea.

 

— Cât de greu era să creaţi/să vă afirmaţi în perioada sovietică?

— De atunci, am fost luat la ochi. Au început să bată în mine ca în dobă. În plus, mai eram şi elevul lui Mihai Grecu. Lui deja nu mai puteau să-i facă nimic. Era un maestru recunoscut. Însă, ca să se răzbune pe el, mă căsăpeau pe mine. Nu-mi acceptau lucrările la expoziţii. Nu erau cumpărate.

— Doar pentru că gândiţi altfel?

— Da. Aşa era politica ideologică atunci. Trebuia să prezint numaidecât eroi ai muncii socialiste, brigadieri care au crescut trei scroafe, care, la rândul lor, au fătat 20 de purcei. Iar eu prezentam icoane arse, făceam biserici distruse, făceam casa lui Eminescu, bojdeuca lui Creangă, făceam ceea ce mă durea. După cum spunea Eminescu, îmi apăram „sărăcia şi nevoile, şi neamul”.

— Cum e să munceşti în condiţiile în care eşti presat din toate părţile?

— Este foarte greu. Veneam împreună cu soţia din subsolul cela de la Orhei ca să-mi prezint şi eu munca. Le căram precum cămilele. Puneam lucrările în formă de desagă: zece în faţă, zece în spate, atât eu, cât şi soţia. Veneam la comisia de primire şi, din 20 de lucrări, nu-mi primeau niciuna. Le luam frumuşel şi mă întorceam la Orhei. 15 ani puterea sovietică mi-a închis uşile la diverse expoziţii.

— Astăzi, totuşi, vedem lucrările dvs. Deci, nu v-aţi lăsat bătut?

— Nu m-am lăsat. Asta doar m-a îndrăcit. Eu sunt taur după zodie. Taurului şi aşa nu-i place culoarea roşie, dar când îl mai şi zădări… Mă duceam acasă şi făceam 40 de tablouri şi, la a doua expoziţie, veneam cu un număr dublu de lucrări. De atunci încă m-am obişnuit să lucrez mult şi nu mă pot opri.

— Cât de greu îi este unui artist (pictor) să se realizeze în R. Moldova? Dar să supravieţuiască?

— Este foarte greu, motivul principal fiind nepăsarea. Achiziţii nu se fac. Pe nimeni nu interesează cum trăieşte artistul. Recent, a avut loc Vernisajul, n-a fost nimeni de la Parlament, de la Guvern, nici de la televiziune. Nu înţeleg cu ce se ocupă televiziunile. În fiecare seară, arată alcoolici, drogaţi, bandiţi. Îi arată câte o jumătate de oră. Nu văd un artist, nu văd un concert. Noi vrem să intrăm în Europa, dar cu ce? Cu aceşti beţivi? Cum ne educăm copiii, care, la televizor, văd doar acest tip de oameni? Aşa vor fi şi ei, pentru că nu le arătăm alte modele. Trebuie să promovăm frumosul.

— Vi s-a întâmplat să rămâneţi fără o bucată de pâine sau fără bani de drum? Cum ieşiţi din astfel de situaţii?

— Toată viaţa am trăit aşa. M-am obişnuit să mă descurc cu ce este. Îmi amintesc de pictoriţa Maria Mardare, care, atunci când se ducea la serviciu, trecea pe lângă casa mea. Eu aveam pe geam o sticlă cu lapte şi o jumătate de franzelă. Cred că au stat acolo o perioadă îndelungată, până când, într-o zi, a bătut cineva la uşă. Deschid. E Maria cu o farfurie de borş. Îmi zice: Andrei, mă întreb cât poate să trăiască un om cu o jumătate de franzelă şi cu o sticlă cu lapte? (i-au dat lacrimi în ochi, n.r.)

— Dar tinerii pictori cum rezistă?

— Cred că e şi mai trist, fiindcă, într-adevăr, sunt lăsaţi în voia sorţii. Ateliere de creaţie nu sunt. Primăria are grijă să facă doar parale şi nu-i ajută practic cu nimic. Dacă este o încăpere, mai curând o dă să se deschidă acolo un magazin, decât o s-o dea unui artist tânăr. Aceasta este o mare crimă, fiindcă, până la urmă, de când e lumea şi pământul, dacă rămâne ceva în urma unui popor, aceasta este cultura. Aşa a fost şi în Grecia, şi în Roma. Toate civilizaţiile rămân în istorie prin cultură. Cu ce rămânem noi? Cu chioşcuri? Muzeul Naţional de Arte stă în paragină şi nimeni nu vede nimic. Nimeni nu răspunde de situaţia artei. Nu banul este important, ci sufletul şi valoarea omului. Cine se îngrijeşte de acei copii talentaţi, care sunt o mulţime la noi în ţară? Ei au nevoie de ajutor acum, nu atunci când ajung albi ca mine. Atunci n-o să mai aibă nevoie de nimic. Ei o să muncească zi şi noapte, doar să li se ofere condiţii: un ungheraş şi o bursă de creaţie, să aibă pe ce cumpăra o bucată de pâine, o sticlă de lapte şi nişte culori, şi o să facă atâta bogăţie pentru această ţară. Nimeni n-o să ia în sicriu cu el nici tablourile, nici covoarele, nici sculpturile. Totul va rămâne neamului nostru.

— Aţi studiat în diverse ţări (R. Moldova, România, Ucraina, Rusia, Polonia, Franţa, Italia, Estonia, Bulgaria). Ce aţi învăţat din fiecare ţară şi cum a ajutat acest fapt formării dvs. profesionale?

— Îmi amintesc un caz. Prima dată când am intrat în Muzeul Luvru, am rămas impresionat, şi nu e vorba de tablouri, care, bineînţeles, sunt excepţionale. M-a şocat ceea ce am văzut pe podele. În fiecare sală stăteau copilaşii, ca pe toloacă, făcând copii de pe Gioconda, de pe Rembrandt, aşa cum puteau ei, nişte schiţe. Iată diferenţa. Copiii noştri stau aruncaţi toată viaţa prin tutun, prin buruiene, iar aceştia stau de mici în faţa lui Rafael, Michelangelo. De aici vine diferenţa şi în cultură, şi în trai, în toate.

Nu ne cunoaştem trecutul. Am uitat că avem cele mai vechi abstracţii şi cele mai vechi tablouri cubiste – covoarele bunicii noastre. Pornind de la arhitectură sau chiar de la stâlpul de la poartă cu romburi, flori, frunze tăiate, la noi totul este stilizat. Totul e geometrie. Şi aşa e de la poartă până la prispă şi de la prispă până în vârful casei, până la coroana ceea de pe hogeag. Totul e simbol. Noi suntem cei mai moderni de pe glob în această privinţă, cei mai dornici de a ajunge la esenţa lucrurilor.

— Cum poate să se afirme peste hotare un artist din R. Moldova?

— Nu este prea complicat. Mai dificilă e însăşi organizarea unei expoziţii. Când o delegaţie de la noi pleacă în Europa, se duce cu damigeana. Ar fi normal să se ducă cu o expoziţie de pictură, cu un concert, cu nişte oameni de valoare. Atunci, şi efectul va fi altul. Trebuie de făcut schimb cultural. De exemplu, la Consiliul Europei, de ce nu ar merge delegaţia din R. Moldova cu o expoziţie? Ar fi fantastic.

— Societatea e bulversată. Din toate câte se întâmplă, ce vă doare, ce vă supără cel mai mult?

— Mă doare că oamenii au venit la putere şi aleargă numai după bani. Am aşteptat o viaţă să vină „ai noştri”. Iată că au venit „ai noştri” şi-şi bat joc de noi mai tare decât „ciuma roşie”. Ştiam că aceia au venit special să ne lichideze, dar la ce au venit aceştia? Ştiţi: când te bate un străin e una, dar când te bate al tău e mult mai dureros. Mă doare indiferenţa alor noştri. Vreau să ştiu că-i doare nu doar buzunarul, dar să-i doară neamul acesta, ţara, copiii care umblă pe drumuri…

— Care ar fi soluţia ca autorităţile să se întoarcă cu faţa spre popor?

— Soluţia e foarte simplă. Trebuie să fie dorinţă. Noi umblăm şi fluturăm că vrem în Europa. Acum iscălim un colţ de hârtie, pe urmă alt colţ de hârtie. Aceasta e doar fum. Dacă vrem atât de tare în Europa, ucidem deodată doi iepuri şi rezolvăm într-o oră: ne-am unit cu ţara-mamă, România, asta o face preşedintele ţării în două minute, şi suntem în mod automat în Europa, fără niciun fel de tratate. Însă, nu este dorinţă. Mă doare că pe mulţi îi interesează mai mult fotoliul decât ţara. Toţi se ţin de fotolii ca de picioarele lui Dumnezeu. Asta e ruşinos, e greţos şi încă o dată ruşinos. Trebuie să fim sinceri, oneşti, curajoşi şi cu demnitate. Tare mi-aş dori ca oamenii din capul ţării să aibă coloană.

— Urmărind evenimentele din Ucraina, cum credeţi, în ce condiţii am avea şi noi un Maidan în R. Moldova?

— Maidane au mai fost. Asta nu este o soluţie. Au mai dat foc la Parlament. Şi, în loc să dea banii aceştia la copii, la şcoli, să le cumpere cărţi, computere, de încălţat, de mâncare, ei au cheltuit totul pe fotoliile lor, să se poată învârti în ele, precum cosmonauţii. Acestea sunt sute de milioane, în loc să investească în viitorul ţării… Copiii sunt viitorul nostru, nu ei. Azi sunt, mâine nu-s. Trebuie să se trezească… Doar obrazul lor îi mai poate trezi.

— Se spune că un artist este liber prin lucrările sale. Cât de liber sunteţi dvs.?

— Foarte liber. În primul rând, de 30 de ani mă aflu la muncă de creaţie şi tot timpul am pictat şi am creat ceea ce am dorit eu, ceea ce m-a durut şi ceea ce m-a atins, în pofida tuturor presiunilor, fără niciun fel de excepţie. „Eu nu am făcut nicio Tocmeală…/ Nici pentru Slavă, nici pentru Bani…/ O viaţă am stat cu penelul în mână…/ Adunând Lumina, găsită prin Ani…” (Andrei Mudrea, n.r.).

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Olga BULAT