A deschis o școală de limba română la Sankt Petersburg: „După prima mea vizită la București, eram îndrăgostită total”

Litta Spirina s-a născut la Chișinău, într-o familie de etnici ruși și a rămas să locuiască aici, cu unele pauze, timp de 8 ani. Ulterior, a plecat în Rusia, stabilindu-se cu traiul la Sankt Petersburg, iar după facultate a deschis „Mărțișor”, o școală unde rușii pot studia limba română.  

Aproape de acest sfârșit de an, dificil pentru noi toți, discutăm cu Litta despre lucrurile care, în 2020, ne-au ajutat, în pofida dificultăților, să mergem mai departe – cultura, educația și dragostea față de frumos. 

— Litta, ce vă leagă de R. Moldova? Cât de des reveniți aici?

— Dincolo de faptul că m-am născut acolo, în copilărie mă aflam mereu între două orașe – Chișinău și Petersburg. Tata e de acolo, iar mama e de la Chișinău. Așa s-a făcut că studiam fie în Rusia, fie în R. Moldova. Între timp, am reușit să capăt unele cunoștințe de limbă română. Definitiv, am plecat din R. Moldova pe când aveam 15 ani și am revenit doar în vizite, întrucât mai am rude care au rămas acolo, am prieteni din liceu…

— Cum s-a schimbat de-a lungul acestor ani R. Moldova, din ceea ce ați observat în perioadele când erați aici în vizite? 

— Am văzut unele schimbări frumoase privind infrastructura, dar multe lucruri au rămas așa cum erau în copilăria și tinerețea mea. De exemplu, drumurile. Am observat că unele gropi, de acum 10 ani, au rămas neschimbate. 

— Știm că ați făcut studii de română în Rusia. Cum ați ajuns la asta?

— A fost o decizie întâmplătoare. Inițial, m-am înscris la secția de limbi moarte – greaca antică și latina. După un an, am înțeles că nu mai pot, nu o să fac nimic cu această diplomă și m-am înscris din nou la examene. Mi-au permis să aleg din trei combinații de limbi romanice, din care am selectat româna. M-am mirat că există și secția de limba română la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. Eram foarte curioasă și deja aveam ceva experiență, așa că am zis că ar fi frumos să-mi aprofundez cunoștințele. 

— Cât de complicat a fost să studiați româna?

— Pentru mine, nu a fost complicat, căci deja am avut o experiență destul de frumoasă și pozitivă în legătură cu asta, dar, vorbind despre catedra și secția noastră, era cam greu, pentru că toate studiile sunt academice. Totuși, admir această perioadă universitară. Au fost vremuri superbe, când în fiecare zi obțineam informații noi. N-a fost greu, ci, dimpotrivă, foarte interesant și folositor. 

— În general, există interes în Rusia pentru a studia limba română sau e vorba mai degrabă de un spațiu închis, să spunem așa – diverse necesități sau o pasiune aparte a cuiva?

— Aș zice că, în primul rând, cei mai puțini sunt cei care vor să studieze româna fără un motiv întemeiat, ci doar pentru că le place muzica românească ori România, în general. Aceștia sunt cei mai puțini, dar și cei mai iubiți și mai dragi pentru mine, de exemplu. Majoritatea sunt cei care vor să-și redobândească sau să-și facă pașaport european, adică pașaport românesc, întrucât există un program de stat care permite obținerea pașaportului românesc, dacă aveți rude care au trăit pe teritoriul românesc până în anul 1940. Așa că, sunt diferite căi și drumuri de a obține acest pașaport, iar majoritatea rușilor, anume ruși, se folosesc de această posibilitate. Știind că este necesar să se prezinte la consulat sau la ambasadă, ca să treacă un interviu în limba română, ei sunt nevoiți să învețe limba. Acum interesul pentru limba română a crescut semnificativ. 

— În România și R. Moldova există multă apreciere și dragoste pentru cultura rusă, pentru scriitorii ruși. Dar cât de multe se cunosc dincolo despre cultura românească?

— Practic, nu e deloc cunoscută, din păcate și eu sunt foarte tristă din cauza asta și chiar unul din scopurile mele e să clarific aici cine este, de exemplu, Eminescu sau cine este Brâncuși. În primul rând, pentru studenții mei. Aș dori, probabil, să fac și un proiect cultural, un fel de „likbez”, adică lichidarea lipsei de cunoștințe privind cultura românească. Așa că eu deja am inițiat un set de lecții video, în care voi povesti despre personalități semnificative din istoria și cultura românească. Îmi place foarte mult acest lucru și chiar sunt curioasă de ce unele persoane atât de sclipitoare, atât de valoroase nu sunt deloc cunoscute în Rusia. E păcat. 

— Pentru că e un subiect destul de discutat la noi, mai ales în contextul alegerilor, de ce credeți că totuși o parte din vorbitorii de rusă, care locuiesc în R. Moldova, nu simt nevoia să învețe să vorbească românește?

— Chiar nu știu. Probabil, nu există un aspect foarte motivant al învățării limbii române. Cred că este munca autorităților să arate, să demonstreze valoarea acestei limbi. Când eram elevă în școala primară, mă simțeam nevoită, pur și simplu, să studiez această limbă, știind că este limba națională. Adică, trebuie să o posed, trebuie oricum să vorbesc românește. S-ar putea să întâlnesc o persoană care nu înțelege deloc rusește și atunci cum mă voi descurca? Eram nevoită să învăț și înțelegem această nevoie. Probabil, acum nu există un fel de model prin care să se demonstreze ce posibilități va avea persoana dacă va vorbi și românește. 

— Tot despre studii. Cât de dificil a fost pentru dvs. să deschideți o școală de română în Rusia? 

— A fost și aceasta o decizie întâmplătoare. Când am absolvit Universitatea, eram traducătoare. Am colaborat cu niște instanțe judecătorești, pentru care traduceam documente. Pe lângă asta, tot dezvoltam metoda mea de predare a limbii române. Avusesem o experiență cu un Club balcanic, în cadrul căruia am inițiat încă un mic club de conversații în limba română. Deci, când am absolvit universitatea, eram pe cale fie să abandonez, fie să fac ceea ce făceam deja de 4 ani, studiind româna la facultate. Și mi-am zis că ar fi frumos să încerc. Astfel, în primul meu grup de elevi, format din cinci persoane, era și mama mea, care tot mi-a spus că vrea să învețe limba română. A fost curios… De fapt, a fost groaznic (râde, n.r.). Dar, așa am început. Eu mi-am zis să încep și să văd pe parcurs ce rezultate voi obține. Tocmai pe atunci a fost lansat acest program de obținere a cetățeniei române. Respectiv, școala a crescut, practic fără asistența mea, așa să spun. Eu nu aveam nici reclamă, nici birou, închiriam o cameră într-un spațiu de lucru. Inițial, așa era. După ce a crescut, am înțeles că școala nu pot fi doar eu și trebuie să fie reprezentată de mai multe persoane, de mai mulți profesori. Le-am angajat pe câteva domnișoare de la catedra mea, care au absolvit facultatea cu câțiva ani mai târziu decât mine și acum formăm o echipă din cinci profesoare, plus, un nativ, un tânăr din București. 

— V-aș ruga să ne întoarcem puțin la partea unde povestiți despre mama dvs. De ce și-a dorit să învețe româna și cum a fost să parcurgeți toate aceste etape împreună cu ea? 

— Of, Doamne, pe plan psihologic era extrem de greu, pentru că mereu îmi dădea sfaturi (râde, n.r.). De altfel, chiar nu știu de ce era curioasă să intre în primul meu grup de elevi. Probabil, era un fel de suport, în opinia sa. Cu tot respectul față de mama mea, nu aș repeta asemenea experiențe vreodată (râde, n.r.). 

— V-ați putea aminti despre o întâmplare comică, de când predați româna? 

— Da, sunt mai multe, de fapt. Aproape fiecare elev de-al meu, iarăși, cu toată stima, este un personaj. Bineînțeles, fiecare are unele preferințe sau competențe în limbi străine și sunt unii mai pricepuți la însușirea materialului teoretic, alții – mai puțin puternici în asta, dar cam toți elevii fac aceleași greșeli și anume: spun în loc de cuvântul rusoaică, rusalka (sirenă, n.r.), ori în loc de fals, zic fake (engleză, n.r.). Asta e tare curios. 

— Care sunt părțile cele mai dificile de învățat pentru elevii dvs.?

— Substantivele. Sunt de groază, e foarte greu de explicat, de exemplu, de ce cuvântul „masă”, în limba română, este de genul feminin, pe când în rusă – de genul masculin. E greu de explicat că este complet diferit în română și rusă. Ăsta e un aspect mai dificil. Și altul ar fi conjugarea verbelor, anume a celor neregulate. 

— Cum faceți lecțiile în prezent?

— Doar online, pentru că e interzis să le facem offline. Mai mulți elevi au dorit să rămânem online, pentru că e mai în siguranță așa. Am fost nevoită să închid biroul meu de la Moscova și pe cel din Petersburg, la fel. 

— Dar de ce i-ați spus școlii „Mărțișor”?

— Pentru că asta era prima asociere pentru mine, când mă gândeam să deschid școala. Acesta era primul lucru care mi-a venit în minte. Îmi amintesc foarte bine de această tradiție din copilăria mea și mi se pare extrem de frumoasă. E foarte dragă inimii și sufletului meu. Foarte puțini oameni cunosc această tradiție, iar când le povestesc, ei îmi spun mereu „aaah, ce frumoasă e”. Eu presupuneam că acest cuvânt va avea asemenea efect și chiar așa este. Dar acum am o colaborare cu un marketolog vestit și el mi-a zis că, din păcate, nu este o denumire potrivită pentru un proiect în limba română, întrucât e foarte complicat de pronunțat, anume pentru cei care chiar nu știu nimic, nu cunosc cum se citesc literele în română. Mi-a sugerat să schimb denumirea, mi-a propus alte variante, dar nu știu, nu prea aș vrea să schimb… 

— Există la Sankt Petersburg o comunitate a basarabenilor sau nu comunicați mult cu ei?

— A fost, de fapt, dar nu ținem legătura. Eu participam la unele evenimente ale comunității basarabene, acum 7 ani. De atunci, nu prea ne vedem cu băieți și fete din comunitatea respectivă. Dar mai există și una românească, nu e oficială – sunt doar expați (expatriați, n.r.), care au venit aici cu un contract de muncă și au rămas.

— Dvs. ați reușit să vizitați România? Cum a fost? 

— De mai multe ori chiar. Am și studiat acolo, la Cluj, la Universitatea Babeș Bolyai, tot la Facultatea de Litere, am frecventat și cursuri de Limbă și Civilizație Românească. Și am foarte mulți elevi, din diferite orașe din România, la care adesea mergeam în vizită. Însă, din păcate, nu am fost în România de aproape trei ani și jumătate, după ce am născut. Totuși, sper că, la anul viitor, să am șanse, să avem cu toții șanse să călătorim peste hotare, căci deja mi-e dor foarte tare și de Moldova, și de România. Prietenii din Moldova îmi tot zic să vin la Crăciun sau la Anul Nou, dar nu prea pot, e cam periculos acum. 

— V-ați dori ca și copilul dvs. să învețe românește? 

— Foarte mult și chiar îl forțez să învețe, dar nu știu de ce, probabil, are un blocaj, întrucât vede că mama mereu se ocupă de lucru, mereu vorbește românește și chiar se enervează din cauza asta. Preferă mai mult să învețe cuvinte în engleză decât în română. 

— Dar dvs. de ce sunteți pasionată de română?

— Eu, când intram la secția de limbă română, eram doar curioasă să văd ce îmi amintesc, ce mai țin minte din copilărie. Atunci când am intrat mai profund în procesul de studii, am înțeles că, Doamne, e o cultură și istorie atât de bogată, oamenii sunt atât de blânzi. După prima mea vizită în România, la București, eram îndrăgostită totalmente. Am înțeles că asta este limba și cultura pe care aș dori să le practic, despre care să povestesc, pe care să o predau cât mai interesant, mai complex. Cu timpul, asta a crescut într-o dragoste adevărată. 

— Aveți scriitori români preferați?

— Îmi plac foarte mult Mihail Sebastian, Mircea Eliade și Mihail Sadoveanu, iar din cei contemporani – Mircea Cărtărescu. 

— Ce v-ați dori să faceți în primul rând când veniți în România și R. Moldova?

— Să mănânc papanași, asta cu siguranță (râde, n.r.). Bineînțeles, aș dori să mă întâlnesc cu prietenii, cu foștii elevi, să mă duc la librăria „Cărturești” și să cumpăr toate cărțile din lista mea. Aș dori să fac un tur mare cu familia prin România, căci băieții mei încă nu au fost acolo și chiar nu-și prea pot închipui despre ce le vorbesc tot timpul. 

— Petersburgul e un cunoscut oraș turistic. Ce se întâmplă acum, din acest punct de vedere, acolo? 

— Mai vin oamenii, din câte știu eu. De când ne-am mutat în suburbie, aici în împrejurimi e situat un palat vestit – Palatul Ekaterininsky, am văzut un flux mare de turiști, chiar până în noiembrie, când se face cam rece aici. 

— Se mai ridică, la miez de noapte, podurile peste râul Neva? 

— În mod normal, iarna nu mai e navigație în oraș, așa că podurile nu se deschid. Așa e în fiecare an, nu depinde de e sau nu pandemie. Acum ajung mai puțin în oraș, întrucât ne-am stabilit în suburbie. Am luat această decizie după ce am revenit din Thailanda, unde am stat aproape 8 luni. Inițial, am plecat în Thailanda în vacanță, pentru o lună, dar după ce a trecut, am hotărât cu soțul și cu fiul că nu prea avem ce face iarna la Petersburg, așa că am rămas pe mai mult timp. La întoarcere, am înțeles că nu mai putem sta într-un oraș atât de agitat.

— Pentru că acest an e aproape de sfârșit, ce vă doriți în noul an?

— Am o dorință foarte mare, care sper să poată fi realizată anul viitor – să ajung la București. 

— Vă mulțumim! 

*Interviul a fost realizat în decembrie 2020