„În capul meu e mereu noapte, nici măcar chipul mamei nu mi-l amintesc”
Imaginați-vă cel puțin pentru o clipă cum ar fi să nu știți cum arată părinții, cum arată soarele, florile sau culorile. Pentru Marin nu este un exercițiu de imaginație, ci este realitatea în care trăiește. Pentru el, chiar și cele mai banale gesturi, acțiuni sunt o grea încercare.
Dacă ați închide ochii și v-ați astupa o ureche, tot n-ați reuși să înțelegeți cum arată lumea lui. Cum să-ți imaginezi ceva ce practic n-ai văzut niciodată? Recunoaște oamenii după vorbă, iar străzile – după colțuri de borduri și zgomot de mașini. Trăiește singur și e vizitat doar de poștașul ce-i aduce pensia, o dată la 30 de zile.
Primește doar o alocație de 1600 de lei care nu acoperă coșul minim alimentar, având și datorii la energia termică și la magazinul din oraș. Este povestea tânărului de 21 de ani, Marin Rusnac din Briceni.
Ajunși în Briceni, îl telefonăm. Ne spune că îl putem găsi în perimetrul monumentului lui Lenin. După mai multe încercări și explicații, înțelegem că nu vom reuși să găsim casa în care locuiește. Îl telefonez repetat. Fără vreo ezitare, zice că ne iese în întâmpinare. Îl recunoaștem după mers. Pășește de parcă și-ar lăsa amprenta pe unde merge pentru ca, la întoarcere, să-i fie mai ușor. Ne aude.
„Bună ziua, eu sunt Marin. Vedeți că ne-am găsit?” Îi spunem și noi cum ne cheamă, Marin ne salută respectuos pe fiecare în parte și ne conduce spre locuința sa.
„Bună ziua, Marina. Bună ziua, Ecaterina. Cum ați ajuns?”
Marin locuiește într-o anexă construită la primul etaj al unei clădiri. Locuința sa este izolată și împrejmuită de un gard. Cu pași mici, dar repezi, numără cele nouă trepte ale casei și deschide larg portița, ascultă cum venim, se asigură că am intrat și trage portița după noi. Ne poftește în casă. Condițiile în care trăiește sunt greu de descris. De cum intrăm, simțim mirosul aspru de mucegai, murdărie impregnată peste tot – pe pereți, pe podea, oriunde te uiți, mult praf – toate, la un loc, sunt boală sigură.
Ne conduce în a doua odaie. Acolo sunt înghesuite un pat cu așternuturi vechi și murdare, un dulap cu oglindă prin care abia se reflectă lumina, un televizor și reșoul electric. Pe masa unde stă televizorul sunt mai multe tuburi cu medicamente, hârtii vechi prăfuite și „toată averea sa” – aparatele muzicale.
Și-a pierdut vederea pe la trei ani, înainte de a acumula prea multă informație
Când ai trei ani și întunericul îți apare în față ca un hău, copilăria ți se sfârșește brusc… Aşa a început pentru Marin perioada petrecută în beznă – care durează deja 18 ani.
„Părinții mi-au spus că, pe când aveam trei ani, am căzut la terenul de joacă. M-am lovit la ochi de o bordură. Noaptea am ajuns în stare gravă la spital, la Chișinău, apoi am fost transportat la Kiev”, povestește Marin.
Potrivit acestuia, au urmat mai multe intervenții chirurgicale, după care, întors acasă, Marin, în vârstă de trei ani, a mai căzut de câteva ori, ceea ce a cauzat pierderea definitivă a vederii.
Nu-și amintește nimic din ceea ce a văzut până la vârsta de trei ani, dar își închipuie.
„Nu pot spune care este ultima imagine pe care am văzut-o. Nu-mi amintesc de nimeni și de nimic, nici măcar chipul mamei sau al tatălui. În capul meu mereu e noapte”, spune Marin.
Cu toate acestea, invocând imagini și sunete, a reușit să reconstruiască fidel lumea în care trăiește. Vede cu mâinile în loc de ochi. Cu mâinile plânge, cu mâinile se bucură, cu mâinile evadează din tăcere. Când a împlinit șapte ani, a fost dus la Școala internat-specială pentru nevăzători din Bălți, iar acel drum l-a condus spre cunoaștere.
„Acolo am învățat alfabetul Braille. Am învățat să scriu, să citesc, să vorbesc, căci atunci când trăiești în întuneric și vorba se îndepărtează de tine”, explică Marin.
La școală a învățat limba română, mai târziu, de la televizor, a învățat limba rusă.
Tot la Bălți a căpătat o profesie, a îndrăgit lucrul cu electricitatea, dar nu a putut să se angajeze nicăieri.
„Prizele din casă sunt instalate de mine. Pot repara tot ce se alimentează cu curent electric – fierbătoare, aparate, frigidere. Mai demult, veneau vecinii să le repar din electrocasnice, dar de la o vreme am înțeles că nu vor să-mi plătească pentru asta, ori mă amăgeau că-mi dau banii pe care-i cer, dar de fapt, îmi dădeau mai puțin. Așa am încheiat „afacerea” asta cu ei”, povestește Marin.
Zice că recunoaște ziua și noaptea după sunete, iar anotimpurile le distinge după temperatura aerului.
„Ziua se aud păsărele cântând, noaptea se lasă liniștea. Când e vară, simt soarele și căldura, toamna plouă mult, iar iarna mă pișcă frigul”, ne spune Marin.
Moartea mamei l-a lăsat singur pe lume și cu datorii la stat
Cel mai greu i-a fost să înțeleagă abstractul – moartea, de exemplu. A înțeles că oamenii mor, atunci când a pierdut-o pe mama.
„Într-o noapte, mama nu-mi mai răspundea. M-am apropiat, am atins-o și am simțit că-i rece, așa am aflat că a murit”, mărturisește Marin. De aproape doi ani locuiește singur. Moartea mamei l-a lăsat singur pe lume și cu datorii la stat.
„Tatăl a murit în Rusia, mai mulți ani în urmă, dar mama avea ceva la inimă și s-a dus la vârsta de 56 de ani”.
„Am împrumutat bani pentru sicriu și nu am întors datoria nici până acum. Din iarnă am rămas și fără căldură, pentru că nu achitam facturile, nu-mi ajungeau bani. Acum risc să rămân și fără lumină. Iarna, cât n-am avut căldură, m-am încălzit cu un cămin. Nu am bani ca să achit pentru lumină”, oftează Marin.
Și chiar dacă mai are un frate (din partea tatei) și trei surori (din partea mamei), Marin e singur pe lume. Într-o zi , zice că l-a telefonat pe fratele său, i-a cerut ajutor, dar acesta i-ar fi închis telefonul, tocmai de aceea nu a mai vrut să apeleze și la surori. Totuși, Marin nu a căutat niciodată vinovați, n-a simțit nevoia să-i arate cu degetul.
„Fiecare are viața sa. Fiecare are familie și probleme destule, nu mai au nevoie și de mine pe capul lor”, zice Marin amărât.
Tot la școală a învățat să cânte. Nu știa că se numesc note muzicale, dar a înțeles cumva că fiecare semn de la clapă poate fi transpus într-o vibrație, într-un sunet. Apoi, a înțeles că, legând aceste note, poate produce o melodie. A făcut exerciții la nesfârșit, până a priceput că astfel se deschide calea de comunicare – puntea care îl leagă de de o lume sonoră.
Fiecare limită depășită a însemnat înlocuirea cu o alta, și mai mare. A dorit să intre în lumea artistică, mai întâi a învățat să cânte la fluier, apoi cu voce. Într-un final, a însușit să cânte la orgă.
„Nu cred că pot să explic cum am învățat să cânt la fluier și la „ionică” (n.r. – orgă). Am început într-o zi și de atunci tot cânt. Îmi petrec zilele cu microfonul în mână”, povestește cu mândrie Marin.
Din legătura de fire încâlcite, le alege pe cele două care unesc aparatul muzical cu microfonul și ne cântă melodia lui preferată.
„Unu-unu, doi… trei-patru”, verifică microfonul, conectează stick-ul pe care și-a înregistrat mai multe melodii, butonează până găsește cântecul.
„Foaie verde, măr domnesc,
Pe pământ cât mai trăiesc,
Am să râd și am să joc,
Sănătate, mult noroc…”
Melodia parcă ar fi o ironie a sorții. Câtă veselie poate fi în inima și în viața unui copil care trăiește așa?!
A ținut morțiș să aibă orgă, microfon și „toată aparatura” pentru cântat.
„Am cumpărat „ionica” acum un an. Am dat vreo 2000 de lei, n-am luat-o nouă”, își amintește Marin.
„Muzica de pe stick mi-au scris-o niște băieți, pe placul meu”.
Din aceeași încâlceală de fire, scoate altele două, dibuite prin atingere și conectează orga.
„Mi-a fost și mai ușor să învăț să cânt la fluier, pentru că tata tot era muzicant. Am fluier de când mă țin minte”.
Prin mișcări știute doar de el, la fluier, face să răsune o altă melodie. Spre final, ne anunță că melodia se numește „Floarea lui Sulac”.
„Nicolae Sulac cânta:
Verde-i frunza ,verde-i iarba,
Dacă nu-s tânăr, degeaba,
Dar mă-mpac cu-un singur gând –
C-așa-i viața pe pământ”.
„Așa-i și viața mea, și eu-s tânăr, încă”, adaugă Marin, parcă consolându-se.
Fără o lume văzută, o înlocuiește cu informații auzite sau dibuite. Ne povestește că își începe ziua ascultând știrile dimineții, știrile politice care i se par aceleași, iar despre șeful statului știe doar una – „este un fățarnic”. „Igor Dodon se cunoaște după vorbă că nu-i om bun, promite multe, dar nu face nimic. Vecinii îmi mai zic să apelez la dânsul după ajutor, pentru că ajută mulți nevoiași, dar eu nu am nevoie de ajutorul lui, așa cum nici el nu are nevoie de invalizi”, spune Marin.
Pornește televizorul și se aude: „Guvernul va aproba legile care sunt înaintate”, butonează mai departe și ascultă „în conformitate cu prevederile”, apoi zice: „cred că e vreo ședință în Parlament, la Guvern, pentru că peste tot se aude una și aceeași.
„— Dacă ai putea merge în Parlament sau în Guvern, ce le-ai cere deputaților?
Le-aș spune să lucreze mai bine pentru ca oamenii să aibă un trai decent. Peste tot e doar scumpete.
Ce ai cere pentru tine?
I-aș ruga să-mi reconecteze gazul, asta-i marea mea dorință”.
„Uit din gustul mâncărurilor bunișoare, pentru că nu-mi permit să le cumpăr”
E ora mesei. Marin ne poftește în bucătărie. Aici miroase a mâncare stricată, parcă amestecată cu șobolani morți. Mai târziu înțelegem că această odaie este terenul ocupat de șobolani și gândaci de bucătărie. Marin nu-i vede și nu-i poate prinde, doar se ceartă zilnic cu aceste vietăți…
Peretele de lângă geam e negru în întregime, e o negreață ce se întinde prin părți și începe să acopere tot ce-i în bucătărie, făcând-o să arate ca o crustă întunecată.
Dintr-un sac alege câțiva cartofi aproape încolțiți și-i aruncă în chiuveta veche, zgâriată, plină de pete de calcar, după care îi spală. Dintr-un dulap de jos scoate o cratiță acoperită de grăsime arsă, care seamănă mai mult cu o căldare. Aşază cartofii în cratiță și duce cratița spre aragazul electric. Cu pași mici trece de pe lângă masa murdară, parcă unsă cu ulei sleit, și cu mișcări învățate deja pe de rost scoate din priză fierbătorul electric și conectează plita încetinită care „se încălzește cu anii”. Mucegăind, pe masă se îl așteaptă o franzelă mușcată de-un colț.
Azi va mânca cartofi fierți și pâine, pentru mâine e valabilă varianta inversă – pâine și cartofi fierți (reci, deja). Pensia nu-i ajunge pentru mâncare, sunt zile când nu are ce pune pe masă, nemaivorbind de o alimentație bogată.
„Eu mai uit oleacă din gustul mâncărurilor bunișoare pentru că nu-mi pot permite să cumpăr nimic. Achit serviciile și rămân fără bani”, ne spune Marin cu resemnare.
O oală cu varză murată, câțiva morcovi ce și-au pierdut culoarea, un pachet mototolit în care se mai găsește o lingură de unt și câteva borcane uitate ce au prins mucegai – astea se găsesc în frigiderul vechi, plin de murdărie și rugină.
Cartofii, varza murată, pachetul cu zahăr și fasolele din frigider sunt aduse de mătușa Sveta, din Coteala. „Mi-a dat și ea ce a putut, la toți e greu acum”, spune Marin.
Ne povestește despre planurile sale. Vrea să facă reparație, să schimbe tapetele și lemnul podelei, că scârțâie, să scape de șobolani, să-și cumpere un boiler care-l va scuti de dușurile cu apă mai degrabă rece.
„Mai încălzesc apă cu fierbătorul electric, dar nu-mi ajunge pensia pentru a achita factura la lumină”, spune cu tristețe Marin.
Speranța unei case reparate o leagă de clapele de la orgă și de microfon
„Trag nădejde că începe perioada petrecerilor, la nuntă nu mă mai cheamă la cântat, dar la o cumătrie, la o zi de naștere pot cânta”, adaugă Marin.
Marin ne spune că nu crede în noroc, dar crede în Dumnezeu, iar Biblia și cărțile bisericești din locuință demonstrează asta. Potrivește degetele pe paginile cu litere din alfabetul Braille și citește:
„De cine să mă tem dacă Dumnezeu este de partea mea?”
Așa comunică el, în felul său, cu Dumnezeu. Simte altfel prezența lui Dumnezeu în viața lui, pentru că totul în viața lui este nevăzut. Şi, totuși, totul există – asta a învățat el în 21 de ani de viață, de asta nu are nici frică.
„Cartofii nu au fiert încă”, zice Marin, apropiindu-și urechea de aburii ce ies din cratiță. Îi propunem să mergem la magazin. Ne spune că nu a mai fost de două luni pe acolo și nici nu merge pentru că are datorii.
„Am adunat și la magazin aproape 2000 de lei. Vânzătoarea mi-a zis că până nu-i întorc banii, nu am ce căuta acolo”.
„— Ce ai vrea să-ți cumpărăm? Poate vrei ceva anume?
— Dacă tot insistați, cumpărați-mi, vă rog un pachețel cu cafea de doi lei cincizeci”.
Asistența Socială Briceni: „De așa oameni e plină republica”
La plecare, Marin ne-a condus până jos, a închis portița și ne-a dorit drum bun.
„La revedere, Marina! La revedere, Ecaterina! Vă mulțumesc, am mai avut cu cine sta de vorbă!”
A doua zi, am contactat reprezentanții asistenței sociale din Briceni. La telefon, Tatiana Valentinovna, așa cum s-a prezentat, ne-a spus că Marin locuiește în condiții normale și de fapt „de așa oameni e plină republica”.
„Are apartament propriu, are aragaz electric, are mașină de spălat – acestea nu sunt cele mai rele condiții pe care le poate avea un om. El primește pensie, ajutor social și alocație pentru perioada rece a anului”.
„Voi ați primit informația despre un oarecare Ion Rusnac. Sunt mai mulți oameni de ăștia în republică și chiar cu condiții mai proaste de trai. V-ați luat de un oarecare Ion Rusnac,” – ne zice funcționara, chiar dacă prenumele acestui tânăr e Marin, nu Ion.
Am întrebat-o dacă cunoaște că are șobolani în casă şi Tatiana Valentinovna a negat aceasta.
„Îl vizitam încă pe când erau părinții săi în viață și atunci nu erau șoareci acolo”, a mai declarat asistenta socială.
Am apelat și Asociația Nevăzătorilor din R. Moldova. Marin nu este înregistrat în baza de date a organizației. Deci societatea nu îl are pe Marin în listele persoanelor defavorizate, pentru o parte din sistem – e o persoană care are tot de ce are nevoie, pentru alții – nu există.
În R. Moldova, în câmpul muncii sunt angajate în total circa 120 de persoane din cei nouă mii de nevăzători înregistrați de Asociaţia Nevăzătorilor, ne spune vicepreședintele Asociației Nevăzătorilor din R. Moldova, Ştefan Oprea.
După ce i-am vorbit despre situația în care se află Marin, Ștefan Oprea ne-a promis să ia legătura cu organizația teritorială din Briceni.
În țară funcţionează o singură grădiniță pentru copiii cu deficiențe de vedere şi nevăzători – la Chişinău, un gimnaziu internat – la Bălți, un liceu şi o școală de meserii – tot la Chişinău.
În R. Moldova activează cinci instituţii specializate ale Asociației Nevăzătorilor din Moldova, dintre care două – la Chişinău, una – la Bălți, una – la Orhei şi una la Basarabeasca, precum şi Centrul de Reabilitare şi Informare. Persoanele cu deficiențe de vedere ajută la asamblarea cleștilor, a hârtiei igienice, a capacelor de conserve, dacă au o instituție specializată în apropiere. Toți ceilalți nevăzători – se pare că nu sunt văzuți de sistem, de angajatori, de alte autorități.
Între timp, la câteva ore de la publicarea articolului, Marin a fost vizitat de un om generos. Un tânăr din Chișinău care a dorit să-și păstreze anonimatul, i-a dus lui Marin mai multe produse alimentare și de igienă.
La 7 aprilie, pe Facebook a fost inițiată și o campanie de strângere de fonduri pentru a repara locuința lui Marin.
Vă puteți alătura campaniei inițiate de Adriana Rotaru, făcând o donație AICI.
Urmăriți în continuare ZdG, vom reveni cu un video despre povestea lui Marin.
