HIV pozitiv în R. Moldova: „Dincolo de virus, la mine a fost un mare plus – cei dragi au rămas alături”

• „La raion mi s-a spus despre copil că va fi bolnav și am făcut întrerupere de sarcină, apoi, la Chișinău, medicii au întrebat de ce am făcut asta, că aș fi putut aduce pe lume un copil sănătos. Pentru mine, acesta a fost al doilea șoc”. 
• „Acum o lună, am mers la stomatolog, ca să tratez un dinte, am spus că am HIV, iar medicul a scris pe cartea mea medicală cu litere mari – SIDA”. 
• „Treptat, eu m-am împăcat cu soarta, dar prietenii s-au ales deodată. Puțin mă mai sperie în prezent ce vor gândi alții despre mine. Am trecut peste asta”. 

Potrivit datelor oficiale, în R. Moldova, peste 13 mii de persoane trăiesc cu HIV. Doar în primele zece luni ale anului, au fost confirmate 568 de cazuri noi, inclusiv 120 în regiunea transnistreană. Majoritatea persoanelor infectate sunt tinere, de vârstă reproductivă. 

Trei persoane HIV pozitive au fost de acord să ne spună poveștile lor de viață – cum au aflat despre diagnoză, cum au învățat să își accepte statutul și cum trăiesc în prezent. Istoriile lor, deși individuale, arată că în R. Moldova rămâne încă mult spațiu pentru informare, înțelegere și empatie în raport cu oamenii care trăiesc cu HIV. 

Boala se poate transmite prin relaţii sexuale neprotejate, de la o mamă HIV pozitivă către copilul ei în timpul sarcinii, naşterii sau alăptării, de la un toxicoman la altul când împart acelaşi ac pentru a-şi injecta droguri, prin contactul cu sângele unei persoane infectate la transfuzie de sânge.

Altfel, HIV/SIDA nu se poate transmite prin contact obişnuit cu o persoană infectată, săruturi, îmbrăţişări, sau atingeri de mână, împărţind aceleaşi pahare, farfurii sau tacâmuri, folosind aceeaşi piscină, toaletă sau saună cu o persoană infectată, prin muşcături de insecte ori prin aer sau apă. 

„Acum, mă apropii de oameni cu inima deschisă”

Ion Rotaru are 44 de ani și este dintr-o localitate din raionul Ungheni. Bărbatul a aflat despre diagnoza sa în 2018. După confirmare, medicii i-au recomandat să vină la Chișinău, a început tratamentul și, de atunci, îl urmează regulat.

„Inițial, mi-au făcut consultații, mi-au explicat că nu e așa grav cum spun alții, deși clar că

la început aveai senzația că o să mori curând.

După câteva zile în care am făcut unele seminare, am înțeles că în jurul meu există lume care nu riscă nimic dacă conversează sau colaborează cu mine, chiar aceiași colegi de lucru, familie, prieteni”, spune el. 

Cel mai greu a fost primul an, dar, cu timpul, Ion a învățat să-și accepte statutul și să vorbească deschis oamenilor din jurul său despre asta. 

„Deja m-am împăcat cu soarta, că mai devreme sau mai târziu cineva va afla. Prietenii s-au ales deodată – cine a vrut să știe de noi, ne-a rămas alături până azi, cine nu – a plecat deodată. Azi, puțin mă mai sperie ce vor gândi alții despre mine. Înainte mă temeam, dar acum – nu. Acum, cu inima deschisă mă apropii de oameni și ei decid dacă vor să stea de vorbă cu mine sau nu. Unica ce e – îi sfătui pe toți să se păzească. E mai bine pentru ei”, adaugă Ion. 

Activează în construcții – muncă ocazională, și povestește că, deși de lucru este și aici, și peste hotare, angajarea e problematică – „au încercat oameni ca mine și… sunt tratați altfel”. Totuși, nu lasă mâinile în jos și se străduie să găsească un post acolo unde e apreciat și unde oamenilor nu le este frică de diagnoza sa. În acest context, adaugă că îi este de ajutor susținerea celor dragi. 

De când cu pandemia, Ion susține că a devenit ceva mai prudent, dar consideră că asta e ceva normal.

„Purtăm măști, ne străduim să-i protejăm și pe cei din jur și pe noi înșine, pentru că înțeleg că imunitatea noastră e mult mai slabă decât a celorlalți”, sugerează el. 

Conchide că viața e plină de tot felul de surprize – mai mult sau mai puțin plăcute, și că trebuie să știm a alege între cele cărora să le dăm importanță. 

„Simțeam că doar copilul mă poate readuce la viață…”

Alina (nume schimbat, n.r.) are 41 de ani și vine dintr-o localitate de la sudul R. Moldova. A aflat despre statutul său la vârsta de 25 de ani, după ce făcuse testul de sarcină. Așa cum pe atunci exista prea puțină informație despre acest virus, primul gând care i-a trecut prin minte a fost că nu mai are mult de trăit – „era foarte greu de conștientizat lucrul acesta, că ești bolnav și trebuie să mori”.

Cu timpul, a început să caute mai multe informații despre această boală, a cerut explicații de la medici și a înțeles că viața nu se termină. Altfel, pentru a se obișnui cu noua situație în care se afla, a avut nevoie să parcurgă o cale lungă, de un an și jumătate. 

„Pe atunci, despre virus se afla de la epidemiolog, poliție, medic de sector. Eu am vrut inițial să țin în taină acest lucru, să nu știe părinții mei, întrucât ar fi fost un șoc pentru ei, dar nu a fost posibil, pentru că a venit direct acasă epidemiologul și a dat vestea”, își amintește Alina.

La fel ca și Alinei, părinților li s-a făcut frică. Însă, au acceptat-o și au încurajat-o – se temeau să o lase singură, să nu-și pună capăt zilelor. În practica sa de lucru cu persoane care au trecut prin situații similare, Alina a auzit și despre cazuri în care părinții puteau să dea vesela deoparte, de exemplu.

 „Asta e foarte greu, pentru că și așa când abia afli de statut, te simți dat la o parte. La mine, din tot minusul, a fost un mare plus – că familia a fost alături, precum și prietenul meu, care era fără statut. Eu știam că oricum va veni sfârșitul, că noi ne vom despărți, însă atâta timp cât mă aflam încă în situația de acceptare, el mi-a fost alături”, adaugă femeia. 

Spune că, deși a înțeles unde și cum s-a infectat, nu a învinuit niciodată persoana respectivă, întrucât a priceput că partea de vină ar fi și a sa – „în asemenea cazuri, niciodată nu poți învinui doar o persoană. Ar fi trebuit ambii să fim categorici în ce privește protecția. Nu trebuia să accept sex neprotejat și atunci avea să fie totul bine”. 

Totodată, după confirmarea statutului său, Alina avea să treacă printr-un al doilea mare șoc. Medicii din raion, aflând că este HIV pozitivă, i-au recomandat să facă întrerupere de sarcină. După ce a ajuns la medicii de la Chișinău, însă, a aflat că ar fi putut aduce pe lume un copil sănătos. Ulterior, a întrebat de specialiști cum ar putea totuși concepe un copil, cu partenerul său, protejându-l în același timp de o potențială infecție.

„Medicul mi-a explicat ce pot să fac. Eu simțeam mare nevoie atunci de a aduce pe lume un copil, pentru că îmi era greu și simțeam că doar copilul mă poate readuce la viață, îmi poate da un imbold de a trăi. După jumătate de an, am rămas însărcinată, în sfârșit”, mărturisește Alina. 

S-a simțit discriminată, continuă ea, mai ales atunci când a mers la spitalul raional a doua oară, fiind însărcinată. Medicii au întrebat de ce îi trebuie asta și cum o „asemenea persoană” poate să dea naștere unui copil. 

„Cei de la raion s-au străduit să facă în așa fel încât eu să întrerup sarcina și acum vin iarăși la ei, vrând să nasc. Sarcina nu era una din cele mai ușoare și cred că și starea mea a influențat asta. Plus, era și presiunea din partea medicilor – eu și așa eram emotivă, depresivă, mereu plângeam, iar ei mă mai întrebau de ce am făcut asta, mă obligau să spun cine e prietenul meu”, relatează femeia. 

Lucrurile au revenit la normal după ce, la recomandarea unui jurist de la Asociația „Credința”, Alina a acceptat să scrie o plângere pe sora medicală care o presa, întrebând-o pentru ce îi trebuie copilul și de ce păstrează sarcina. Documentul a fost examinat de un epidemiolog și de șeful spitalului raional, iar ulterior, când era însărcinată cu al doilea copil al său, nimeni nu i-a mai făcut probleme, întrucât au înțeles că ea nu o să tacă. 

De când a început pandemia, afirmă că cel mai mult au afectat-o problemele de ordin financiar, după ce, în februarie 2020, a fost disponibilizată. „Sigur că e greu, fără un post de muncă, cu doi copii, fără să poți ieși mai departe de magazin, cu soțul care era acasă și primea doar 75% din salariu, și acela cu întârziere. În rest, pastilele le aveam și le luam regulat, atât că noi nu puteam merge să facem analize – să vedem care e încărcătura virală, imunitatea. Acum, cred că am depășit situația asta”, susține femeia. 

În prezent, Alina locuiește într-o casă la sol, împreună cu soțul și cei doi copii, despre care spune că au devenit rostul vieții sale. 

„Cât mi-a mai rămas de trăit? Toată viața”

Doina (nume schimbat, n.r.) locuiește în regiunea transnistreană. În 2008, a aflat despre statutul său. „Ne vedeam cu un băiat, am început să locuim împreună, ne-am căsătorit și apoi am aflat că are HIV”, își amintește tânăra. După ce a aflat despre statutul prietenului său, s-a dus să dea analiza și a fost confirmată și ea. Pe atunci, Doina nu cunoștea prea multe despre HIV și s-a gândit, și ea, că va muri curând. 

Ulterior, a comunicat cu lucrătorii sociali, care i-au dat să citească multe despre HIV, s-a documentat și a înțeles că poate trăi cu asta. Așa, s-a calmat –

„m-am împăcat cu acest gând și, în principiu, trăiesc normal acum, îmi iau terapia, e totul bine”. 

Inițial, mama Doinei a tăcut câteva zile, nu a vorbit și nu a întrebat nimic. În a treia sau a patra zi, a întrebat cât i-a mai rămas de trăit. Fiica i-a răspuns: „toată viața”, explicându-i că „nu e nimic strașnic”, dacă ai grijă de de propria sănătate mai departe. Doina povestește că, în general, s-a descurcat relativ ușor după aflarea statutului, probabil și pentru că așa e firea ei – se uită dintr-un unghi pozitiv la lume, acceptă orice dificultate și crede că mereu sunt căi de a soluționa orice problemă.  

„Apropiații și prietenii adevărați au o atitudine normală față de asta, sigur că ei mi-au adresat mai multe întrebări, s-au interesat de mine și de boală, nimeni nu a renunțat la comunicarea cu mine”, explică ea. 

Tânăra punctează că, deși interacționase cu sistemul medical din R. Moldova pentru o operație, în 2010, atunci când se cunoștea mult mai puțin despre HIV, cu un caz de discriminare s-a întâlnit nu s-a întâlnit decât în 2020. Se întâmpla acum o lună, când a mers la dentist. A informat medicul că are HIV, iar angajata clinicii respective i-a scris pe cartela medicală, cu litere mari – SIDA, ca apoi să-i pună arsenic la dinte și să-i spună că trebuie să revină peste o săptămână, când va fi primită de către un alt medic, întrucât ea nu va fi pe loc.

Când a revenit, s-a așezat pe scaun în cabinetul noului medic și era gata de proceduri, însă după ce i-a fost adusă cartela medicală, acesta, brusc, a zic că nu se poate ocupa de Doina și că trebuie să meargă la primul medic. A ieșitde acolo iritată și indispusă. Apoi, a apelat Ministerul Sănătății, pentru a depune o plângere. Ulterior, au sunat-o de la spital, și-au cerut scuze și au spus că o pot primi la consultație, oricând este disponibilă. 

„Până la urmă, m-au tratat, dar m-a mirat atitudinea – cu 10 ani în urmă oamenii s-au comportat bine cu mine, acum e 2020, lumea e informată, dar cineva a refuzat să-mi acorde ajutor medical. Oamenii trebuie să țină minte că, dincolo de orice, poți duce o viață normală cu această infecție, că poți avea copii sănătoși, că poți munci, poți face studii”, subliniază ea.

Cât despre pandemie, Doina susține că a trecut prin aceleași dificultăți ca oricare dintre noi. Cel mai tare se speriase că va rămâne fără bani, fără posibilitatea de a cumpăra de mâncare. „Carantina, cel puțin inițial, a decurs normal, întrucât tocmai ne mutasem la o casă la sol. Am plecat cu copilul și practic toată carantina am stat acolo, am adus în ordine grădina, am plantat câte ceva. În toate trebuie să găsim și părți pozitive”, concluzionează tânăra.

Potrivit Ministerului Sănătății, noul Program Național pentru prevenirea și combaterea SIDA, pentru anii 2021-2025, a fost definitivat și urmează a fi aprobat în scurt timp. Documentul presupune minimizarea consecințelor epidemiei HIV şi a infecţiilor cu transmitere sexuală prin reducerea transmiterii, în special în populaţiile cheie, precum şi a mortalităţii asociate cu SIDA.

„Programul Comun al Naţiunilor Unite pentru HIV/SIDA (UNAIDS) insistă asupra respectării drepturilor omului, asigurării egalității de gen și reducerii stigmei și discriminării. Salutăm faptul că Programul Național pentru prevenirea și combaterea SIDA pentru anii 2021-2025 își setează ținte ambițioase. Totodată, salutăm dezvoltarea și pilotarea de către autorități a unui mecanism de finanțare al ONG-urilor prin intermediul Companiei Naționale de Asigurări în Medicină”, a declarat Svetlana Plămădeală, manager UNAIDS Moldova.

Serviciile de prevenire HIV în populațiile cu risc sporit de infectare sunt implementate de către organizații neguvernamentale active în domeniu.

Pe parcursul ultimilor doi ani, au fost finanțate patru proiecte de reducere a riscurilor în rândul populației cheie, din fondul de profilaxie a Companiei Naționale de Asigurări Medicale în sumă totală de cca. 3,5 milioane lei. 

De asemenea, a fost introdusă diagnosticarea HIV în fază timpurie pentru copiii născuți din mame HIV pozitive, pe baza detectării ARN în primele 48 de ore și 6 săptămâni. În 2019, din cei 208 de nou-născuți de la mame HIV pozitive, 207 au primit tratament preventiv, iar 178 (85,6%) au fost testați în primele 48 de ore de la naștere, fiind depistate 3 cazuri de infectare intrauterină cu HIV. Femeile care trăiesc cu HIV pot beneficia de fertilizare in vitro, care până acum era o interdicție în R. Moldova.