Confesiunile unei persoane trans din R. Moldova: „Doar eu mă credeam fetiță și nu știam că lumea mă consideră băiețel…”

T. s-a născut „băiețel”,  dar în interior mereu s-a simțit fetiță. Acest fapt a atras după sine o serie de probleme în viața sa – neînțelegeri la grădiniță și la școală, intimidare, violență, depresie, discriminare și senzația acută de excludere. 

Potrivit unui raport pentru 2020 al GENDERDOC-M (GDM), organizație care apără și promovează drepturile persoanelor LGBT, situația persoanelor trans din R. Moldova rămâne a fi una complicată. Respectiv, problemele pe care le avea T. cu ceva ani în urmă încă persistă, și nu doar în cazul ei. 

• Persoană transgen sau persoană trans reprezintă o categorie umbrelă ce cuprinde toate persoanele ale căror identitate de gen sau exprimare de gen diferă de cea asociată în mod obişnuit cu sexul atribuit acestora la naştere. 

Așadar, T. e din Moldova, se identifică drept femeie, iar în prezent, este la etapa de tranziție fizică, lucru care i-a oferit motiv să trăiască, afirmă dânsa. Totuși, până a ajunge aici, a parcurs o cale întortocheată. 

Copilăria 

T. și-a intuit identitatea de la o vârstă fragedă – în jur de patru ani. Mama mereu îi cumpăra multe jucării care erau unisex, în timp ce altele erau mai mult pentru băieți, dar niciodată nu i-a impus ideea că se poate juca doar cu mașini și roboți. 

De fapt, îi plăceau și mașinuțele, și roboții, dar cel mai mult – păpușile. Avea doar prietene fetițe și chiar arăta ca o fetiță -„eram fragilă, gingașă și slăbănoagă”, susţine astăzi T. 

În copilărie, băieții din ogradă îi săreau mereu în apărare. Dar nu se jucau cu T. așa cum o făceau cu alții. Spuneau că se tem să nu-i cauzeze durere după vreo lovitură.  

De cealaltă parte, nici T. nu se interesa de jocuri brutale, unde cei mici se împingeau sau se băteau. Așa că se juca cu fetele. Toate aveau păpuși și cărucioare, iar T. – posibilitatea să se joace cu acestea. Într-un fel sau altul, consideră că a avut noroc, pentru că nimeni, niciodată, nu venise la mama să-i spună că, iată, copilul tău se joacă cu păpușile și nu se bate cu băieții. 

Prima și ultima sa păpușă a primit-o în dar de la verișoara mamei, când a plecat la țară. Era în jur de patru anișori și Nătălița (numele păpușii primite în dar) devenise cea mai frumoasă jucărie a sa – „avea și multe haine cu care puteam s-o schimb, s-o fac model”. Dar asta nu a durat mult, pentru că, în curând, tot acolo, la țară, sora mamei a văzut cum T. se juca cu Nătălița și i-a zis revoltată că băieții nu se joacă cu păpuși. În acel moment, nu a înțeles de ce a reacționat așa  –

„doar eu mă credeam fetiță și nu știam că lumea mă consideră băiețel”. 

Mătușa a cerut să-i dea jucăria. Mama era indignată – „i-a zis să mă lase în pace, că sunt copil”. A doua zi, nu a mai găsit păpușa, iar peste un timp a văzut-o la vecina cu care se juca când era la țară.

Următorul ghiont a fost la prima grădiniță, unde educatoarea nu o lăsa pe T. să meargă la WC-ul fetelor, obligând-o să intre la cel pentru băieței –

„dar eu mă simțeam incomod să merg la băieței și țineam cât puteam. Mami nu înțelegea de ce mereu mă lua udă acasă, iar educatoarele cred că nu i-au zis motivul vreodată”. 

Cea mai dureroasă perioadă, totuși, a început la etapa pubertății, când apărea părul pe față, vocea se îngroșa și spatele se lățea. T. era terifiată de aceste schimbări fizice. Tot atunci au început problemele cu băieții. Cât era mică, nu se atingea nimeni de ea, dar de la 13 ani lucrurile s-au schimbat – „deja eram o sperie-ciori și mâncam bătaie oriunde mă duceam”. 

Pentru modul său feminin de a fi, băieții o considerau gay și a trecut prin mult bullying. Însă toate astea erau nimic în comparație cu durerea din suflet, care devenea cu atât mai intensă, cu cât se schimba mai mult fizic. 

„Bineînțeles, nu știam despre existența persoanelor transgender și nu știam ce sunt, însă eram sigură că nu sunt băiat și niciodată nu am fost. Am aflat târziu despre posibilitățile medicale de a-mi schimba sexul și nu am ezitat deloc, din momentul în care aflasem”, adaugă T. 

În R. Moldova, singura organizație care oferă sprijin informativ, și nu doar, persoanelor trans este Centrul GDM. 

În raportul lor privind situația persoanelor LGBT+ pentru anul trecut se arată că, deși în R. Moldova există legea pentru asigurarea egalității și un Consiliu pentru asigurarea egalității și prevenirea discriminării, acesta din urmă nu are pârghii pentru a pedepsi actele de discriminare. Proiectul de lege care ar schimba atribuțiile Consiliului se află de mulți ani în lucru, dar așa și nu a ajuns la Parlament.

Coming out și reacțiile rudelor 

De la început, știa numai mama despre identitatea sa. Pentru T., cea mai importantă persoană este anume ea și doar acceptarea ei conta. Odată şi-a zis:

„dacă nu mă acceptă mama, atunci nu mai are rost să rămân pe Pământ”.

I-a povestit mai întâi la telefon și a rămas plăcut uimită de reacția ei, de bunăvoința și sprijinul moral, dar și material acordat ulterior, în tranziția sa. 

„Mami a zis că ea mereu a știut cumva de acest lucru și că nu în zadar m-am născut de opt martie”.

Mai târziu, a vorbit cu sora, iar de la ea vestea s-a răspândit mai departe, fără consimțământul T. De altfel, ea nu se ascunde de rude –  „știu cine sunt și bine că știu”. 

A fost nevoită să discute și cu mătușa, după ce a sunat-o să întrebe, întrucât ajunsese zvonul la ea de la tatăl lui T., a trebuit să-i explice situația atât ei, cât și altor rude, care erau confuze la acest subiect și o făceau travesti –  ceea ce este cu totul altceva și nu are nimic în comun cu persoanele transgender. 

Drept reacție, mătușa i-a zis că îi vrea binele, dar pentru ea oricum rămâne băiat și că nu i se dă limba s-o numească cu numele nou, de fată. Încheiase discuția pe un ton normal, însă de atunci a luat decizia să nu mai vorbească cu dânsa.

Susținere are, în prezent, doar de la mama. Și afirmă că aceasta îi ajunge. 

„Câtă dragoste îmi dă ea, toate rudele împreună nu sunt în stare să o facă. Pentru ele sunt doar o persoană bolnavă”. 

Coordonatorul grupului de suport pentru persoanele trans și neconforme genului din cadrul centrului de informații GENDERDOC-M (GDM), Maxim Cuclev, accentuează că sprijinul celor apropiați este crucial pentru persoanele transgen, în special atunci când acestea se decid să treacă prin tranziție. 

„Multe persoane care nu au destul suport, nu găsesc curaj să treacă peste asta singure și, prin urmare, sănătatea, bunăstarea lor mintală continuă să se agraveze.

Acest fapt, în tandem cu sentimentul grav de solitudine și izolare, ar putea duce chiar și la sinucidere”, spune Cuclev.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), noua Clasificare Internațională a Bolilor – ICD-11, a redefinit sănătatea legată de identitatea de gen, înlocuind categoriile de diagnostic precum „transsexualismul” și „tulburarea de identitate de gen a copiilor” ICD-10 cu „incongruența de gen a adolescenței și maturității” și, respectiv, „incongruența de gen a copilăriei”. 

Incongruența de gen a fost astfel exclusă, în general, din capitolul „Tulburări mentale și comportamentale” și introdusă în noul capitol „Condiții legate de sănătatea sexuală”.

Tranziția transgen

La sfârșitul anului 2019, T. era într-o depresie profundă. Dacă nu ar fi descoperit informații despre tranziția transgen, nu mai știe dacă rezista până azi. 

Primele date le-a găsit datorită surorilor Wachowski – regizoare, scenariste și producătoare trans din SUA. A văzut numele Lana Wachovski în titlul unui serial, pe care aceasta îl realizase recent, și a început să caute detalii despre ea. Așa a aflat că și-a schimbat genul. 

T. încă nu știa despre hormoni și credea că totul e realizat pe căi chirurgicale, lucru care o întrista, întrucât operațiile sunt costisitoare. După ce a căutat mai multe detalii în internet, a dat și de termenul transgender. Apoi, a citit despre preparatele hormonale. 

Ulterior, a decis să afle mai multe despre tranziție de la o asociație pentru persoane LGBT+ din țara în care se afla. Ei au îndrumat-o să meargă la medicul său de familie. A doua zi, era în cabinetul doctorului, ca să-i vorbească despre problema sa. 

Așadar, procedura schimbului de gen a început-o în noiembrie 2019, fiind în Danemarca, dar din cauza carantinei a fost nevoită să o amâne, din martie 2020 până vara, când a primit din nou acces la preparate speciale. De atunci, situația e stabilă, iar acest fapt, spune T., îi dă o speranță să mai trăiască.

Inițial, a fost dificil, când totul în interior începea a se schimba și se simțea altfel. Devenise mai emoțională. Plângea în fiecare zi, fără un motiv anume, când de fapt, nu a plâns de la vârsta de 14 ani. 

„Spectrul de emoții s-a lărgit atât de mult – eu nu știam anterior că există așa tipuri de stări. Dacă eram veselă, apoi eram veselă ca un copil și mă bucuram de orice fleac. Dacă plângeam, simțeam toată durerea din lume. Poate pare un pic exagerat, dar e aproape de adevăr. Adică, nu mai eram în stare să-mi controlez emoțiile. 

Până a începe tranziția, eram ca un nouraș negru. Mereu tristă și îngândurată. Acum, am speranța că, în scurt timp, voi arăta așa cum mi-am dorit mereu să arăt și asta mă face să fiu mereu cu zâmbetul pe buze”, mărturisește ea. 

În Danemarca, totul este finanțat de polița medicală. Chiar și penisoplastia/vaginoplastia.

Raportul GDM, menționat anterior, arată că în R. Moldova există, de asemenea, posibilitatea de a accede la servicii medicale gratuite în procesul de tranziție de la un gen biologic la altul, însă în practică nu este întotdeauna simplu să obții aceste facilități.

În prezent, potrivit datelor colectate de GDM, cea mai mare problemă este identificarea unui medic endocrinolog fără prejudecăți, care ar accepta să ajute o persoană trans să treacă prin această procedură complicată. În acest sens, GENDERDOC-M dispune de o bază de date cu contactele unor medici prietenoși din diferite domenii.

Cum e să fii o persoană trans în R. Moldova? 

T. a plecat din R. Moldova în 2003 și a stat mulți ani departe, deși oricum a avut tangență cu lumea de aici. A locuit în mai multe țări din Europa, iar concluzia este că lumea de la noi e destul de conservatoare. 

Prietenele din R. Moldova nu mai comunică cu T., iar unicilor doi prieteni băieți, cu care era în relații bune, le e frică să-i răspundă măcar în scris la mesaje. Așa că ea nici nu le mai scrie. 

„Lumea se teme să prietenească. Se rușinează. Moldovenii se tem să zică orice cuvânt în sprijinul unei persoane LGBT+ , pentru că, în acest fel, ei vor fi considerați de alții sau gay, sau mai știu eu ce. Adică îi vor pune în rând cu noi, de asta se tem moldovenii”, punctează ea. 

Din acest motiv, afirmă că nu-și poate găsi un loc de muncă acasă. Îi e frică să iasă din casă, mai ales acum, când a revenit din cauza măsurilor de carantinare.

Nu mai merge la plimbări afară decât foarte rar, pentru că deja arată androgenic și dacă îmbracă haine de băiat atrage mai multă atenție, decât dacă s-ar îmbrăca în fustă. 

„Prefer să stau ascunsă în casă cât mai arăt așa – ca dracu’. Când ies uneori la magazine sau să iau o gură de aer, sunt cu mască, ochelari și în hanorac, toată acoperită, să nu mă vadă cineva. Mereu speriată și pe furiș.” 

În R. Moldova procesul de schimbare a genului în acte este încă anevoios și, pe alocuri, umilitor. Din acest motiv, potrivit GDM, până în prezent, doar nouă persoane transgen au reușit să ducă până la capăt această procedură.

Totodată, anul trecut, Centrul GDM a înregistrat mai multe cazuri de discriminare a beneficiarilor săi – de la materiale transfobe, în unele surse mass-media, până la refuzul de transportare de către un serviciu de taxi ori violență și abuzuri, inclusiv în familie. 

În 2020, la nivel mondial, 350 de persoane trans au fost ucise, 22% – în propria casă. 

Ce ar trebui schimbat ca societatea din R. Moldova să devină mai tolerantă? 

T. susține că simte disconfort atunci când poartă haine pentru băieți – „dar risc să fiu ucisă, dacă îmbrac fusta și sunt descoperită, de cealaltă parte”. 

În opinia ei, oamenii ar trebui să înțeleagă, în primul rând, că persoanele trans se nasc așa. Altfel, atâta timp cât ei nu cunosc adevărul, își fac diverse opinii eronate.

„Studiile arată că persoanele trans au creier divers de sexul lor, adică eu am creier de fată, iar sex – bărbătesc. Singura soluție este să adaptez corpul meu, astfel încât el să coincidă vizual cu imaginea feminină pe care mi-o atribui de când m-am născut. Adică, să arăt așa cum mă simt”, punctează ea. 

Adaugă că, până acum, din propriile observații, în țările post-sovietice s-a făcut totul invers din partea mass-media, care împreună cu medici invitați în emisiuni „își băteau joc în direct de persoanele trans”. 

„În consecinţă, a pornit un val de ură și omoruri a fetelor trans. Cunosc personal o femeie trans din Ucraina, care a acordat un interviu unei reviste, iar tot interviul ei a fost editat și întors pe dos, devenind un fel de invitație la stigmatizare și ură. Mai știu alte cazuri din Rusia și Kazahstan, unde au vrut să bată o fată trans, chiar în direct, la TV”, exemplifică T. 

În aceeași ordine de idei, ea afirmă că în R. Moldova ar fi nevoie de o simplificare a proceselor necesare de parcurs pe calea tranziției, de acces la preparate efective, pe care farmaciile nu le importă în prezent. 

„Din cauza acestor probleme, tranziția durează mult și efectiv, sunt mai multe sinucideri, pentru că rezultatul nu este obținut rapid.

Pe lângă asta, în R. Moldova funcționează o lege înapoiată, care ne obligă să mergem la psihiatru și să fim sub supraveghere în internare, timp de câteva săptămâni, pentru a ni se pune o diagnoză care a fost anulată, de fapt, încă din 2018 și acum nu mai este una psihiatrică. Adică persoanele transgen nu sunt bolnave de cap, cum ne consideră lumea”, conchide T. 

În R. Moldova, soarta fiecărei persoane transgen încă depinde de Comisia de constatare a tulburării identității de gen, din cadrul IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie. Concluzia acestei comisii oferă sau nu dreptul persoanei de a începe procedura de tranziție, precum și inițierea procedurii de schimbare a sexului în actele de identitate.

„Când persoana a început tranziția – trece prin schimbări în fizicul său, atunci apare o anumită barieră, dacă încă nu a reușit să-și schimbe actele de identitate.

În consecință, devine mai dificil de găsit un job oficial bine plătit, iar o mare parte a persoanelor trans recurge la munca neoficială cu venituri mai mici, fără contracte. Un astfel de job, desigur, nu garantează angajamentul și venitul stabil și limitează accesul la servicii medicale, medicamente, ajutor psihologic, tranziție”, mai spune Maxim Cuclev.

Anual, la 31 martie, este marcată Ziua internațională a vizibilității persoanelor trans, având scopul de a atrage atenția societății asupra reușitelor acestora în lupta cu transfobia din toată lumea, dar și de a povesti despre comunitatea trans.

De asemenea, anual, pe data de 17 mai, este marcată Ziua internaţională de luptă împotriva homofobiei, transfobiei şi bifobiei, aceasta reprezentând data la care homosexualitatea a fost scoasă de pe lista bolilor de către OMS, pe 17 mai 1990. 

Evenimentul a fost creat pentru a atrage atenţia decidenților politici, liderilor de opinie, publicului şi surselor media asupra violenței şi discriminării cu care se confruntă minoritățile LGBT+ la nivel internațional.