„Râd cu poftă atunci când unii politicieni vin să „şocheze” societatea cu proiecte de legi despre lustraţie”

Interviu cu Vasile Şoimaru, economist, conferenţiar universitar, deputat în Primul Parlament al R. Moldova

— Aţi fost de două ori deputat în Parlamentul R. Moldova (1990—1994 şi 1998—2001), după care aţi dispărut de pe arenă. Ce s-a întâmplat? De ce aţi plecat din politică?

— Precizez: am dispărut de pe listele de partid, dar n-am dispărut pentru nicio clipă de pe arena atitudinilor politice ale cetăţenilor moldoveni. Dovada o găsiţi în articolele şi cărţile mele. Din ultimul partid (al Forţelor Democratice), în care am activat în calitate de vicepreşedinte, am plecat împreună cu A. Moşanu, V. Nedelciuc, V. Pavlicenco ş.a., în 2001, după congresul PFD la care Valeriu Matei şi-a “organizat” (re)alegerea în funcţia de preşedinte pe viaţă cu voturile studenţilor-delegaţi, nemembri de partid, de la Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport. La acel moment partidul se transformase într-o filială a hotelului “Moldova”, bun de dormit, de luat masa şi de numărat banii în ungherele restaurantului de la parter.

— Ce lecţii aţi însuşit din anii în care eraţi în politică?

— Lecţia principală a constat în următoarele: dacă faci parte dintr-o formaţiune politică şi dacă doreşti să rămâi cu şira spinării neîncovoiată, dacă nu doreşti să te arate urmaşii cu degetul, fă tot ce depinde de tine ca în formaţiunea dată să guverneze democraţia, ca deciziile să fie luate de conducerea colectivă a formaţiunii şi nu doar de liderul ei, care este dependent de finanţatorul ei. Toate formaţiunile în care a guvernat autocraţia sau dictatura s-au transformat în SRL-uri de business politico-electoral, după epuizarea posibilităţilor “economice” ale cărora sunt trecute pe linie moartă, liderul rămânând cu conturile pline, iar cei care au acceptat acest mod de guvernare a partidului rămân cu …buzele umflate, purtând şi ei răspunderea în faţa istoriei alături de liderul nesătul.

— În politică, aţi fost mai aproape de Valeriu Matei decât de Iurie Roşca. Cum vă motivaţi alegerea?

— Prea aproape n-am fost nici de unul, nici de altul. Şi n-am linguşit nici pe unul, nici pe altul. Am rămas neclintit în principiile mele. Aceşti doi lideri nu diferă cu mult unul de altul: setea de putere şi de avere era identică la ambii. La începuturi se observa o mare diferenţă dintre ei în talentul de a scrie texte şi în arta oratoricească. Cu timpul cel mai slăbuţ dintre ei, fiind mai harnic şi mai organizat, a recuperat aceste pierderi, şi l-a ajuns din urmă pe celălalt sau chiar l-a depăşit de-a binelea. Unica diferenţă dintre ei e că unul nu putea lua decizii politice fără sfatul înţelept al soţiei, pe care de zece ani o împinge cu succes, prin metode deosebit de riscante, pe o curbă ameţitoare a carierei pseudoştiinţifice, iar altul nici nu se adresa soţiei după sfaturi, pe care până la urmă a lăsat-o cu trei copii. Dar de cele mai dese ori ambii primeau “sfaturi” din acelaşi punct strategic. Ambii au jucat bine de tot cartea secretă a duşmăniei cu amicul lor din umbră, Petru Lucinschi, până acesta le-a curmat lor cariera politică.

— Primul Parlament a rămas în amintirea celor care au prins evenimentele de acum 20 şi ceva de ani ca unul de glorie, cel mai inteligent şi redutabil. Unde s-a rupt lanţul? De ce nu a existat o continuitate?

— Niciodată n-am categorisit acel prim parlament, din care am avut onoarea să fac parte, cu astfel de epitete. Din contra, am încercat să fiu cât mai obiectiv în aprecierile pe care i le-am dat. Acel parlament a votat Tricolorul, Stema de stat, Declaraţia de Independenţă, Imnul Naţional “Deşteaptă-te, Române!”, dar cele nefăcute sau făcute prost sunt mult mai multe la număr: a votat un Cod Funciar şi o Lege a privatizării care a redus la minimum agricultura şi industria basarabeană; a votat o Lege a cetăţeniei care a permis veneticilor să stea în continuare în capul mesei la noi. Aş putea continua această listă a nereuşitelor. Dar principala nerealizare a primului Parlament a constat în ratarea posibilităţii de adoptare a unui document inteligent de înlăturare a consecinţelor Pactului criminal Molotov-Ribbentrop. În timpul puciului din august 1991 agrarienii şi “independenţii” erau la maximum înspăimântaţi şi derutaţi, când deputaţii din stânga Nistrului şi Tighina nu mai veneau la şedinţele Legislativului, ar fi fost posibilă adoptarea unei declaraţii istorice care i-ar fi fericit pe moldoveni, scutindu-i azi de interminabilele cozi după vize şi pentru redobândirea cetăţeniei române. Şi Occidentul, care doreşte să-şi extindă influenţa până la Nistru sau chiar până la Nipru, mai devreme sau mai târziu avea să recunoască şi să salute acea declaraţie. Dar nu a fost să fie. Nici până astăzi nu pot înţelege de ce niciunul dintre marii unionişti declaraţi de atunci nu a propus să votăm reîntregirea? Doar Imnul “Deşteaptă-te, române!” s-a votat cu 2/3 din voturi! În situaţia în care sute de mii de moldoveni au asaltat centrul istoric al capitalei, şi acest număr putea fi dublat sau chiar triplat, se putea întâmpla orice minune pământească. E de înţeles faptul că A. Moşanu şi azi rămâne consecvent neîncrederii acelei posibilităţi istorice: “Românii de la est de Prut, în marea lor majoritate, nu erau pregătiţi pentru reunirea cu România… Sutele de mii de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 cereau legislatorilor să proclame neîntârziat Independenţa”.

Pot părea subiectiv, dar consider că începutul marelui sfârşit a fost acea demisie superenigmatică de acum douăzeci de ani, din 2 februarie 1993, a celor patru membri marcanţi ai Prezidiului Legislativului: Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Alexandru Moşanu şi Ion Hadârcă. (Cererea de demisie a vicepreşedintelui Comisiei juridice, Mihai Ghimpu, n-a fost luată în serios de niciunul dintre deputaţi.) Iată cum explica A. Moşanu decizia luată: “Trebuia să alegem din două soluţii, fie să renunţăm la funcţii, să trecem în opoziţie şi să rămânem pe poziţia noastră, fie să ne supunem dictatului şi să ne dezicem de propriul crez politic. Sigur că am ales prima soluţie şi ne-am dat demisia. Puţini ne-au înţeles, deoarece oamenii noştri au concepţia bolşevică – dacă eşti la putere, ţine-te morţiş de fotoliu, ca să te scoată de acolo numai cu papucii înainte”.  Aşa deci “băieţii deştepţi” au refuzat să se dezică de “propriul crez politic” şi i-au deschis drumul lui Lucinschi spre înalta funcţie de preşedinte al Legislativului, care în acelaşi an a înlăturat piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit străinii.

Acea demisie nici până astăzi nu a fost elucidată de către presa noastră independentă, dar nici Institutul de Istorie, condus de către Gh. Cojocaru, prieten la cataramă al unora dintre cei demisionaţi, nu a organizat vreo conferinţă ştiinţifică care să dezbată această decizie, cu adevărat istorică, decizie care a schimbat radical destinele Mişcării noastre de Eliberare Naţională. (Dar mint: s-a organizat totuşi la AŞM pe 22.08.2013 o conferinţă a autoproclamatului autor al Declaraţiei de Independenţă, care flutura în mâini “cele şapte variante” ale textului Declaraţiei date, pe care nu le-au văzut niciodată ceilalţi “coautori” ai documentului, nici măcar A. Moşanu, martor ocular, dar mut, la şedinţa dată, care savura discursul laudativ al “coautorului” său.)

— După 1994, liderul comuniştilor, V. Voronin, declara că “perioada guvernării scriitorilor” s-a încheiat şi că locul lor în politică ar trebui să-l ocupe “pragmaticii”. Există pragmatism în politica moldovenească?

— Categoric nu sunt de acord cu acest smintit homo sovieticus. Clasa noastră politică poate fi împărţită nu în scriitori şi în pragmatici, ci în bărbaţi şi în c…ţi, indiferent de sexul politicianului. Bărbaţii se gândesc la soarta neamului din care fac parte, c…ţii – la plinătatea stomacului şi la înmulţirea sumelor de pe cardurile bancare.

— Cum explicaţi, peste ani, demiterea lui Mircea Druc? Ce a fost: trădare sau complot?

— Şi una, şi alta, şi …a treia, cea legată de caracterul cu ghimpi al primului Premier…

Dar cel mai bine cunoaşte răspunsul la această întrebare preşedintele comisiei parlamentare pentru politica externă Vasile Nedelciuc, care a pregătit acea demisie şi care azi se împacă bine mersi cu premierul demis de el atunci. După acea demisie trebuia să vină în fruntea Guvernului exponentul principal al complexului agrocomunist, Andrei Sangheli, dar pentru că lui Snegur îi tremurau picioarele de frica posibilei nereuşite, l-a propus mai întâi pe Valeriu Muravschi, care n-a rezistat în această funcţie decât 13 luni. După demisia acestuia, Sangheli n-a mai întâlnit vreo piedică să ajungă în fotoliul mult râvnit de …Kremlin, având suficiente voturi şi de la “patrioţii” noştri democraţi.

— De ce nu mai există azi loc în politică pentru marii intelectuali? Cine a pus interdicţie tradiţiei primului parlament?

— Nu cunosc cu exactitate ce înseamnă “mare intelectual”, care ar fi definiţia. Dar dacă îi aveţi în vedere pe Spiridon Vangheli, Vasile Iovu, Petre Neamţu, Ninela Caranfil, mulţi alţii, pe care se mai ţine cultura noastră naţională, apoi aş zice: Doamne fereşte ca aceştia să se lase măguliţi de vreo listă electorală! Pierderile de peste ani din scoaterea lor din procesul de creaţie vor fi astronomice. Dar pe marele critic literar Mihai Cimpoi l-aş recomanda la funcţia de ambasador la UNESCO, unde ar face mult pentru cultura noastră, şi totodată i-am salva sănătatea şi viaţa de anturajul său nesătul de titluri, funcţii academice şi… petreceri!

— Trecerea sistemului electoral la circumscripţii uninominale ar putea readuce clasa intelectuală în prima linie politică din R. Moldova?

— Da, acest sistem electoral ar putea aduce în prima linie politică pe cei mai buni dintre cei buni, dar nu mai devreme de a-i izola de societate pe cei care şi-au înmulţit milioanele pe seama sărăcirii moldovenilor, şi care pot finanţa astăzi din gros câte un candidat personal în toate cele 101 circumscripţii.

— Cât de mult loc există în politica de la noi (dacă există) pentru onoare şi demnitate?

— Acest câmp politic încă este vacant pentru a fi ocupat de onoarea şi demnitatea politicienilor noştri…

— De la adoptarea Declaraţiei de Independenţă au trecut 22 de ani. Şi tot pe drumuri suntem. De ce?

— Pentru că n-a ajuns cuţitul la osul moldoveanului, care rămâne sătul doar din vorbele goale şi-şi stinge setea cu apa de ploaie a politicii autohtone. Dar cuţitul la os va putea ajunge atunci când se va forma masa critică a moldovenilor mânaţi acasă de crizele economice din Vest şi de dezastrul economic şi moral din Est, masa critică ce va produce schimbări radicale în componenţa electoratului moldav şi va aduce la conducere o nouă clasă politică. În 1949, după criminala deportare a sutelor de mii din cei mai buni gospodari bolşevicii au făcut o masă amorfă din cei rămaşi la vatră. Şi după deportarea “benevolă” a milionului de moldoveni de la sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI “democraţii” au făcut aceeaşi masă amorfă din cei rămaşi la vatră, care votează cu “kuliokul”, nu cu capul.

— Va mai fi condamnat, totuşi, vreodată, comunismul în R. Moldova?

— Mă îndoiesc de acest lucru. Se pare că a lucrat o comisie în acest sens până la momentul sustragerii câtorva dosare “arzătoare” care-i vizau pe unii “eroi naţionali ai zilelor noastre” şi până unii istorici de largă circulaţie, panromânească, şi-au umplut lăzile de zestre cu dosare fotografiate, ca să poată şantaja anumiţi indivizi politici în viitoarele campanii electorale sau ca să poată câştiga o bucată de pâine până la pensionarea generaţiei a treia din familiile acestor fotografi de dosare. Imediat după asta s-au şi încheiat cu succes lucrările acestei comisii, fiind condamnat uşurel şi comunismul, care nu a fost cu nimic mai prejos decât nazismul lui Hitler.

— O Lege a lustraţiei ar putea schimba calitatea clasei politice de la noi?

— Ce rost are să răspund la această întrebare dacă asemenea lege nu va fi votată niciodată?! Pentru că o majoritate parlamentară care ar vota-o va apărea la Paştele cailor!!! Chiar dacă niciunul dintre cei 101 deputaţi ajunşi în Parlament n-a fost implicat vreodată în “turnătoriile” kgb-iste, nu se va vota această Lege pentru că listele şi finanţarea partidelor vor depinde de “sponsorii” care nu sunt interesaţi de votarea ei. Râd cu poftă atunci când unii politicieni vin să “şocheze” societatea cu proiecte de legi cu privire la lustraţie. O asemenea lege în România a scos din viaţa politică un strălucit şi competent politician, Mona Muscă, şi pe mulţi alţii, dar fiii şi nepoţii celor care au instaurat un comunism sângeros în România, ca şi cei care au adus Ţara în prag de faliment prin lovitura de stat din Decembrie 1989, o duc bine mersi şi azi.

— În anii ’90, în calitate de vicerector, aţi fost alături de marele român Paul Bran, rectorul fondator al Academiei de Studii Economice de la Chişinău. În iulie 1994, ambii aţi fost destituiţi din funcţii. Susţineaţi atunci că demiterea a fost rezultatul unui proces politic. Ce s-a întâmplat, de fapt?

— De fapt acel proces politic a fost un paravan după care se ascundea interesul economico-mafiot al agrocomuniştilor de a lua sub controlul lor admiterea, procesul de studii şi absolvirea la ASEM. După venirea agrocomuniştilor la putere, în februarie 1994, au fost alungaţi din ASEM nu prea mulţi adepţi ai curentului unionist, vreo 4-5 profesori… Restul unioniştilor a rămas şi a conlucrat eficient cu regimul mafiotic agrocomunist de atunci… Am cunoscut mai multe detalii despre acea sălbatică demisie şi din gura succesorului lui Paul Bran, care regreta cele întâmplate în vara anului 1994.

— Fiind deputat, aţi dezaprobat privatizarea pe bază de bonuri patrimoniale, care s-a dovedit a fi, până la urmă, o hoţie curată. Existau alte soluţii, mai bune?

— Desigur, exista un astfel de proiect, bazat pe argumente ştiinţifice şi economice, elaborat de profesorul Paul Bran şi sprijinit masiv de Comitetul pentru reforme, condus de Gheorghe Efros, şi de Premierul de atunci, Valeriu Muravschi. Nu şi de ceilalţi indivizi politici, inclusiv de la Preşedinţie, şi de marea majoritate populistă din Parlament, din care făceau parte aproape toţi democraţii. Dacă veţi analiza stenogramele Parlamentului şi presa de tot felul din 1991-1993, veţi putea număra pe degete câţi dintre ei au fost împotriva privatizării populiste. Mai târziu, când au văzut consecinţele dezastruoase ale “bonizării totale” a economiei naţionale, tot noi am fost învinuiţi că n-am fost convingători în mesajul nostru economic.

— Cum s-a întâmplat că din politică aţi trecut la fotografie?

— Vai de mine, dar de unde aţi luat că am “trecut la fotografie”? Eu în ultimii zece ani am tipărit zece cărţi, doar două dintre ele fiind albume cu imagini. În 2001, când am plecat din Parlament şi din politică, acest interes s-a transformat într-o mare pasiune. Niciun deputat nu trece uşor peste clipa în care revine la statutul de până la deputăţie. Eu am trecut-o mai uşor, cu ajutorul fotografiei. M-am tratat de deputăţie prin fotografie şi am numit acest tratament “fototerapie”, pe care aş recomanda-o foştilor şi actualilor guvernanţi, ca să scape de posibilele boli cardiovasculare.

— Albumul dvs. Românii din jurul României în imagini este recunoscut de specialişti ca o lucrare-unicat. Cum arată lumea românească în imagini?

— Unicitatea acestui album constă şi în numărul de prezentări în faţa unor auditorii mari şi interesate, peste 50 la număr, pe mai multe meridiane şi paralele de pe mapamond, dar şi în numărul impresionant de cronici şi recenzii la el, peste 150 la număr, de pe toate continentele. Cine vrea să vadă cum arată în imagini românii din jurul României n-are decât să vadă albumul în bibliotecile noastre sau să acceseze site-ul meu, www.romaniidinjurulromaniei.ro, sau chiar să-l procure din librării. Căci DRP-ul şi ICR-ul n-au găsit de cuviinţă să achiziţioneze măcar câte un exemplar de album, cum a făcut-o Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, achiziţionând 130 de exemplare pentru oaspeţii Băncii pe care o conduce de 23 de ani. Doritorii de a-l procura să se grăbească, pentru că se vede la orizont cea de a doua ediţie, de două ori mai mare, de trei ori mai frumoasă şi tot de atâtea ori mai scumpă decât prima ediţie…

— Aţi vizitat, de-a lungul anilor, mai multe comunităţi româneşti din lume. Ce ne deosebeşte de restul lumii româneşti?

— Am văzut practic toate comunităţile româneşti mai importante din Europa, dar şi de pe alte continente. Peste tot, în românime, m-am simţit ca acasă, în Basarabia, şi n-aş risca să caut diferenţe. Pentru că este inutil, ele pur şi simplu nu există. Chiar şi românilor slavizaţi din Vest şi din Est, cei care se autodefinesc moldoveni, valahi, gorali etc., care nu mai vorbesc româna, nu risc să le caut deosebiri sau să-i poreclesc altfel. Dacă ei se autodefinesc altfel decât zice ştiinţa, asta nu înseamnă că încetează să mai fie români. Dacă Bucureştiul sau Chişinăul ar elabora mai multe site-uri în limbile în care preponderent vorbesc aceştia astăzi, site-uri care conţin istoria noastră, posibilităţi de studiere a limbii române, texte despre aceste “diferenţe” dintre noi, inventate de politicienii şovini şi mincinoşi din jurul României, le-am face un mare serviciu, i-am ajuta să revină la originile lor româneşti rămânând să trăiască acolo unde s-au născut. Am nişte exemple concludente în acest sens cu albumul meu, care a făcut minuni, readucând la originile româneşti pe unii rătăciţi de voie-de nevoie… Dar câte alte posibilităţi ar fi pentru ajutorarea fraţilor noştri de sânge de pretutindeni dacă mijloacele financiare destinate acestora ar fi folosite eficient doar în scopuri programatice şi nu în cele electorale.

— Cu ochiul Dvs. de fotograf, ce imagini aţi surprinde pentru a caracteriza mai exact starea actuală a R. Moldova?

— Am surprins aceste imagini încă de pe vremurile guvernării comuniste, situaţie care, cu regret, nu s-a schimbat în bine nici astăzi. Aveţi spaţiu pentru a le arăta şi cititorilor ZdG? Iată-le: Economia, Justiţia, Sănătatea, “Veneţia moldavă”, dar am şi alte domenii de activitate, alte aspecte sau segmente ale vieţii noastre…

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, P.G.