Ieromonahul Savatie Baştovoi: Oamenii de stat caută în biserici ceea ce nu au: credibilitate

Interviu cu ieromonahul Savatie Baştovoi

— Scriaţi, recent, într-un eseu, „nu mă apasă atât relele pe care le fac, pe cât mă apasă binele pe care nu-l fac”. Când şi cum aţi înţeles, aţi simţit asta?

— Orice înţeles e o taină care se produce în inima omului. În afara tainei, cunoaşterea nu există, deoarece pentru noi, creştinii, cunoaşterea nu constă în descoperirea unei realităţi sau a unei informaţii, ci într-o avansare pe scara iubirii. Ne-am obişnuit să judecăm calitatea vieţii în raport cu faptele rele pe care le facem, adică în raport cu păcatele. Dar Hristos ne propune o altă evaluare a calităţii vieţii, aceea a binelui făcut, fără de care nu există mântuire. Cum a scris şi prorocul David cu mai bine de o mie de ani înainte de Hristos: „Îndepărtează-te de rău şi fă binele”. Nu e suficient să nu faci răul pentru a te mântui, trebuie să făptuieşti în mod implicit binele. De aceea, în Duminica Judecăţii de Apoi, care este înainte de intrarea în Postul Mare, se citeşte Evanghelia, în care Hristos ne spune cum se va face Judecata: „Închis Am fost şi n-aţi venit la Mine, gol Am fost şi nu m-aţi îmbrăcat, flămând Am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, Am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau”. Cum şi marele Ioan Gură de Aur a scris, tâlcuind aceste cuvinte, că la Judecată nu vom fi întrebaţi de ce am greşit, ci de ce nu am iubit. Acest lucru l-am văzut împlinit în ochii înlăcrămaţi ai părintelui Arsenie Papacioc care, după o spovedanie, mi-a zis, strângându-mă de mână: „Eu n-am făcut toate grozăviile prin care ai trecut, dar să ştii că şi eu deznădăjduiesc, pentru că nu am făcut tot binele pe care aş fi putut să-l fac”.

— Deseori vă descoperim implicaţi într-un fel de luptă. Nedreaptă. În astfel de situaţii nu regretaţi să v-aţi călugărit? Or, statutul de călugăr presupune, totuşi, multă smerenie, un spirit mai împăciuitorist. Este adevărat că, „dacă nu renunţi la tot ce-i lumesc, nu poţi deveni călugăr”?

— Adevărat, dacă nu renunţi la toate ale lumii, nu poţi deveni călugăr. Eu nu am atins încă acest obiectiv, dar nu am regretat niciodată că am făcut această alegere. Cum a zis odată părintele Rafail Noica, după o tundere în călugărie, la care am participat şi eu: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am auzit iarăşi aceste frumoase făgăduinţe pe care eu niciodată nu le-am putut îndeplini”. Cu siguranţă, multe lupte ale mele sunt omeneşti, aşa mi-i feleşagul. Dumnezeu mi-a dat darul judecăţii şi eu îl folosesc nu doar pentru a judeca lumea, ci şi pentru a mă judeca pe mine. Îmi văd limitele şi greşelile cu multă răceală şi mi le asum. E greu să judec dacă sunt sau nu drepte, de aceea zic că sunt omeneşti – în inima mea ele sunt drepte, niciodată nu mă bag într-o luptă, decât dacă sunt absolut convins că am dreptate, deoarece cred că doar dreptatea învinge. Dar multe lupte sunt ca şi frecţia la piciorul de lemn: nici nu ajută, nici nu strică. Lupte au fost şi vor mai fi, ele nu sunt străine duhului creştin – Ioan Gură de Aur a avut polemici dure cu împărăteasa Eudoxia, dar şi cu generali şi miniştri de pe timpul său, la fel şi alţi sfinţi. Există lucruri care nu pot fi tăcute. Dacă tăcerea ar fi fost atât de proprie preoţilor şi călugărilor, n-ar fi nimerit nimeni sub secera comunismului şi nici sub ghilotina Revoluţiei Franceze. Nici Ioan Botezătorul nu şi-ar fi pierdut capul, nici mulţimea prorocilor vechi testamentari, asasinaţi pentru opinie, ca să zic aşa. Eu cred că este vreme de vorbit şi este vreme de tăcut. Important, foarte important este să nu le încurci locul.

— „Carte de despărţire” este titlul celei mai noi culegeri de poezii ale dvs. De ce despărţirea a devenit bună de pus într-o carte?

— Despărţirea este o temă majoră în lirica universală, poate cea mai exploatată. Cele mai frumoase poeme, cele mai răscolitoare, fie că vorbim de “Cîntarea cîntărilor” a lui Solomon, fie de Eminescu, Puşkin, Federico Garcia Lorca sau Arghezi, sunt poeme de despărţire. Despărţirea este condiţia inevitabilă a existenţei noastre, poate de aceea “Cartea de despărţire”, pe care am lansat-o înainte de Crăciun, s-a epuizat îndată. Succesul cred că se datorează şi faptului că noi toţi ne regăsim în tema despărţirii, de altfel cum ne regăsim în tema iubirii.

— Ce mai faceţi în ultima vreme?

— Nu fac mare lucru. Pentru a înţelege ce fac, eu de obicei aştept să treacă timpul: dacă rămâne ceva, înseamnă că am făcut, dacă nu, înseamnă că am pierdut vremea.

— Sunteţi acum implicat într-un fel de luptă pentru eliberarea din detenţie a unchiului dvs., Andrei Baştovoi, deputat în Primul Parlament al R. Moldova. Cum credeţi, cu ce se va încheia detenţia lui Andrei Baştovoi?

— Nu e prima mea luptă de acest fel. În 2007, am publicat o carte despre condamnarea nedreaptă a unui călugăr român, acuzat că ar fi comis ucidere din culpă, supunând o biată fată unor metode inumane de exorcizare. Atunci şi episcopul său l-a comdamnat, şi tot sinodul s-a lepădat de el. Împreună cu preotul au fost închise şi câteva maici, nişte copile. Eu nu îi cunoşteam pe aceşti oameni, dar mi s-a părut sălbatică şi nedreaptă atitudinea, mai ales că s-au încălcat nişte canoane istorice, cum ar fi cel care nu permite sub nicio formă exluderea din monahism, ceea ce a făcut sinodul pentru a-l putea preda instanţelor pentru o judecată publică de mare batjocură. Mi s-a făcut milă, am intrat în legătură cu preotul, căci încă era în proces, am studiat dosarul şi am găsit o hârtie prin care se consemna că victimei i s-au administrat 6 doze de adrenalină în ambulanţă şi aceasta era cauza decesului. Oamenii, totuşi, au fost închişi, căci maşinăria de propagandă este mare şi necruţătoare. Totuşi, anul trecut, BBC a făcut un documentar, care demonstrează că, în cazul de la Tanacu, medicii au fost vinovaţi şi nu călugării. În experienţa de 13 ani pe care o am în relaţia cu deţinuţii de la Penitenciarul nr. 8 din Bender am scris 3 cereri de graţiere şi în toate trei cazuri am obţinut eliberarea înainte de termen a unor oameni străini mie şi de la care nu am dorit nimic decât să facă şi ei la fel cu semenii lor: să iubească şi să ierte. Oare ar fi fost drept ca, luptându-mă pentru oameni cu care nu am nicio rudenie de sânge, să las în puşcărie pe unchiul meu şi pe fratele meu, despre dreptatea cărora sunt convins de întreaga lor viaţă?

— Spuneţi-ne trei lucruri mai importante din viaţa lui Andrei Baştovoi, lucruri care vă fac să rămâneţi aproape de el nu doar pentru faptul că sunteţi rude apropiate…

— 1. Este printre puţinii bărbaţi pe care, în decursul întregii vieţi, nu i-am văzut niciodată nedreptăţind pe cineva şi nici măcar vorbind de rău pe cineva. 2. Este poate singurul om pe care nu l-am auzit în toţi aceşti trei ani să se plângă că a fost părăsit de majoritatea prietenilor influenţi, ci fiecăruia îi găsea scuză, având o capacitate de a ierta pe care doar la duhovnici am întâlnit-o. 3. Pentru că în necazul său, pe care îl consideră personal, nici o clipă nu a făcut caz de meritele sale în faţa acestei ţări şi nici de relaţiile pe care le are, pentru a nu fi corupt, dar mai presus de toate, pentru că, ştiind toate tainele clanului Stati, nu a folosit niciodată informaţiile economice pe care le-a gestionat vreme de 17 ani.

— Ce urmează să se întâmple în acest dosar?

— Urmează Curtea de Apel. Instanţa precedentă a luat o hotărâre foarte dură, fără să aducă probe. De altfel, unul dintre cei trei judecători, care nu s-a lăsat corupt, a fost de părere că Baştovoi trebuie achitat, motivând: legea nu poate condamna pe cineva doar în baza unor presupuneri aduse de un martor, care nu a putut face dovada presupunerilor sale şi care martor face referire la o a treia persoană, care neagă în proces tot ce afirmă martorul. De aceea, Apelul nu trebuie să facă nimic decât să citească dosarul aberant, alcătuit de procurorii lui Stati, şi să judece după lege. Asta mă face să afirm că Baştovoi va fi eliberat după Apel.

— Citeam undeva că detenţia e cea mai mare suferinţă, chiar mai mare decât pierderea unei persoane dragi. Credeţi că e adevărat şi sub aspectul credinţei?

— Detenţia este cea mai mare pedeapsă, deoarece suprimă cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului: libertatea. Detenţia, fiind în fond o despărţire de cei dragi, este o pregustare a morţii. Aşa cum cei vii care îşi îngoapă un mort suferă, tot aşa şi familiile care au pe cineva în detenţie, suferă. Suferinţa e mai mare decât moartea atunci când cel drag e închis pe nedrept. În acest proces odios, pornit de Stati, suferă zeci de familii, cărora marele miliardar refuză să le plătească salariile. De ce să nu o spunem că Stati şi lui Baştovoi îi datorează salarii în valoare de 96.000 USD. Suma pe care o datorează bravul oligarh foştilor angajaţi se ridică la sute de mii de dolari, el preferând să-i bage pe toţi la puşcărie, decât să le plătească. În R. Moldova e o practică cunoscută. Sărmanii oameni sunt târâţi prin judecăţi, alţii se îmbolnăvesc în penitenciare, iar acasă nevestele şi copiii lor suferă de sărăcie şi de iadul despărţirii. Am vorbit cu nevasta unui fost angajat ASCOM, închis în acest proces diabolic. Femia are copil de sân şi nu are cu ce plăti chiria, iar soţul ei e acuzat de delapidări de 185 000 USD. E interesant că în aceeaşi instanţă Stati bagă la puşcărie oameni sub acuzaţia că i-au delapidat bani din firma din Sudan, iar după o altă uşă se judecă cu angajaţii cărora nu le-a plătit salariile, pledând că el nu are nicio tangenţă cu firma din Sudan. Tot aşa e şi cu suma „delapidată” – cei 185.000 USD sunt ai unui om de afaceri arab, în acest sens existând un proces pierdut de Stati în Sudan, Stati plătind şi despăgubiri pentru acea sumă, la care a adăugat şi multe tone de motorină. Toate aceste dovezi sunt anexate la dosar, trebuie doar citite.

— A apelat sau nu la CEDO Andrei Baştovoi, legat de încălcarea drepturilor omului, fenomen cu care se confruntă de mai mult timp?

— Familia Baştovoi a schimbat avocatul, deoarece unele dintre demersurile pe care le credeam pe rol s-a dovedit că nici nu au fost pornite. Eu nu sunt un hârţogar, de aceea nu vă pot da detalii. Ştiu doar că noul avocat repară lacunele grave comise cu ştiinţă sau fără, nu ştiu, de avocaţii care au fost plătiţi să apere cazul până acum. Una e cert, că procesul împotriva MAI pentru fabricare de probe împotriva lui Baştovoi, despre care avocatul ne-a asigurat că a fost deschis, cu ocazia schimbării avocatului s-a aflat că nici nu a fost iniţiat. Acest demers împotriva MAI, vinovat de organizarea unei conferinţe de presăa cu probe false (nefolosite ulterior în proces) şi arestarea unui om nevinovat, prin care a fost prejudiciată prezumţia de nevinovăţie, este acum reluat de noul avocat, care pregăteşte dosarul pentru CEDO. Drept urmare, eu personal cred (şi aici specific că aceasta nu este părerea lui Andrei Baştovoi) că avocaţii angajaţi de Baştovoi fie au jucat un joc dublu, fie au fost intimidaţi, fie au dat dovadă de o nepăsare care în cazul doctorilor se pedepseşte de lege.

— Aţi scris, într-un fapt de seară, după o vizită la Penitenciarul nr. 13, „Cât costă să-ţi săruţi iubitul în penitenciarul nr. 13?”. De altfel, spuneaţi într-un interviu: “nu vă ruşinaţi să iubiţi”. Nu ştiu dacă acest îndemn putea fi făcut acolo, în Penitenciarul 13… Cum credeţi, ce soluţii pot exista pentru aceste despărţiri, pentru aceste suferinţe, deseori nedrepte?

— Am spus mai sus că am o experienţă de 13 ani în relaţia cu deţinuţii din poziţia de preot. De fapt, sunt în relaţie cu deţinuţii de când mă ţin minte, deoarece niciodată nu am fost speriat de oamenii care au făcut puşcărie. Încă din copilărie, am o deschidere firească spre toţi oamenii. Cunosc deţinuţi care s-au cununat în detenţie după zeci de ani de închisoare. Am botezat copilul unui “smotriashii”, zămislit în închisoare, acum e sănătos şi tatăl, şi copilul, şi mama. Am o dragoste înnăscută pentru toţi oamenii care suferă din copilărie, fie deţinuţi, fie bolnavi, şi m-am bucurat, ca fiu al unui ateist ştiinţific, să citesc îndemnul lui Hristos: „Cercetaţi pe cei din temniţă”. Oamenii întemniţaţi iubesc, aşteaptă şi sunt aşteptaţi. Am dat acel titlu, „Cât costă să-ţi săruţi iubitul în penitenciarul nr. 13?”, articolului meu despre întâlnirea cu unchiul Andrei, deoarece m-a marcat cuminţenia acelei fete, venite şi ea să-şi vadă iubitul. Am fost impresionat de ruşinea ei, de cumsecădenia cu care s-a apropiat şi şi-a cerut voie să-şi sărute iubitul, pe care are voie să-l vadă o oră pe lună. M-a marcat pe toată viaţa: poţi să o opreşti? Experienţa mea cu deţinuţi şi foşti deţinuţi, unii dintre ei făcând şi peste 30 de ani de închisoare, este că dragostea este lanţul cel mai sigur cu care poate fi legat răul. Orice altă cale de a înfrunta răul ieşuează.

— Ce face Andrei Baştovoi în celula sa din Penitenciarul 13?

— E greu de zis. Mi-am permis o introspecţie în articolul despre preţul unui sărut în penitenciarul nr. 13, dar numai Dumnezeu şi sufletul omului ştie ce gândeşte Andrei Baştovoi. Am spus gândeşte, pentru că, în detenţie, din cauza reducerii activităţii trupului la minimum, rămâne sufletul, care este gândire şi simţire. Cu singuranţă, Andrei Baştovoi se gîndeşte la fiul său iubit care este peste perete, care este nevinovat şi cu care el, tatăl, nu poate comunica. Probabil se gândeşte la cât de motivată a fost prietenia cu Anatol Stati şi cum ar fi arătat viaţa lui şi a familiei sale dacă nu s-ar fi întâlnit cu acest om niciodată. Cu siguranţă, îi este dor de soţia sa, Svetlana, care îl iubeşte şi care l-a aşteptat şi îl va aştepta mereu. Cred, de asemenea, că Andrei Baştovoi se gândeşte la Dumnezeu, că se roagă Lui. În rest, bea ceai cu pâine şi se luminează – eu l-am găsit pe unchiul meu Andrei ca pe un om luminat. Eu sunt mândru de unchiul meu Andrei şi toate celelalte prea puţin contează.

— Cum, când aţi înţeles că DUMNEZEU EXISTĂ?

— Când L-am văzut.

— Despre ce este romanul dvs. “Învăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat”?

— Acest roman al meu, pe care îl aşteaptă editorul francez şi despre care am fost întrebat chiar zilele trecute de traducătoarea mea franceză, este despre copiii din orfelinate. Am avut ocazia să-i cunosc de mic, de pe când mama mea era directoare la tabăra de pionieri din Oricova, satul meu natal, şi acolo venea în fiecare vară un detaşament de la „şcolile de debili” de la Frumoasa şi Hârbovăţ. Acest roman surprinde povestea unui cuplu de copii: unul foarte inteligent, dar care petrecea în căruţ, şi altul cu retard mental, care împingea căruţul. Amândoi evadează din azil, în căutarea unei vieţi mai bune. Toată acţiunea are loc într-o singură zi, o zi în care întreaga societate moldovenească îşi descoperă faţa, arâtând în direct ştiri despre evadarea din orfelinat, unde tocmai a murit un copil, fără ca mama sa, aflată de mulţi ani în Italia, să ştie despre asta. Lumea copiilor, în care se reflectă întreaga gravitate a unei societăţi, este preocuparea mea pe care am tratat-o în romanul “Iepurii nu mor”, un roman despre copilăria sovietică, tradus la Paris şi foarte bine primit de marea presă franceză. Editoarea mea din Franţa, aflând despre acest nou roman al meu despre copiii din orfelinate, mi-a cerut romanul pentru traducere şi publicare, chiar înainte ca el să fi fost terminat, ceea ce, probabil, e o premieră pentru un scriitor de limbă română.

— Aveţi relaţii speciale cu Mănăstirea Noul Neamţ, de la Chiţcani… Şi din acest motiv, cunoaşteţi, probabil, mai multe subtilităţi ale conflictului transnistrean. Care ar fi soluţiile acestui conflict, ce implică multă frică, mulţi copii terorizaţi, mulţi oameni arestaţi pe nedrept?

— Cred că aria transnistreană nu ar fi putut fi cântată de Moscova fără ochestra de la Chişinău. Acest lucru nu este o taină. Mă întrebaţi dacă în Tiraspol oamenii nevinovaţi sunt arestaţi? Dar oare nu asta se întâmplă şi la Chişinău, oare un semnatar al Declaraţiei de Independenţă poate fi luat în fapt de noapte de acasă, pentru că aşa a vrut cineva, fără probe? Neamul acesta al nostru, dacă nu se va întoarce cu faţa la Dumnezeu, nu merită să aibă o ţară – evreii, care sunt neam ales, au pribegit 2000 de ani, ce să mai vorbim de noi, care ne vindem şi ne cumpărăm pe un blid de linte? Vom pătimi şi nu vom avea dreptul la cuvânt, până când nu vom cinsti dreptatea şi adevărul, până când dragostea nu va sta în capul mesei. Până atunci nu avem ce discuta de politică.

— În R. Moldova, a apărut o nouă Mitropolie Ortodoxă. Era nevoie de o nouă mitropolie? Pe cine îşi propune ea să slujească?

— Nu o numesc mitropolie, deoarece această entitate, ca şi multe altele, este rodul maniei ong-iste, e o cale de a estorca bani din alte structuri, la fel de stranii ca şi ea, de care Europa este plină. E încă o maşină de spălat bani. Cred că această nouă entitate juridică, dar fără acoperire canonică, a apărut tocmai pentru a convinge societatea, dar şi politicienii, de şubrezenia noii legi a cultelor. Nu cred în astfel de mitropolii şi biserici, apărute prin hârtii de la justiţie. Cred, însă, că ne aşteaptă o perioadă grea, o perioadă tulbure, datorată problemelor mari în care se încurcă marile patriarhii, luate de vălătucul lumii şi care, inevitabil, vor afecta şi viaţa noastră bisericească. Am, însă, deplina încredere că spiritul treaz al oamenilor care se roagă şi iubesc va păstra întreagă cămaşa lui Hristos, singurul acoperământ care ne mai păzeşte de răutatea care cuprinde lumea.

— Ce caută în biserici oamenii noştri de stat?

— Caută ceea ce nu au: credibilitate. Păcat că ierarhii noştri nu înţeleg că, prin fiecare porţie de credibilitate oferită unor politicieni vremelnici, se lipsesc de acoperământul lui Dumnezeu, care este singurul magnet ce atrage oamenii.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.