Gheorghe Ghimpu i-a scris lui Ceauşescu…
EVZ l-a invitat pe istoricul basarabean Igor Caşu să traseze o paralelă între reunificarea Germaniei din 1990 şi vehiculata reîntregire a României din perioada ‘podurilor cu flori’ construite pe linia Bucureşti-Chişinău. Ar fi putut servi ‘modelul german’ ca exemplu în cazul nostru? Au existat cu adevărat premisele unei reîntregiri? Şi dacă da, de ce anume s-au împiedicat ele: de indecizia politicienilor, de opoziţia Rusiei?Nu cred că modelul german este relevant pentru cazul Republicii Moldova şi al României. Este adevărat că România a fost ciopârţită în 1940 şi apoi, din nou, în 1944, de către Uniunea Sovietică. Factorul sovietic este de asemenea decisiv şi în ceea ce priveşte divizarea Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. Atât comunitatea internaţională, cât şi germanii au avut în timpul Războiului Rece o viziune specifică asupra viitorului Germaniei.
În cazul României comuniste, prin comparaţie, a existat sentimentul că ţara este ciopârţită, dar nu s-a afirmat clar, la nivel constituţional, cum s-a făcut în Germania Federală, că ar exista intenţia de unire cu Moldova. Nici nu era posibil acest lucru, în spatele RFG erau SUA şi NATO, iar România era ţară satelit a Moscovei. Cea mai răsunătoare iniţiativă de reunire a României comuniste cu RSS Moldovenească a venit din partea basarabenilor, mă refer la cea formulată în 1970 de către Frontul Naţional Patriotic, o organizaţie pro-românească, nu şi anticomunistă însă după mărturiile membrilor acestuia.
Printre animatorii principali ai FNP erau Alexandru Usatiuc şi Gheorghe Ghimpu. Ei au trimis o scrisoare în acest sens lui Ceauşescu, dar acesta s-a temut să nu fie vreo capcană întinsă de KGB şi i-a dat pe aceştia pe mâinile Moscovei. Usatiuc, Ghimpu, precum şi alţi doi colegi de-ai lor au primit ani grei de Gulag. Soarta acestora era cunoscută elitei intelectuale de la Chişinău şi asta a determinat o dezamăgire reînnoită în rândurile celora care mai împărtăşeau la vremea aceea idealul Unirii.
S-a vorbit mult despre faptul că ar fi existat o şansă de reunificare cu România în 1990-1991. Mai nou, Aurel Preda a fost cel care a lansat învinuiri la adresa lui Ion Iliescu în acest sens. Preda afirma că Mircea Snegur, preşedintele moldovean de atunci, i-ar fi propus de două ori lui Iliescu unirea. Snegur a negat însă vehement această versiune. Profesorul Alexandru Moşanu, preşedintele parlamentului de la Chişinău în perioada 1990-1993, a negat şi el existenţa unei asemenea propuneri. Mai mult, el a precizat că, în situaţia în care se ştia despre relaţia strânsă a lui Iliescu cu Gorbaciov, nici unui politician responsabil de la Chişinău nu i-a venit prin cap să discute pe această temă.
Pe de altă parte, cel care a crezut într-o unire graduală a Moldovei cu România a fost Mircea Druc, prim ministru între 1990-1991. De exemplu, el a propus introducerea circulaţiei leului românesc la est de Prut. Druc a fost caracterizat, de altfel, de către fostul său ministru al culturii, Ion Ungureanu, ca un o combinaţie între Napoleon şi Don Quijote. Foarte reuşită această caracterizare.
Unirea între 1990-1991 nu era posibilă şi din alte considerente. Poziţia Moscovei era doar unul dintre factorii care au determinat această situaţie. În primul rând, România nu avea o imagine bună în Vest şi a ezitat îndelung între Moscova şi NATO până în 1993, când a ales calea integrării în alianţa nord-atlantică. Or, după acest an, Republica Moldova era deja din nou ancorată de-a binelea în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Războiul de pe Nistru din 1992 fusese un avertisment cât se poate de clar în privinţa pretenţiilor Moscovei în regiune.
S-a vorbit şi despre şansa pierdută cu referire la „podul de flori” din 6 mai 1990. Dar puţin se ştie despre faptul că organizarea „podului de flori” a fost aprobată de către Comitetul Central al Partidului Comunist, cu acordul Moscovei. Potrivit unui raport prezentat conducerii comuniste de atunci de la Chişinău, majoritatea participanţilor la acest eveniment ar fi fost împotriva ideii de unire. Reprezenta sau nu această concluzie realitatea de atunci – e greu de spus. Dar cu siguranţă ceea ce a urmat în următorii ani a confirmat-o.
www.evz.ro
