Sportivi care nu văd, dar aud mingea

A fi nevăzător nu e echivalent cu a fi ţintuit la pat. Bărbaţii adevăraţi demonstrează acest lucru. O echipă de sportivi nevăzători, dar optimişti, au acceptat viaţa aşa cum este, făcând ca sportul să ocupe un loc important în ea.

Echipa de fotbal este încă tânără. Are doar 9 luni de la fondare. Jucătorii se antrenează în Chişinău, câte 2-3 ore de cel puţin 2 ori pe săptămână, pe terenul dat în folosinţă gratuită de şcoala-internat pentru copii cu deficienţe mintale.

Fotbalul pentru nevăzători se aseamănă cu minifotbalul. Spre deosebire de acesta, aici doar portarul vede bine, iar cei 4 jucători sunt orbi sau slab văzători. Totuşi, pentru a se simţi egali, toţi jucătorii sunt legaţi la ochi cu o mască specială. Şi mingea în acest fel de sport este una deosebită, având în interior un clopoţei pentru a fi auzită.

Comunicarea le ajută să învingă

Este greu să urmezi o minge atunci când o vezi, dar şi mai greu e pentru cei care nu o văd. Echipa de fotbalişti nevăzători a reuşit să facă acest lucru. Deşi nu văd, ei aud şi simt mingea. În fotbal, e necesar să-ţi coordonezi mişcările, comunicarea între jucători fiind un element important în acest fel de sport, deoarece, vorbind unul cu altul, ei ştiu poziţia fiecăruia pe teren, iar comunicând cu antrenorul, ştiu în ce parte să bată mingea.

Fiecare dintre jucători are istoria sa sportivă. „Joc de când a fost formată echipa de fotbal, însă, în unele momente, cred că şi acum încă nu m-am obişnuit”, Povesteşte Eugen Iagudin, unul dintre jucători.

Antrenorul echipei, Valeriu Burlac, susţine că celor care sunt nevăzători de mai mult timp sau de la naştere le este mai uşor să-şi coordoneze mişcările. Jucătorilor care au pierdut recent vederea le este mult mai greu, dar, „susţinându-se, reuşesc să se acomodeze şi rezultatele se văd”, afirmă el. Potrivit antrenorului, pentru pregătirea acestei echipe e nevoie de o abordare specială şi de mult efort, dar, cunoscându-se mai bine reciproc, jucătorii au devenit prieteni şi se antrenează cu plăcere.

În luna mai, echipa a participat la Campionatul “Cupa Patriarhului”, desfăşurat în Rusia, unde au ocupat locul doi, din cele şase ţări participante. Acum se pregătesc de un nou campionat, care se va desfăşura în perioada 2-8 iulie, în Cehia. “Deşi e o echipă recent formată, are deja nişte merite”, susţine preşedintele Federaţiei de goalball şi torball, Gheorghe Staver.

Sportul din viaţa lor

Distanţa nu-i împiedică, ei nu pierd nicio şansă de a se pregăti pentru competiţii. “Băieţii din echipă trebuie susţinuţi. Mulţi dintre ei nu locuiesc în Chişinău şi dau bani din buzunarul propriu pentru a ajunge la antrenamente”, susţine şeful Federaţiei de goalball şi torball.

Potrivit jucătorilor, pentru nevăzători, sportul e o posibilitate de a-ţi recăpăta încrederea în sine şi de a te integra în societate. Eugen Iagutin locuieşte la Tiraspol, pe lângă sport face şi cursuri de masaj, fiindcă astfel va avea o posibilitate de a se întreţine. Sportul însă ocupă un loc special în viaţa sa. „Când am pierdut cu totul vederea, a trebuit să învăţ să ies cu bastonul şi îmi era frică de ce va crede lumea despre mine”, explică Eugen. Pentru el, această frică a reprezentat un obstacol, iar fotbalul şi sportul în genere l-au ajutat să treacă peste acest impediment.

Tot din Tiraspol este şi un alt membru al echipei, Oleg Veatchin. Actualmente, el face specialitatea de educaţie fizică şi sport şi nu-şi imaginează viaţa sa fără sport. „Fac spot de mic copil. Sportul e viaţa mea”, spune el cu fermitate.

Un alt jucător al echipei, care vine de la Căuşeni pentru a se antrena, este Ion Tărâţă. Pe lângă activitatea de creştere a animalelor, fotbalul a devenit pasiunea sa… „Jucam fotbal când vedeam, acum am posibilitatea să joc şi când nu văd”, spune Ion. Acest lucru se pare că-i iese foarte bine, deoarece anume el a marcat „golul victoriei” la campionatul de la Moscova. Ion susţine că emoţiile victoriei nu se compară cu nimic în lume. „Mai nu am început să plâng după ce am dat golul”, a recunoscut el.

Căpitanul echipei, Alexei Romanenco, e încadrat în activitatea de conducere a unei întreprinderi de pe lângă Societatea Orbilor din Republica Moldova şi este tatăl a trei copii. Totuşi, găseşte întotdeauna timp şi pentru sport. „Sportul îmi dă energie pozitivă pentru viaţă şi mă ajută să degaj toată energia negativă”, explică el.

Pe lângă fotbal, Alexei mai joacă goalball şi torball, şi această îl face să se afle mai mult prin competiţii. La început familia avea o atitudine mai tolerantă faţă de acest fapt, însă acum îi simte lipsa, dorindu-l mai mult timp alături. „Nu pot să renunţ la niciunul dintre aceste jocuri, nu pot dezamăgi băieţii”.

Fotbalul nu e o piedică pentru a avea un serviciu şi o familie împlinită. Valeriu Popov locuieşte la Chişinău şi joacă fotbal pentru nevăzători, practic, din momentul formării echipei. S-a întâmplat aşa că campionatul de la Moscova, la care a participat echipa, s-a desfăşurat la o săptămână după nunta sa. Valeriu a avut atunci ezitări – să plece sau nu, deoarece era în perioada protestelor şi luptelor din Ucraina. „Nu m-am căsătorit ca să mor”, a menţionat Valeriu. Dar soţia sa, Vera, a fost persoana care l-a încurajat să nu-şi dezamăgească echipa şi să plece la competiţie.

Pentru Valeriu sportul a fost un mijloc de a ieşi din starea depresivă în care se afla. Şi-a pierdut lucrul şi era disperat. Deşi are specialitatea de psiholog, aceasta nu l-a ajutat atunci. Dar a început să joace fotbal şi „aceasta m-a motivat să ies din acea stare”, spune bărbatul. Acum, pe lângă fotbal, lucrează ca psiholog şi aşteaptă apariţia primului copil.

„Dacă te temi, stai acasă”

A fi sportiv, mai ales nevăzător, implică şi anumite riscuri de a fi lovit sau traumatizat. Ion Tărâţă spune că a primit o lovitură puternică chiar la Campionatul „Cupei Patriarhului”. „Am fost lovit în piept de mi s-a tăiat răsuflarea, dar în viaţă se întâmplă de toate”, povesteşte acesta.

Alexei Romanenco susţine că există un anumit grad de pericol de a fi traumatizat, mai ales pentru începători, însă băieţilor nu le este frică. Eugen Iagudin susţine ferm: „Dacă te temi, stai acasă. În sport nu ar trebui să existe frică”.

Mai este şi pericolul de a nimeri pe drum în accidente, însă acest lucru nu-i face să renunţe. Chiar acum, în drum spre competiţia din Rusia, s-a produs tragicul accident feroviar, soldat cu mai multe victime. „Am plecat şi noi cu trenul, deoarece şoferul, de teama evenimentelor din Ucraina, a refuzat să meargă. Atunci mulţi ne sunau doar să se asigure că nu suntem în trenul avariat şi că suntem în regulă”. Însă, potrivit membrilor echipei , „fiecare călătorie e o nouă istorie”.

Atât antrenorul, cât şi jucătorii speră că povestea acestei echipe, ai cărei membri nu pierd încrederea şi tind spre noi victorii, va deveni un element important în istoria sportului paralimpic din R. Moldova.

Alina Patraşco