VIDEO Satul în care nu mai există speranţă va alege cu raţiune

Cu genţi roşii pe umăr, o mână de oameni îşi face drum în toate părţile satului, pornind de la răscurcea unde s-a adunat ceva mai devreme. Să stea de vorbă cu alegătorii din Stolniceni, Hânceşti, au fost oameni de la partid. În ultima lună, pentru a câta oară, de la al nu ştiu câtelea partid în sat au venit reprezentanţi îmbrăcaţi în haine cu insigne politice, ca să le spună oamenilor ce să facă în cabina de vot pe 24 februarie, ca după alegeri să trăiască mai bine.

Oamenii au încuviinţat din cap, a dezamăgire, dar au luat genţile de partid, care neapărat vor prinde bine de dus la magazin.

Duminică vor merge numaidecât la alegeri, pentru că de votat trebuie, chiar dacă nu mai au încredere în nimeni şi nu mai speră să li se întoarcă acasă copiii.

Primul adevăr: „Şi am rămas cu nimeni”

„În ‘45, s-a terminat războiul şi în ‘65 trăiam bine. Dar acum, din ‘90, sunt 28 de ani şi trăim din ce în ce mai rău. Toţi la conducere se zbat şi aduc pomene în ajun de alegeri. Iată, numai ce i-am petrecut!”, constată fostul profesor de educaţie fizică, Ion Lîsenco.

Are 76 de ani, dar, spune, este invidiat şi de elevii săi, pentru că toată viaţa a făcut mişcare şi astăzi colindă satul la pas grăbit dintr-un capăt în altul. Profesorul poartă lentă tricoloră în piept. Are socotelile lui pentru alegeri, ştie tot ce se întâmplă în politică şi vrea să le deschidă oamenilor ochii la ilegalităţile care au loc sus, la tot ce fac guvernările.

Ion Lîsenco: „Le-am propus la domnii care vin, zic: nu faceţi concerte mari, dar banii strângeţi-i şi faceţi o casă pe valea aceasta, pentru bătrâni, că noi nu ne permitem! De pildă, tatăl meu a fost bolnav şi eu nu mi-am permis să dau 200 de lei ca să-l îngrijească cineva, dar se duc fetele, profesoare, medici, se duc şi îngrijesc în altă ţară bătrânii. Asta-i bătaie de joc!”

În drumul spre şcoală, acolo unde ar fi dispus să ţină şi azi lecţii, dacă ar fi chemat, fostul profesor îşi spune povestea atât de asemănătoare altor câteva sute din sat: „Am avut cinci fete. Toate au plecat de-aici: profesoare cu facultăţi. Şi am rămas cu nimeni. Peste cinci ori peste zece ani o să am 80 sau o să trec de 80 de ani. O să ajung poate neputincios. Ce-o să fac? Nu ştiu”.

Electorala. „E tare urât când se zoiesc unul pe altul”

Acum cinci ani, în sat trăiau puţin peste 1 500 de oameni. Azi câţi or fi rămas dacă pe drum abia de vezi de colo-colo câte-un om? Şi e abia amiază, zi de februarie, dar caldă, tocmai bună pentru curăţarea viţei-de-vie din ogradă.

Fostul primar, Nicolae Sanduleac, a ieşit în drum, ca să poată tăia crengile de viţă-de-vie care au crescut peste gard. Locuieşte peste drum de gimnaziul din sat, acolo unde a fost şi director un timp. Acum puterile nu-i mai permit să ocupe funcţii de conducere, dar are suficientă răbdare şi îndemânare ca să meşterească toate uneltele de uşurat munca ţăranului: la semănat, la dejghiocat grăunţele, la cultivat pământul.

„Trebuie să ai cunoştinţe şi să faci calcule la motoare, la capacităţi, la rotaţie. Sunt multe lucruri pe care nu fiecare le ştie”, ne explică Nicolae Sanduleac în uşa garajului său, acolo unde are aranjate sute de piese pentru diferite utilaje.

Sub scara care duce la etajul doi al casei stă pregătită să iasă în câmp, pe când va fi dezmorţit pământul, spre primăvară, un motocultivator. Şi toate treburile prin jurul casei sunt însoţite de vocea de la radiou. Fostul primar, director şi profesor de fizică şi matematică ştie platformele electorale ale tuturor partidelor care vor să ajungă în Parlament.

„Tot ce se întâmplă, ştim. Iată (arată spre radio), acum ascultăm platformele electorale şi e tare urât când se zoiesc unii pe alţii: făceţi lucrul, dar nu aruncaţi zoi unul pe altul!”, se indignează fostul primar şi explică de ce.

Nicolae Sanduleac: „Lumea ar trebui să facă puţină limită, pentru că sunt persoane care stau în Parlament de 20 de ani, ceea ce nu-i normal. De 20 de ani, stă acolo şi nu-l vezi măcar o dată să ridice mâna sau să dea vreo propunere. E realitatea. Şi-s prea mulţi. Pe timpuri, era un boier şi conducea toată ţara, dar acum avem 101 şi pe urmă fiecare are secretar, şofer personal, câte şi mai câte, dar în realitate ce face? Ia maşina de serviciu şi îşi face interesele personale, businessul lui şi-l apără. Noi trecem pe lângă vamă, ştim multe lucruri care se întâmplă aici”.

Omul priveşte ironic când este întrebat ce-i sistemul mixt, câte buletine de vot vor fi şi ce vor conţine acestea. Zice: „Îmi pare rău, dacă noi n-o să cunoaştem, atunci cine o să cunoască?” şi aminteşte de cuvintele lui Lăpuşneanu, când e întrebat dacă crede că se va schimba viaţa după alegeri: „Sunt proşti, dar mulţi. Nu cred. S-a dezamăgit lumea”.

„Şi situaţia e din ce în ce mai rea. Acum, la noi în şcoală aproape 80% dintre cei care lucrează sunt pensionari şi, Doamne fereşte, într-o bună zi şi pensionarii aceştia să se ducă, rămâne şcoala fără lucrători şi situaţia asta nu-i numai la noi în sat”, mai constată Nicolae Sanduleac, ai cărui feciori s-au dus în Chicago acum zece ani şi la care zboară uneori să-i vadă.

Nicolae Sanduleac: „Dacă la noi o să vină un avion, un Airbus 747, un Boing, tot satul l-a luat şi a plecat”

Şi ar putea să încapă într-un avion, pentru că în pauza mare nu roiesc decât câţiva copii în jurul clădirii de tip sovietic a şcolii, cu trei etaje, care poartă azi numele Mitropolitului Ardealului, Antonie Plămădeală, originar din Stolniceni.

„Şcoala a fost construită, într-adevăr, pentru un număr de vreo opt sute de copii. La acest moment, în şcoală avem 93 de copii. Care-i cauza? Deci, cauza este că pleacă tinerii, familiile care pot să aibă copii pleacă peste hotare şi lasă copiii pe la bunici, dar în ultimul timp pleacă complet, cu copii şi asta ne face într-adevăr, să ne punem în gardă”, punctează profesoara Zinaida Mardari, care înainte de a începe lecţia de dezvoltare personală cu clasa a VIII-a accentuează că niciodată în cei 44 de ani de activitate ai săi nu a fost stare „atât de încordată cum este acum, în perioada alegerilor actuale”.

Convinsă că aceste alegeri vor decide o parte din problemele viaţii fiecărui cetăţean al R. Moldova, aceasta a făcut şi un îndemn: „Cerem ca oamenii să gândească bine, la rece, să gândească pe cine să alegem în următorii patru ani, ca să nu rămână Moldova fără copii, iar pe bătrânii rămaşi să nu aibă cine să-i înmormânteze”.

1204 lei, cu tot cu compensaţie

Un loc mai animat în sat este cărarea din faţa oficiului poştal, amplasat într-un atelier vechi al şcolii, cu uşi jerpelite şi ferestre vechi. Poşta ajunge în sat la ora 13:00, dar bătrânii vin cu mult mai devreme. Vin şi aşteaptă.

Cu bicicleta rezemată de o bară fier, moş Ion Graur se încurcă în explicaţii, întrebat ce-i cu mixtul şi cu buletinele de vot: „Jumătate se alege pe partide şi jumătate – uninominal, pe circumscripţie. Iată, au fost şi de la Partidul Democrat, de la DA sau PAS şi ne-o lămurit ce şi cum. De-acum aşteptăm să votăm şi vom vedea rezultatul”. Problema, crede Ion Graur, este că n-ai pe cine alege: „De votat, trebuie să votăm, dar pe cine, nici nu ştii, că toţi acum promit marea şi sarea, că unul o să facă aşa, altul aşa dar…”.

Maria Cazacu, care aşteaptă pensia şi indemnizaţia, încurajează: „Aşa am înţeles şi eu, că pe două buletine o să votăm. De-acum noi o să ne înţelegem cu soţul şi vom vedea ce şi cum”.

Mai important decât votul, zice femeia, e pensia, care niciodată nu ajunge.

„Mai creştem şi nepoţei, trebuie şi de mâncare, şi pentru noi ne mai trebuie. Am 1204 lei, mai mult n-am. Am ieşit cu 264 de lei. Câte oleacă, câte oleacă: cu tot cu compensaţie. Da la ce ajunge? La săpun, leacuri… Da nici n-ajunge, dar…”

Ion Graur face un apropo de indemnizaţia pentru căldură: „Eu am scris de-acum trei cereri ca să-mi dea ajutor pentru căldură. Vin (autorităţile sociale – n.r.) şi controlează că ai televizor, ai internet, ai maşină de spălat. D-apoi eu ce, toată viaţa n-am lucrat? Dar dacă n-ajung la banii aceştia de care au spus ei, 1 589 de lei, trebuie să mi-i deie. Eu n-am pensia asta. Şi de ce mie nu-mi dă, dar la altu-i dă?”.

Şi problemele se deapănă în continuare.

„Iată, au pornit cu apa, câţi ani în urmă, canalizarea. Am pus acum nişte bani de la noi, am grămădit şi am făcut oleacă de variantă albă (pentru drum – n.r.). Cam în jumătate am pus. Ca să ajungă pietriş, au îngustat drumul. La doi metri şi jumătate nu-s drumuri. Dacă vor să facă, lasă să facă drumuri ca lumea, cu bordură, să aibă şi un copil pe unde merge, dar aşa? Acestea-s drumuri? Bani zvârliţi aiurea! Şi-apoi spun: noi am făcut!”, se revoltă Alexei Varzaru.

„Au râmat toate drumurile, au pus ţevi, fântâni şi aşa s-a terminat. Ce promisiuni mai vrei de la dânşii?”, adaugă Ion Graur.

„Lumea ştiţi ce spune?”

Că pe an ce trece e tot mai greu şi mai greu demonstrează şi caietul cu datorii, pe care vânzătoarea Galina Butucel în deschide pe tejghea.

„Lumea pleacă. Eu am vreo 20 de ani de când lucrez vânzătoare. Lumea pleacă pe zi ce trece. Lumea, într-adevăr, n-are bani. Mai ales luna asta, februarie, în general e haos”, spune vânzătoarea din magazinul în care se vinde şi pâine, şi ştergare, şi ciubote, şi saci cu grăunţe.

Galina Butucel: „Ei, satul nu mai este atât de mic. Pur şi simplu, lumea pleacă. Dar tineret în genere nu-i, numai babe şi moşnegi. Asta-i situaţia. E straşnic, e greu. Nu ştiu ce votări or mai fi, dar e greu. Lumea-i dezamăgită. Lumea ştiţi ce spune? Am să mă duc la votare şi am să-i tai pe toţi. Nu mai am încredere în nimeni. Asta-i”.

Lumea-i dezamăgită şi la un alt colţ de stradă al satului.

„Mahalele sunt goale, toţi se duc. O casă, trei case nu-s. Mai pe scurt, stau casele părăsite. Toţi pleacă peste hotare. Au rămas bătrânii, invalizii, pensionarii. Tineri, copii nici nu vezi”, vorbeşte Valentina Chilari despre Stolniceni, iar consăteanca sa, Maria Suvac, adaugă, în contextul alegerilor de duminică: „Lumea a pierdut încrederea în toate partidele. Stă lumea buimacă, nici nu ştie pe cine să se ducă să aleagă. Noi ca noi, că suntem oleacă mai aşa, dar bătrânii?”.

În discuţia despre durerile de-acasă, vorba ajunge tot la problema apei potabile, care urma să fie asigurată în cadrul unui proiect european de 39 de milioane de lei, dar aşa şi nu a fost dus la capăt.

„Noi, mi se pare, suntem în epoca de piatră. N-o să mai ajungem să avem apă la robinet, adică centralizat, cum are lumea. Ne-au promis că în 2015 ori în 2017 vom avea apă la robinet. Asta a fost promisiune. Şi, iată, e 2019 şi o să fie 2029 şi tot apă n-o să avem”, se arată dezamăgită Valentina Chilari.

Pentru că pensia este singurul venit pentru majoritatea locuitorilor din Stolniceni, Maria Suvac insistă să dezmintă afirmaţiile celor de la guvernare, care vorbesc despre pensii majorate.

„Care are pensia de 600 de lei şi i-au mărit, mă rog, acolo cu 10%, ce aşa multă pensie primeşte omul cela? Cu ce să cumperi medicamente? De pildă, eu primesc 1200 cu tot ce mi-a mărit. Nu-mi ajunge nici de medicamente. Dar să mai cumperi ceva? Cu ce? Noroc de copiii de peste hotare, de nevoie s-au dus şi ne mai trimit câte o copeică. Dar, săracii, au şi ei familiile lor, au copii. Au copii, au probleme. Nu putem insista. Nu pot să mă ţină pe mine. Noi trebuie să facem regulă în ţară. Să aşteptăm ajutor? Ce ajutor? De acolo oleacă, de acolo oleacă. Acesta nu-i ajutor”, spune Maria Suvac.

„Dacă nu era să se ducă oamenii peste hotare, era să fie foame”

De la „Frumuşica”, denumirea unei părţi a satului, ajungem în celălalt deal, numit „Cotul negru”. Aici, Vasile Morăraş îşi pregăteşte maşina ca să meargă la Chişinău după un fierestrău, pentru că dacă timpul îi va fi prieten câteva zile, are de gând să taie jumătate din livada pe care o îngrijeşte pe parcursul ultimilor 12 ani.

„Din 2007 am pus-o. Am piersic, gutui, păr. Am cumpărat pârloage şi tehnică de peste jumătate de milion de lei şi acum mă duc să o scot că rămâne pe deal. N-ai unde o duce. În Hânceşti lucrează piaţa de două ori pe săptămână. Acolo te duci, un haos de Doamne fereşte. La Chişinău nu putem să ne ducem că piaţa e ocupată de comercianţi din satele din apropriere. Ne ducem cu lada, undeva te aşezi, te fugăreşte, e dezastru”, explică situaţia Vasile Morăraş.

Acum două zile, a dus o remorcă de gutuie pe deal. S-au stricat. Să achiţi pentru păstrarea roadei într-un frigider, spune agricultorul, nu e rentabil.

Vasile Morăraș: „Am pus la frigider cu trei ani în urmă. Am dat patru mii jumate de lei pe lăzi, patru mii jumate – frigiderul, am avut 16 oameni la lucru: culege, încarcă, descarcă, du la ales. Am luat 15 800 de lei. Mie mi-a rămas 1.50 – 2 lei la kilogram. Dar eu cheltui”.

Despre speranţă, în prag de alegeri, nici nu poate fi vorba, afirmă Vasile Morăraş.

„După cum mergem noi acum, n-am nicio speranţă şi nu cred nimic, pentru că am avut seminare la care tot promit că: facem, facem! Şi când colo, stăm pe loc. Dar nu că stăm pe loc, de la rău la mai rău mergem”.

Ca să înţelegi unde s-a ajuns, explică fostul electric, trebuie să vezi câmpurile lăsate în păragină de jur-împrejur, acolo unde pământul e bun de roadă.

„Soţia este în Italia de 15 ani: ceartă, nevoi, nu de bani, dar spune: ce te distrugi degeaba? N-are niciun rost. Apoi, oameni în sat nu-s. Îi pustiu, dar chiar dacă să găseşti, au rămas beţivii şi pensionarii. Oamenii care-s apţi de muncă, toţi sunt duşi, se duc pe-un cap. Dacă nu era să se ducă oamenii peste hotare, să câştige ceva, era foame, o sută de procente vă spun că foame era”.

Peste un an, Vasile Morăraş se pensionează, iar perspectiva aceasta îl descurajează.

„Ştiţi cum spune zicala ceea? Hâtrul promite, prostul trage nădejde. De asta şi noi 12 ani trăim tot cu: poate la anul, poate la anul. Nu. Este un sfârşit. Nu, nu se poate. Iată eu peste un an mă pensionez. Ce? Eu o să mă duc acolo, la patru kilometri de sat, să îngrijesc şi să rămână la urmă pe câmp roada?”.

Feciorul îi este peste hotare, iar de pământ nici nu vrea să audă.

„El a văzut ce chin e aici. La ce să vină? Hai că are el unde trăi, dar munca, unde să se ducă să muncească? Pe ce să se întreţină, o familie să-şi facă? Nu, nici vorbă nu poate să fie şi chiar dacă s-a schimba ceva, cel mai probabil, patru-cinci ani n-o să fie schimbări radicale, pentru că nu-i de unde”.

În pofida tuturor dezamăgirilor, şi Vasile Morăraş spune că merge la alegeri: „Clar că o să merg. Eu întotdeauna merg la alegeri, doar că nu văd rezultate.”

„Hai ragione!”

Plecarea din Stolniceni, totuşi, este marcată de optimism. Bibliotecara Silvia Lozinschi merge prin sat pentru a informa consătenii despre alegeri, după ce a fost instruită la un seminar.

„Lumea nu ştie ce înseamnă votul mixt şi eu merg şi lămuresc. O să fie patru buletine. Pe un buletin mai lung o să fie vreo 15 partide”, şi în timp ce începe a explica Alexandrei Nicuriuc, se opreşte din mers o altă consăteancă. „Stai şi matale să-ţi lămuresc”, reacţionează bibliotecara.

„Deci, un buletin mai lung cu 15 partide, lumea să aleagă de cine îi place şi pe cine a văzut că lucrează. Pe alt buletin, o să fie votul uninominal. Ce înseamnă uninominal? Acolo o să fie persoanele pe care noi le ştim. La noi, pe valea asta, o să fie patru persoane pe un buletin mai mic. Matale votează pe cine socoţi! Votează, că ai cap pe umeri, ai televizor acasă! Înţelegi?”, după care continuă Silvia Lozinschi explicaţiile la subiectul referendumului.

Silvia Lozinschi: „E clar ca bună ziua, nu-i aşa de complicat. Suntem o populaţie care se socoate deșteaptă, înseamnă că nu trebuie să meargă cineva să ne prostească: boicotaţi, faceţi ceea! Fă cum socoţi matale! „Hai ragione!” (Ai raţiune! – n.r.), cum spun italienii. Asta-i! Dacă nu vi-i clar ceva sau aveţi vreo mătuşă, trimiteţi şi eu o lămuresc”.

Poate că e cel mai indicat îndemn înainte de alegerile de duminică: Aveţi raţiune!