„La noi poţi să vii de la spital mai bolnav decât te-ai dus acolo”
Sistemul medical din R. Moldova, uneori, eşuează dureros, lovind dur în sănătatea pacienţilor şi mutilându-le soarta. „La noi poţi să vii de la spital mai bolnav decât te-ai dus acolo. Nimic nu ne mai uimeşte astăzi”, constată cu tristeţe Tudor Onica, un locuitor al oraşului Bălţi, care a stat aproape un an între pereţii spitalelor din ţară. Acesta a fost diagnosticat greşit, iar tratamentul l-a imobilizat. Datorită conceptului Kinaesthetics, ce poate fi descris drept arta şi ştiinţa mişcării, practicat de asistenţii CASMED, Tudor Onica învaţă din nou să meargă şi îşi recapătă speranţa. Utilizarea conceptului Kinaesthetics se bazează pe perceperea şi experienţa propriei mişcări, dezvoltând calitatea mişcării de zi cu zi.
Tudor Onica suferă de diabet zaharat şi este dependent de insulină. Ţinea cont de recomandările medicilor, ca starea lui să nu se agraveze. Însă, în urmă cu doi ani a avut un accident neînsemnat care i-a dat viaţa peste cap. „Medicii nu înţelegeau ce are, iar el se stingea sub ochii mei. Mă gândeam că nu se va mai întoarce viu acasă”, îşi aminteşte soţia lui, Eugenia.
„Mă tratau de tuberculoză, deşi nu sufeream de asta”
„Opt luni am stat cu el în spital. Medicii nu înţelegeau ce are. Ne trimiteau dintr-o parte în alta. Am făcut toate controalele posibile şi imposibile. Nicio presupunere de a lor nu se adeverea, iar starea sa se înrăutăţea”, oftează femeia, amintindu-şi de perioada în care se gândea că-şi pierde soţul.
Accidentul s-a produs în urmă cu doi ani, atunci când Tudor, care a lucrat toată viaţa ca şofer, s-a băgat sub maşină să o repare şi o piatră i-a rănit şoldul. Rana nu a fost observată la început. Treptat, infecţia s-a răspândit în tot corpul. „Piciorul i s-a umflat, avea temperatură foarte înaltă. Rana i-a inflamat tot organismul. Roentgenul a arătat că avea plămânii distruşi şi atunci medicii ne-au spus că are tuberculoză. Dar de unde, Doamne, aşa ceva? Am stat câteva luni la spital. Medicii îi dădeau să bea un pumn de medicamente. Doar peste câteva luni cei de la Pulmonologie au constatat că el nu a avut deloc tuberculoză”, povesteşte Eugenia, o femeie zveltă, dinamică, cu păr roşcat, tuns scurt.
„Până ghiceau ei ce am, nu mai puteam de durere. Simţeam că nu mai rezist. Strigam de disperare. Pe mine mă durea, iar cei de la spital s-au gândit că-mi ies din minţi şi au chemat un neuropatolog. Mi-au dat pastile, să mă liniştesc. Din cauza lor m-am aflat în comă timp de două săptămâni. De la acele pastile şi acum îmi tremură mâinile şi nu pot bea liniştit un pahar cu apă”, răbufneşte bărbatul.
„M-am dus în picioare, dar m-am întors în cărucior”
„De fapt, avea puroi în interiorul piciorului, aproape de os. Trebuiau să-i facă o operaţie ca să-i cureţe rana internă, dar ei nu au înţeles asta decât peste jumătate de an. Până atunci l-au lecuit de tot ce se poate şi nu se poate. Când le ceream detalii, îmi spuneau să tac, că nu sunt medic. Tăceam, doar nu sunt doctor. În august, chiar dacă era într-o stare foarte gravă, a fost externat. Iar un profesor de la Chişinău mi-a spus să-i dau pace, că organismul lui Tudor nu va rezista operaţiei”, povesteşte femeia, cu greu stăpânindu-şi emoţiile.
„M-am dus în picioare, dar m-am întors în cărucior”, o completează Tudor, masându-şi piciorul stâng, care-l mai doare câteodată.
„Mă simţeam ca un copil care învaţă să facă primii paşi”
Au urmat câteva luni de coşmar, în care femeia s-a zbătut să-şi ajute soţul să scape de durere. „Nu ştiam cum să-l ajut. Îi dădeam pastile de temperatură, însă în scurt timp a făcut alergie la toate medicamentele. Atunci, medicul de familie m-a sfătuit să apelez la asistenţa medicală CASMED şi… după câteva luni s-a ridicat singur din pat”, spune Eugenia, ştergându-şi lacrimile de bucurie.
„Când am venit prima dată la ei, dl Tudor nu se putea ridica din pat. Era palid, irascibil din cauza durerii şi considera că nu va mai putea face nimic de unul singur. Încetişor, a început să i se schimbe tenul feţei şi a devenit cu totul altfel”, povesteşte, în timp ce-l ajută pe bărbat să facă nişte exerciţii pentru întărirea muşchilor picioarelor, Ala Brânza, asistenta medicală a Asociaţiei Obşteşti de Asistenţă Socio-Medicală la Domiciliu CASMED.
Treptat, a învăţat să facă primele mişcări, să se ridice din pat, să se aşeze pe scaun şi să iasă din casă, sprijinit în cârje. „Mă simţeam ca un copil care învaţă să facă primii paşi”, recunoaşte Tudor. „Am învăţat cum ne putem ridica din pat, aşeza pe scaun, face primii paşi. Acum puteţi vedea cu ce rezultate ne putem lăuda”, spune asistenta, în timp ce Tudor se ridică încet de pe canapea ca să se aşeze în scaunul cu rotile lângă prispa casei, mângâiată de soarele blând de toamnă. Atunci când se mişcă, oasele-i scot un sunet scârţâit – aşa se manifestă boala sa, numită coxartroză avansată.
„Acum aceasta este maşinica mea. La început oboseam repede, acum m-am antrenat. Nu ies singur în oraş, pentru că nu-i amenajat cu rampe pentru cărucioare, dar nici medicul nu-mi prea permite să merg mult”, explică bărbatul.
Exerciţiile de Kinaesthetics au fost elaborate de experţi din Germania şi ajută în diferite situaţii, în cazul maladiilor legate de imobilitate redusă sau parţială.
„Peste 1500 de persoane din 36 de localităţi din nordul R. Moldova beneficiază anual de serviciile CASMED, care are la dispoziţie 17 lucrători sociali şi circa 20 de asistenţi medicali în nordul ţării, spune Livia Golovatîi, coordonator de proiect la Asociaţia Obştească CASMED, care şi-a început activitatea în 2010. Serviciile Asociaţiei sunt finanţate în proporţie de 60% de către donatori – Fundaţia elveţiană HEKS/EPER, 30% sunt acoperite de primăriile din localităţile partenere şi doar 10% sunt achitate de către beneficiari. Astfel, dacă o vizită medicală la domiciliu costă 131 de lei, potrivit tarifelor stabilite de Ministerul Sănătăţii, beneficiarii plătesc pentru aceasta doar 13 lei.
„De toate avem, dar nimeni nu-i acasă”
Soţii Onica au doi copii, ambii fiind plecaţi peste hotare. „Copiii ne cheamă la ei, dar nu putem pleca. Cui trebuim noi acolo, la pensie? Nu vrem să stăm pe capul lor cu bolile noastre. Mai bine vin copiii să ne viziteze şi ne bucurăm şi de asta. Atunci parcă şi casa se luminează”, recunoaşte Eugenia, ciufulindu-şi părul pentru a-şi linişti dorul pentru cei dragi, care sunt departe de ea, la mii de kilometri distanţă, în Moscova, Rusia.
Între timp, Tudor se plimbă prin curte în scaunul cu rotile, rupând câteva frunze uscate ale trandafirilor din curte, de care îngrijeşte în fiecare dimineaţă.
