Detenţia de după închisoare

CALCUL: Recidiva infracţională costă statul peste 100 mln de lei anual

Când trec de poarta închisorii, foştii deţinuţi constată că sunt singuri în faţa unei realităţi greu de recunoscut. Cei care nu sunt aşteptaţi la libertate, nu ştiu încotro s-o apuce, mulţi dintre ei sfârşind prin a-şi “recâştiga” un pat în celulă. Ignoraţi de stat şi respinşi de societate, foştii deţinuţi găsesc puşcăria ca pe un loc de refugiu în care, de bine, de rău, spun chiar ei, “e cald şi mâncăm un codru de pâine”. “Codru” pentru care statul cheltuie anual circa 130 mln de lei.

Cornel R. a ieşit din închisoare acum două luni. La libertate, primele nopţi le-a dormit afară, lângă Centrui de plasament temporar pentru copiii orfani “Vatra”, din Chişinău. “Afară era frig, lapoviţă. Părinţii mei sunt morţi, la fel şi cei care mă luaseră în adopţie, aşa că am venit la centru, unde locuisem şi până la puşcărie. Aici nu am găsit pe cineva din administraţie, că era vineri-seara”, îşi aminteşte bărbatul, posomorât.

Soluţia – comiterea unei infracţiuni

Deşi din ziua în care a revenit la “Vatra” au trecut deja două luni, Tamara Pisarenco, managera acestei instituţii, zice că nu-l poate alunga pe Cornel R. în stradă. “Probabil, înainte de a ieşi din închisoare, băiatul avea nişte vise, dar din moment ce la libertate nu are nimic, soluţia o va găsi în comiterea unei infracţiuni. Acolo (în penitenciar – n.r.), cel puţin mănâncă şi nu-l plouă”, consideră Tamara Pisarenco.

Deşi statul acordă persoanelor eliberate din detenţie un ajutor financiar de 2 000 de lei, nu s-a întâmplat şi în cazul lui Cornel R.. La cei 30 de ani, bărbatul a fost condamnt deja de şase ori, iar ajutorul respectiv se acordă doar o singură dată, după ispăşirea primei sentenţiuni.

El spune că anume lipsa banilor, necesari pentru perfectarea buletinului de identitate, îl împiedică să se angajeze la lucru şi să încerce o viaţă nouă. “Până la eliberare, nimeni nu m-a întrebat ce o să fac şi unde o să mă duc. Nici eu nu am insistat cu întrebările”, recunoaşte acesta. “Deşi eram sătul de puşcărie, la libertate sunt permanent într-o stare încordată, parcă sunt tot la închisoare. Mi-e ruşine când cer de lucru şi sunt refuzat. Nu ştiu ce să mai fac… Mi-e frică”, conchide Cornel R..

Deţinuţii spun că au de toate

De fapt, cu jumătate de an înainte de a ieşi la libertate, deţinuţii pot participa la un program informativ în cadrul căruia sunt instruiţi cum să scrie un CV, cum să se prezinte la interviul de angajare, sunt informaţi despre locurile de muncă vacante şi despre instituţiile care acordă sprijin persoanelor eliberate din detenţie etc.

„De acest program au nevoie cel mai mult persoanele care au stat mult timp în detenţie, orfanii, cei care au rupt relaţia cu familia, care nu au loc de trai sau de muncă. Dar aceste probleme ar trebui identificate mai întâi. Mulţi dintre deţinuţi, însă, ne spun că au de toate şi că nu vor asculta sfaturile mele. Deoarece acest program nu este obligatoriu, mulţi refuză participarea”, declară Ana Turuta, asistenta socială de la Penitenciarul nr. 13 din Chişinău.

„Statul nu prea are ce le oferi”

Diana Pântea, psihologa de la Penitenciarul din Cricova, susţine că doar lucrul individual cu deţinuţii ar avea impact. “Anterior am monitorizat un deţinut care a ieşit la libertate. Timp de două luni, el învăţase doar cum să cumpere pâine şi chefir. Când vânzătoarea îl întreba de care pâine vrea, bărbatul se incomoda şi fugea, pentru că nu ştia că există mai multe feluri de pâine, nu ştia a alege. Ce să mai vorbim despre cum se scrie un CV? Cât de mult l-a ajutat programul nostru? Ar trebui multă muncă individuală cu ei. Penitenciarele, însă, au puţini psihologi”, spune Diana Pântea.

La rândul său, Tamara Plămădeală-Grigoraş, psihologă la Penitenciarul pentru femei de la Rusca, spune că şi dorinţa deţinutelor contează. “Cât priveşte angajarea la muncă, le explicăm că statul nu prea are ce le oferi, dar să nu dispere sau să lase mâinile în jos. Să muncească cu ziua, cu ora, să nu aştepte ca cineva să lucreze pentru ele”, spune Plămădeală-Grigoraş.

Nu sunt locuri de muncă pentru toţi

Psihologa Diana Pântea consideră că procesul de reintegrare trebuie să înceapă atunci când deţinutul trece pragul penitenciarului. “O sarcină importantă a acestui sistem este reintegrarea socială a deţinuţilor, de rând cu asigurarea ispăşirii termenului de pedeapsă. Aceasta presupune dezvoltarea unor abilităţi şi capacităţi necesare fiecărui cetăţean pentru buna convieţuire în societate, în special – deprinderea de a munci”, explică Pântea.

Deşi crede la fel, Vitalie Munteanu, directorul Penitenciarului nr. 13 din Chişinău, spune că este important ca ei şi să muncească. “Dar, în penitenciar, munca nu este obligatorie, deci, rămâne la discreţia deţinutului. Chiar dacă ei ar dori să lucreze, nu există locuri de muncă pentru toţi”, declară Munteanu.

„Iar voi lucra neoficial”

La sfârşitul acestei luni, Larisa, de 42 de ani, deţinută la Penitenciarul de la Rusca, va ieşi la libertate. În săptămânile rămase, e cu gândul la revederea cu cei trei copii, dar şi la modul în care va supravieţui primele luni, până îşi va găsi un serviciu. Deşi nu a lucrat niciodată oficial, cu meseriile pe care le-a învăţat la puşcărie are numeroase şanse de a se angaja la întreprinderile din oraş. Cu toate acestea, are mai multe temeri. “Dacă directorul va afla că, la această vârstă, încă nu am carnet de muncă, cum va avea încredere în mine? Iar voi lucra neoficial”, oftează femeia.

Locurile de muncă insuficiente sunt o problemă pentru deţinuţi nu doar în penitenciar, dar şi la libertate. “Îi înregistrăm la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), la solicitarea lor. Majoritatea, însă, se angajează prin cunoscuţi sau neoficial”, explică Vitalie Popa, şeful Oficului de Probaţiune din sect. Botanica, instituţie menită să prevină recidiva.

Doar o treime – angajaţi

Deşi numărul foştilor deţinuţi care ajung să se înregistreze la ANOFM este infim, în comparaţie cu numărul celor care ajung anual în libertate – circa 2 000, doar o treime dintre cei înregistraţi oficial au avut norocul să se şi angajeze. Bunăoară, pe parcursul anului 2012, agenţia a plasat în câmpul muncii 10 persoane eliberate din detenţie din cele 32 înregistrate (Grafic nr. 1).

„Ce agent economic ar lua la muncă un fost deţinut? Oricât de bun ar fi, oricum îl tratează cu prudenţă. Sunt, însă, şi agenţi economici care, ştiind că e fost deţinut, îl ia la serviciu ca peste o perioadă să-i pună în cârcă un furt sau nişte deficit de bunuri”, susţine Liubov Nemcinova, preşedinta Societăţii Internaţionale pentru Drepturile Omului.

Agenţii economici speriaţi de “fosta deţinută”

Ca să înţelegem cum e, totuşi, să fii în pielea unui fost deţinut, aflat în căutarea unui loc de muncă, am realizat un experiment. Am apelat la anunţurile de angajare. Astfel, dacă la începutul discuţiei o eventuală angajare părea mai mult decât posibilă, situaţia se schimba radical când aflau că aş fi proaspăt ieşită din penitenciar.

În primul caz, o firmă era în căutare de croitorese. Promitea un salariu de până la 4 000 de lei. După ce mi-au oferit mai multe detalii despre postul vacant, i-am anunţat că sunt fostă deţinută şi că, după gratii, am făcut cursuri de croitorie. “Nu, doamnă, mulţumim. La revedere”, a fost replica de la celălalt capăt al firului de telefon.

La fel, nu mi-a reuşit o eventuală angajare în calitate de spălătoreasă de vase, pe motiv că mi-ar lipsi experienţa (!?). “Fără experienţă nu primim. Aici cerinţele sunt altfel. Când veţi avea experienţă, mă sunaţi. La revedere”, m-a apostrofat bărbatul care a răspuns apelului.

În cazul altui agent economic, care la fel era în căutarea unei spălătorese de vase, angajarea era ca şi făcută. Imediat cum mi-am anunţat interlocutoarea că sunt fostă deţinută, aceasta s-a blocat. Au urmat câteva secunde de tăcere şi răspunsul: “Ne scuzaţi, la revedere”.

Revizuire după 14 ani de la adoptare

De fapt, statul şi-a asumat angajamentul de a-i susţine pe foştii deţinuţi în 1999, când a fost adoptată Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din detenţie. Pe lângă suport moral şi informativ, aceasta mai prevede acordarea de asistenţă medicală, juridică, financiară şi materială, şi chiar plasarea provizorie în aziluri de noapte, în cazul lipsei unui loc de trai. Mai multe dintre prevederile acestei legi nu sunt aplicate, fie din cauza lipsei unui mecanism de reintegrare, fie din cauza mijloacelor financiare insuficiente.

După 14 ani de la adoptarea acestei legi, autorităţile au decis să o revizuiască. “S-a decis ca această lege să fie modificată şi completată. Acum este constituit un grup de lucru, din reprezentanţii mai multor structuri, care va revizui legea”, spune Vladimir Popa, şeful Oficiului Central de Probaţiune de pe lângă Departamentul Instituţiilor Penitenciare (DIP).

Un deţinut “mănâncă” 125 de lei pe zi

Potrivit Raportului “Reintegrarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie”, elaborat de Institutul de Reforme Penale (IRP) în 2009, reticenţa societăţii şi a unor funcţionari, etichetarea şi marginalizarea îi determină pe foştii deţinuţi să revină în cercul vicios al criminalităţii. Statisticile oficiale atestă o realitate sumbră – circa 50% dintre persoanele private de libertate din R. Moldova comit infracţiuni repetat (Grafic nr. 2).

„Ar trebui create locuri de muncă şi centre de plasament temporar, iar asistenţii sociali şi psihologii ar trebui să-i supravegheze pe foştii deţinuţi, astfel încât ei să nu revină în puşcării, iar statul să cheltuie în continuare bani pentru ei”, consideră Liubov Nemcinova.

Şi Vitalie Munteanu, directorul Penitenciarului nr. 13, crede că dacă foştii deţinuţi ar lucra din prima zi de la eliberare, iar statul ar “crea nişte centre de reabilitare în care psihologii s-ar ocupa de ei, atunci recidiva, deşi nu s-ar reduce brusc, unele efecte ar apărea peste un timp”. Statul cheltuie pentru întreţinerea unui deţinut 125 de lei pe zi.

Recidiva (ne) costă

În acelaşi raport IRP se spune că, în situaţia în care “unele şi aceleaşi persoane comit repetat infracţiuni şi cu regularitate ajung în locurile de detenţie, societatea/statul suportă mai multe consecinţe negative”. Astfel, societatea suferă repetat de pe urma infracţiunilor, condamnaţii nu au posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat, după eliberarea din penitenciare, aceştia nu sunt apţi să se integreze pe piaţa muncii şi să contribuie la dezvoltarea economică a ţării, iar statul cheltuie repetat bani pentru întreţinerea condamnaţilor (hrană, deţinere, asistenţă medicală, salarizarea personalului ş.a.).

„Acest prejudiciu este incontestabil mai mare decât cheltuielile necesare pentru implementarea unui sistem viabil de resocializare a deţinuţilor. Din punct de vedere financiar, pentru stat e mai rezonabil să investească resurse pentru crearea şi dezvoltarea mecanismului de resocializare, decât să suporte pierderi repetate în lipsa unui astfel de mecanism”, concluzionează IRP.

„Decât nimic, măcar aşa cum este”

Un simplu calcul matematic arată că, în lipsa unui mecanism adecvat de reintregrare a foştilor deţinuţi, statul aruncă în vânt milioane de lei, fără a soluţiona eficient problemele cu care aceştia se confruntă după eliberare. Astfel, dacă în 2011-2012, potrivit statisticii DIP, în detenţie se aflau circa 5 800 de deţinuţi cu antecedente penale, reiese că, în perioada respectivă, statul a cheltuit pentru întreţinerea lor peste 250 mln de lei, bani din care puteau fi angajaţi pe aceeaşi perioadă peste 250 de psihologi şi asistenţi sociali, cu un salariu lunar de 4 000 de lei.

„Trebuie să ne uităm şi la posibilităţile reale. Asta e tot ce poate oferi statul. Decât nimic, măcar aşa cum este. Recidiva nu depinde doar de probaţiune, ci şi de deţinut, de societate, de familia acestuia. Fiecare e responsabil de reintegrarea deţinutului. Oficiul de probaţiune este ambulanţa de pe ultima sută de metri”, explică Valeriu Zaharia, directorul IRP.

„Riscam să mă apuc iar de furat”

Pe Dumitru P. l-am întâlnit la Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil din Chişinău, unde a ajns la îndemnul unui prieten, fost deţinut şi el. “Îmi era ruşine să dorm împreună cu vagabonzii, dar nu aveam altă soluţie. Nu aveam unde sta, riscam să mă apuc iar de furat şi poate chiar ajungeam şi să omor”, explică bărbatul.

Când a ieşit prima dată din puşcărie, Dumitru P. spune că a stat vreo două ore pe marginea drumului până şi-a dat seama de ce rută de microbuz are nevoie. “Uitasem cu ce maxi-taxi trebuie să mă deplasez până în oraş. Am urmărit câteva ore rutierele care treceau pe lângă mine, până am înţeles”, îşi aminteşte bărbatul. Din cei 1800 de lei pe care i-a primit din partea statului, şi-a cumpărat mai întâi un strugure de poamă “Moldova”, un telefon mobil şi şi-a perfectat buletinul de identitate. Banii rămaşi i-a dat unei cunoştinţe, cu a cărui frate a fost coleg de celulă.

În penitenciar, de la 18 ani

Dumitru P. spune că a cunoscut viaţa din penitenciar la 18 ani, când fusese condamnat pentru prima dată, la şase ani. “Mama era alcoolică. Cheltuia banii pe alcool, aşa că am început să fur, ca să mă întreţin pe mine şi pe fratele mai mic. Am fost prins şi condamnat. Când am ieşit la libertate, am înţeles că închisoarea “intrase” în mine. A doua infracţiune am comis-o din greşeală. Aceasta m-a costat opt ani. Mama a fost la mine o singură dată. M-a rugat să semnez un document, că sunt de acord să vândă apartamentul. De atunci n-am mai văzut-o. Îmi era frică de ziua eliberării. La puşcărie ai de toate, dar la libertate, unde să te duci? Cine te aşteaptă? Cum să te descurci, când ai doar forma F9 (act de identitate provizoriu – n.r.) în buzunar? Mi se făcea alb înaintea ochilor când mă gândeami”, povesteşte bărbatul.

Îşi doreşte o familie

După ultima eliberare, Dumitru a început să-şi refacă viaţa şi chiar a reuşit să se angajaze în construcţii. “Mai greu a fost prima lună, pentru că nu aveam unde să dorm. Îmi petreceam nopţile prin internet-cafe-uri. Cei de la ocuparea forţei de muncă mă trimiteau dintr-o parte în alta. Mă enervam că umblam ca o oaie proastă. Am ajuns şi pe la un supermarket din Chişinău, care avea nevoie de hamal, dar am picat interviul. Fiind întrebat dacă am avut antecedente penale, m-am blocat şi nu ştiam ce să le spun. Am minţit, dar cineva mi-a văzut tatuajele şi asta a fost tot”, relatează indignat fostul deţinut.

Acum Dumitru lucrează în construcţii şi adună bani ca să-şi închirieze un apartament în Chişinău. Spune că a înţeles cum funcţionează societatea şi că trebuie să lupte pentru bunăstarea sa. Tot ce îşi doreşte bărbatul e ca prietena lui să se reîntoarcă la el şi să întemeieze împreună o familie. “Vreau ca Tatiana să mă iubească din nou. Ştiu că nu-mi va fi uşor să-i recâştig încrederea, dar deja m-am pus pe calea cea dreaptă. Dacă ea o să fie alături de mine, nu mă voi întoarce niciodată acolo (în penitenciar – n.r.)”, e sigur Dumitru P.