„De fapt, puterea este în mâinile noastre”

Interviu cu Tudor Brădăţan, activist, România

Tudor Brădăţan a făcut studii de licenţă în managementul afacerilor europene, urmând apoi specializări în sociologie şi comunicare la Universitatea Babeş-Bolyai. În 2005 a realizat un stagiu de formare profesională în relaţii publice la Ecole de Commerce din Strasbourg, iar în 2009 a fost profesor asociat pentru cursul Comunicare şi Relaţii Publice la Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca. De peste 10 ani activează în organizaţii de protecţie a mediului, este membru fondator al reţelei Mining Watch România şi director executiv al platformei de-clic.ro. Recent, la Chişinău, a ţinut atelierul „Planificarea şi organizarea unei campanii”, din cadrul proiectului „Comunităţi active pentru democraţie participativă în oraş”.

— Când ai organizat primele campanii sociale?

— Prima dată am luat contact cu Roşia Montană. Se întâmpla în 2002, eram student la Cluj şi m-am dus la Roşia Montană, împreună cu alţi studenţi, să vedem ce se întâmplă. Am descoperit acolo o companie foarte mare care voia să facă o mină, să alunge oamenii şi să distrugă tot satul. M-am dus în weekend, apoi în weekendul următor. Tot aşa, câteva luni am stat mai mult la Roşia Montană. De atunci am şi început campaniile sociale. Îi ajutam pe localnici să-şi apere casele şi pământurile. Apoi ne-am dat seama că ar trebui să organizăm o mişcare mai mare, la nivel naţional. Am încercat să le facem vocile auzite la nivel de ţară şi dincolo. În 2013, după marile proteste care au avut loc în România pentru salvarea Roşiei Montane, situaţia s-a calmat oarecum. După 10 ani de proteste, ne-am spus să punem ceea ce am învăţat în aplicare, poate chiar să extindem spectrul, ca să nu fie doar cauze de mediu, dar şi cauze sociale. De atunci, campaniile sociale sunt munca mea de zi cu zi.

— Este important felul în care protestăm, felul în care ne prezentăm dezacordul sau spunem ceea ce nu ne mulţumeşte sau ne îngrijorează?

— Sigur, sunt cei care vor să protesteze aruncând pietre, dar mai sunt şi cei care se leagă cu lanţuri de poarta unei instituţii şi cei care protestează paşnic. Noi mereu am fost de părere că protestele cele mai eficiente sunt cele paşnice, calme. Când tu înţelegi că la tine este puterea. Le dăm puterea unor politicieni, dar de fapt puterea este în mâinile noastre, şi dacă noi suntem fermi, hotărâţi, protestăm paşnic şi mărim cercul de susţinători, atunci vom câştiga, în cele din urmă.

— Cât de conştienţi sunt oamenii de puterea pe care o au şi cât de des recurg la ea?

— Prea puţin, din păcate. Şi asta am văzut peste tot în lume. Nu ţine doar de România sau de R. Moldova, de SUA sau de Rusia. Peste tot oamenii nu sunt conştienţi de puterea pe care o au. Da, sunt regimuri în lume unde nu ai voie să spui ce crezi sau, dacă spui prea tare, s-ar putea să nu te mai vadă nimeni a doua zi. Îmi place să cred că, în România, oamenii pot să-şi spună părerile, se pot organiza. Cred că, încet-încet, trebuie să extindem cercul celor care cred în puterea lor. Trebuie să-i tragem din când în când de mânecă pe guvernanţi şi să le spunem: ştiţi, noi suntem, de fapt, cei care avem puterea.

— În ce moment dispare această conştiinţă a faptului că oamenii au putere? Este ea educată sau poate fi educată?

— E şi o chestie de educaţie, dar în primul rând e o chestie de voinţă proprie. Am văzut oameni care, practic, cu prea puţine clase de şcoală au înţeles acest lucru. Am văzut localnici din Munţii Apuseni care şi-au dat seama că trebuie să lupte cu un stat corupt şi nu i-a împiedicat faptul că nu aveau prea multă şcoală ca să se organizeze şi să ceară ajutor, ca să oprească o ditamai corporaţie cu toţi avocaţii din lume, cu toată puterea pe care ţi-o poţi imagina, şi după asta am văzut oameni foarte educaţi, cu foarte multe şcoli, dar foarte fatalişti, care nu au încredere. Trebuie să lucrezi cu cei din jurul tău şi să te raportezi la ceilalţi, să nu fii egoist şi să te gândeşti nu doar la tine, ci şi la ei.

— Cum se face o campanie şi cum alegeţi subiectul, problema?

— E o întrebare grea. Avem un sistem complicat de alegere a campaniilor. În primul rând, analizăm posibilul impact. Campania va produce o schimbare socială majoră sau doar ceva care contribuie la o schimbare socială majoră? Nu ne-am retras nicicând de la lupte grele. Când am mers pentru prima dată la Roşia Montană, nişte oameni ne-au chemat la ei ca să ne spună că suntem nişte tineri idealişti, optimişti şi naivi, cu idei ciudate şi că mai bine ar fi să mergem acasă. Nu ne-am lăsat bătuţi şi, prin urmare, satul acela e în continuare pe loc şi compania ceea s-ar ciocni cu probleme foarte mari dacă ar încerca să înceapă un proiect minier acolo. Din acest punct de vedere, cumva, am reuşit să-i oprim. Cred că ideea nu este neapărat să credem în cauze mari, cât în cauze mici, când oamenii să se simtă confortabil ca să lucreze. Dacă se taie nişte copaci într-o regiune şi pe cineva deranjează acest lucru, atunci trebuie să creeze un grup de oameni şi să lupte ca să nu fie tăiaţi acei copaci. E un fel de exerciţiu al democraţiei. Democraţia se bazează foarte mult pe vigilenţa cetăţenilor. Nu este niciodată o luptă pe care o câştigi pentru totdeauna. Este o luptă de zi cu zi.

— Dacă aţi lua totul de la capăt, aţi face acelaşi lucru?

— Sunt anumite minusuri în a fi activist. Trebuie să ai răbdare. Clar că aş face totul ce am făcut până acum. M-aş duce iarăşi la Roşia Montană şi i-aş cunoaşte pe oamenii pe care i-am cunoscut şi cu care am lucrat ulterior mulţi ani. Trebuie să fii un cetăţean implicat. Sunt oameni mai puţin ocupaţi, dar sunt şi dintr-acei care aproape că nu au deloc timp liber, însă este bine să introducem în rutina zilnică şi câteva momente pe care să le acordăm cetăţeniei noastre, practic pe care o dăm comunităţii.

— Cum te simţeai când la protestele pe care le organizai veneau puţini oameni?

— Primul protest pe care l-am organizat a fost împotriva războiului din Irak, era anul 2004. Cel care a organizat protestul nu a venit, şi m-am trezit că la protest eram vreo trei oameni. E nasol să se uite toţi la tine şi să râdă că au venit puţini, dar, în cele din urmă, m-am văzut într-un bulevard plin de oameni, eram zeci de mii. Luptam pentru ocrotirea Roşiei Montane.

— Când protestaţi pentru Roşia Montană, v-aţi gândit că acel protest ar putea fi fără sfârşit?

— Era clar că, atâta timp cât va fi aur în pământ, cineva va încerca să-l scoată. Şi mai ales că este fix sub sat. Suntem conştienţi că lupta este pe un termen foarte lung şi, de aceea, ne gândim cum să propagăm ce-am făcut noi în aceşti ani pentru o generaţie cu mai multă energie, cu mai multe idei şi mult mai adaptată la realităţile actuale. Cu timpul, este şi normal să vrei să mai faci şi altceva, şi în acest moment este important ca tu să nu-i descurajezi pe ceilalţi din jurul tău, ci să-i inspiri să continue ei.

— Vin tinerii din România la proteste?

— Diferă. Când eu eram student, noi, la Cluj, cu mari eforturi am reuşit să adunăm 20.000 de oameni. În timp, lucrurile se schimbă, evoluează. Au fost câteva generaţii care nu au mai trăit momente majore, care să-i facă pe tineri să iasă în stradă, poate şi pentru că anumite lucruri au mers spre bine şi nu au mai simţit că le-a ajuns cuţitul la os.

— Este nevoie de curaj ca să ieşi la proteste?

— …Chestia asta cu protestele cumpărate: unii ne acuză pe noi, iar noi îi acuzăm pe ei. Atunci când oamenilor li se dau câţiva bănuţi ca să iasă în stradă, nu vor câştiga pe termen lung, oricum cândva ţi se vor termina banii şi atunci ce vei face? Imboldul omului de a ieşi pentru ceva de ce-i pasă, ca şi motivaţie, este mult mai puternic decât al celor care vin pentru că li se dau vreo 50 de roni. Dincolo de acuzaţiile ce se aruncă în presă, se vede când oamenii sunt aduşi la proteste şi când oamenii cred în ceea pentru ce protestează. Fiecare are mintea proprie ca să judece. Am fost şi la proteste la care ne-a luat poliţia pe sus. Fiecare trebuie să-şi găsească zona de confort în care să se simtă bine protestând. Dacă nu eşti foarte curajos de felul tău, atunci măcar pune-ţi un semn în fereastră sau scrie cu cretă pe asfalt. Când văd cum e în Rusia, unde se ştie că, dacă mergi la protest, sunt şanse foarte mari să nu te mai întorci în acea seară acasă, sau în alte ţări, unde ştii foarte bine că ai putea fi ucis, cum ar fi la protestele din America Latină, unde oamenii protestează împotriva unei companii miniere şi la fiecare protest mor câte 50 de oameni, mă gândesc că nouă ne este mai confortabil. În partea asta de lume suntem privilegiaţi. Ne plângem că o să ne împingă un jandarm? Mă lovesc şi când cad de pe bicicletă, şi e acelaşi efect (râde). Multă lume pune prea mare accent pe confort şi siguranţă, le supraevaluează. Dacă îţi pasă de acei copaci care se taie, suferinţa e mult mai mare când îi vezi căzuţi, decât atunci când te-a împins un jandarm.

Pentru conformitate, A.C. şi T. B.