Principală  —  IMPORTANTE   —   Picturile „de sus” ale lui…

Picturile „de sus” ale lui Radu Dumbravă: „Am văzut cum e și am înțeles că asta vreau să fac mai departe”

Artistul Radu Dumbravă schimbă, prin picturile sale („Băiatul pe bicicletă”, „Coloana neamului”, „Burebista” sau „Peretele Glorie-Decebal”) de pe clădirile orașului Chișinău, nu doar felul în care arată acesta, ci și felul în care oamenii experimentează zilnic ceea ce am putea numi lumea urbană. Am discutat cu el și l-am întrebat despre cum e să picteze la înălțime, ce face atunci când nu are inspirație și cum trece peste momentele de ezitare.

Erau momente când urcam pe schelă dimineața, la ora 8, și seara coboram. Aveam pauze scurte, de 10-15 minute, când puteam să iau o cafea. Eram atât de inspirat, încât ajungeam la final, puneam jos pensula și doar atunci îmi dădeam seama că am lucrat. În proces, asta nu se simte. Puteau să fie două, cinci sau opt ore. Dacă este inspirație, atunci totul în jur dispare – sunt doar eu și lucrarea.

Atunci când ești în proces de creație, atenția nu trebuie să fie sustrasă de nimic. Dacă, de exemplu, undeva, ceva nu e bine cu schela, mă gândesc la siguranța mea și nu mă pot concentra la pictură. Eu cred că aceste lucruri trebuie puse la punct din start, ca să existe un anume fel de confort. Apoi, atunci când lucrez, trebuie să am lângă mine uneltele, proiectul, echipa, care să mă ajute, o scară, în caz de necesitate, apă și mâncare, pentru orice eventualitate. De pe schelă e greu să cobori și atunci e mai bine să ai mereu ceva lângă tine, ca să ronțăi.

Am început să fac pictură din plăcere. Observasem că am acest potențial. Inițial, fratele meu mi-a propus să fac un cerc de pictură. Eram prin clasa a X-a. Mi-a spus că profesorul de acolo e foarte bun. Mi s-a părut interesant, am mers la acest cerc trei ani, după care am simțit că vreau mai mult și mai departe. Aveam viziuni, voiam să ajung la Sankt Petersburg, la Moscova, la școlile cele mai puternice de pictură. În final, am decis să rămân aici, la Chișinău, tot pictură să fac.

Am ales conștient să fac pictură murală. La început, credeam că pictura murală era doar ceva legat de interiorul clădirilor, o asociam mai ales cu picturile din biserici. Prin anul trei de facultate, am simțit că vreau ceva nou. Chiar am simțit asta, ca pe o sete, ca pe un fel de poftă. Apoi, a venit decanul să mă anunțe că m-a propus pentru un proiect despre care a zis că e foarte interesant, că e o colaborare cu polonezii, doar că, a subliniat el, va trebui să lucrez la înălțime. Pentru mine nu a fost o problemă – i-am spus că mie îmi place și eu asta vreau. Am lucrat cu polonezii la pictura de pe strada Cuza-Vodă intersecție cu Dacia. Acela a fost primul meu proiect. Am urcat sus, am văzut cum e senzația asta, am simțit gustul și mi-a plăcut. Am înțeles atunci că asta vreau să fac și în continuare.

„Peretele Gloriei: Decebal”, proiect susținut de Caparol

Sigur că au fost și momente de ezitare. Am simțit frică chiar în prima zi, când deja urcasem sus pe acoperiș – pentru că trebuia să urcăm, apoi să coborâm până la un anumit nivel al clădirii. Și, după aceea, prima noapte nu am putut dormi, dar simțeam că voi putea depăși cumva aceste momente. Până la urmă, așa a și fost. Noi am pictat. Apoi, am vrut și al doilea an să mă implic, iar în al treilea an, mi s-a propus să fac propria mea schiță în cadrul proiectului. Apoi, mi-am luat licența, masterul și am debutat pe cont propriu, cu proiectele mele, aici, în Chișinău.

Atunci când nu îmi iese ceva, mă duc să mă plimb sau să văd lucruri care nu țin nemijlocit de artă și de munca mea. Dacă stau acolo, la proiect, mă blochez și nu fac nimic. Altfel, mă duc și când revin, văd totul cu ochi proaspeți. Atunci când e vorba de un blocaj, știu că fie eu ceva nu am înțeles, fie ceva nu e cum trebuie și atunci mă deconectez pentru o bucată de timp, apoi vin și schimb. Îmi asum responsabilitatea pentru ce e acolo.

Da, un artist poate supraviețui cu banii făcuți din artă și e foarte important ca el să știe care este prețul său. Cu timpul, am înțeles că sunt multe modalități de a face bani în acest domeniu – poți vinde ceva, face ceva, ajuta pe cineva. Am identificat această zonă în care pot să câștig ceva: proiectele comerciale, unde pot lucra pentru client. Ori, mai pot să vând o carte poștală, tot lucrare a mea, sau pot să fac portret. Modalități de a te descurca sunt o sumedenie și eu chiar cred că e posibil. Ține numai de dorință.

Arta poate să fie și creativă, și pe înțelesul oamenilor, în același timp. Adică, oamenii trebuie să se poată identifica cu ceea ce văd. Am văzut că unii artiști fac ceva creativ, însă se străduie să păstreze și ceva rațional în lucrări, nu se duc prea departe. Creativitatea merge până la un anumit punct, acolo unde omul o poate înțelege și se poate vedea în ea. Evident, contează mult felul în care vezi lucrurile înainte de a le fi pus pe pânză, felul în care vezi o idee și felul în care îți faci încrederea să fie atât de puternică încât nu îți mai este frică să transpui în realitatea ceea ce vezi în mintea ta.

Nu e complicat să lucrezi pe cont propriu. Pentru mine, cel mai important e ca ceea ce vreau să fac, proiectul meu, să mă inspire, să aibă un impact pozitiv și să aducă un beneficiu tuturor. Îmi doresc ca aceste proiecte să fie bune pentru toată lumea. Ca toți cei care vor trece pe lângă ele să se bucure și să se inspire. Eu cred că dacă ideea pe care o am mă aprinde, atunci ea poate aprinde pe toată lumea. De asta și fac proiecte care, într-adevăr, să bucure lumea.

Contează să existe o reacție la picturile mele. Unii au ideea asta că sunt artiști, fac ce vor și nu îi interesează nimic altceva. La mine nu e așa. Eu, prin pictură, comunic cu oamenii. Și dându-mi acest răspuns, această reacție la ceea ce văd, ei comunică, la rândul lor, cu mine. Astfel, contribuie la o lucrare, adăugând idei și viziuni. Cel mai mult mă bucură atunci când oamenii înțeleg mesajul pe care-l transmit și vin cu reacții.

Fiecare copil are înclinație spre artă. Trebuie numai să le dăm posibilitatea să fie ei înșiși. Dacă copiii își doresc să se ocupe de artă, atunci să o facă. Apoi, trebuie să-i inspirăm. Am văzut cum, în Italia, copiii de mici merg pe la muzee, văd cum e asta și ei decid ce vor să facă, ulterior. Pe de altă parte, consider că artiștii de la noi ar trebui susținuți mai mult, ar trebuie să li se creeze spații unde ei se pot realiza. Și R. Moldova ar avea de învățat de la străini în acest sens. Inclusiv, despre valorificarea artiștilor și a ceea ce fac ei, cât sunt în viață, nu după.