Tatiana Safaler: „Oamenii care plecau din R. Moldova nu aveau idee ce-i așteaptă”

Tatiana Safaler, profesoară de franceză originară din satul Țareuca, raionul Rezina, este autoarea cărții „Femeile emigrante povestesc”, de curând ieșită de sub tipar. Volumul conține 30 de povestiri despre diverse experiențe dramatice ale emigranților – de la plecări ilegale, până la întoarceri dureroase acasă. ZdG a discutat cu autoare despre carte, protagoniști și propria sa poveste de emigrantă. 

De unde a pornit ideea acestei cărți?

Am ajuns în Italia în anul 1999, cu viză turistică. Eu nu am parcurs această distanță așa ca protagoniștii cărții mele. Aflându-mă la Mestre, și având acele două ore libere, când ne întâlneam în parc, cu celelalte moldovence de acolo, ascultam adesea istoriile pe care le povesteau ele. După atâția ani petrecuți într-un asemenea cerc, mi-a venit ideea să adun aceste istorii într-o carte, ca acestea să ajungă și la cei de acasă. Uneori, întrebam femeile pe drum, în autobuz, în magazine – oriunde întâlneam pe-ai noștri, și rugam să-mi spună cum au ajuns în Italia. Am petrecut un an, încercând să contactez diferite persoane, pentru a afla istoriile lor. Pe urmă am avut nevoie de ceva timp pentru a le explica ce se va întâmpla cu poveștile lor. E vorba de cei care au venit ilegal, confruntându-se cu mari greutăți. Îi rugasem să-mi scrie și, după un an, doar o persoană a făcut-o. Atunci am convenit să ne întâlnim. De fapt, și asta era destul de greu. Știți cum e cu munca peste hotare… Oricum, până la urmă, unii au decis să nu mai povestească deloc.

Cum i-ați convins pe ceilalți să vă spună istoriile lor?

Am contactat peste 100 de persoane, dintre care doar 30 au hotărât să vorbească. Apoi, jumătate și-au dorit să rămână anonime. Motivele pe care le-au invocat au fost diferite – teama de a retrăi acele momente din viața lor, rușinea de a nu fi recunoscuți, frica călăuzelor, care i-au însoțit și care i-au amenințat cu moartea, frica de a nu-și traumatiza familiile, care și așa au suferit destul. Aceste traume, atât fizice, cât și psihice, au rămas cu fiecare dintre ei. De asta, unele persoane chiar plângeau, când își aminteau. Eu am ținut ca poveștile lor să releve și studiile, vârsta, numărul copiilor, situația familială, locul de muncă, salariul, modul de pregătire pentru emigrare, costul traseului, sosirea în Italia, găsirea locului de muncă și problemele întâlnite, cât și situația lor actuală.

De ce anume despre femei e această carte?

Mi-au și zis unii că nu doar femeile au plecat cu mari greutăți în Italia, ci și bărbații. De altfel, în carte sunt și doi bărbați care povestesc istoriile lor. Mai e o altă femeie care povestește despre soțul ei. În Italia, sunt 67% femei, pentru că anume ele găseau mai ușor de lucru. Mai e vorba că pe atunci anume femeile au hotărât să plece de acasă, ca să-și ajute familiile. Cartea vorbește despre femeile din prima generație, care au decis să plece. Ele și-au sacrificat familia, cariera, uneori chiar viața.

Cum vi s-au părut acele femei?

Noi știm că femeile R. Moldova sunt puternice. În acele situații, când femeile au hotărât să-și suflece mânecile și să pornească peste hotare, pentru a-și salva familiile, au dat dovadă că sunt foarte curajoase.

La ce drepturi sau sprijin din partea statului puteau spera aceste femei care mergeau ilegal peste hotare?

Nu aveau niciun sprijin din R. Moldova. Ș-apoi, atunci oamenii mergeau pe la diferite Ambasade de prin Europa, ca să-și deschidă o viză. De exemplu, eu am fost la Kiev și, din 52, câți eram în autobuz, numai 5 au primit vize. Majoritatea nu aveau acest privilegiu de a pleca legal. La noi, în R. Moldova, nu era posibil să-ți deschizi o viză. Dacă vorbim despre stat, cred că nu era nicio susținere și protecție. În acei ani, R. Moldova era într-o puternică criză.

De atunci, s-a schimbat ceva în acest sens?

Sigur, acum, cu pașapoartele biometrice, lumea poate pleca oricând vrea. E mai accesibilă călătoria și la nivel de preț. Mulți au pașapoarte românești, care le oferă posibilitatea de a lucra și a călători liber peste hotare.

Aceste femei și bărbații care v-au povestit istoriile lor v-au spus dacă plecarea de acasă a meritat eforturile și sacrificiile?

I-am întrebat acest lucru pe protagoniștii mei, am vrut să aflu dacă sunt satisfăcuți de viața lor de acum și dacă și-au rezolvat problemele. Majoritatea spun că sacrificiile lor au meritat, pentru că nu aveau altă ieșire din situație.

Ei mai vin în R. Moldova, ori s-au stabilit definitiv peste hotare?

Vin o dată pe an, mai ales vara, sau în concedii. În ultimul timp, vin mai des, se organizează și vin inclusiv de sărbători. Însă, numai în vizită. De altfel, în carte, apar protagoniști care au încercat să revină acasă. Îmi aduc aminte acum despre o femeie care, de fiecare dată când încerca să revină, apăreau tot felul de probleme – să dea datoriile, să repare apartamentul, să facă bani pentru studiile fiicei, să mai facă ceva pentru deschiderea unei activități a feciorului, apoi trebuia să mai adune bani, să nu vină cu mâinile goale. Iar atunci când trebuia să revină, o mistuia frica. Ce o să zică lumea? Cum o s-o judece? Ce-o să-i zică soțul și copiii? Se simțea vinovată. Trebuia să treacă de aceste bariere psihologice, pentru a reveni. Când au apărut pașapoartele biometrice, copiii au venit pe neașteptate la Mestre, pentru a o ajuta. Ea își cerea iertare… S-a întors în Moldova, însă se simțea de parcă era pe o altă planetă. Ea povestește cum îi lipsea serviciul, îi lipseau bătrânii, cum îngrijirea lor devenise un fel de vocație pentru dânsa. Cumva, ei tot erau familia ei și casa ei, ea simțea că locul ei este acolo. Așa că, după puțin timp, a venit înapoi în Italia, unde, zice ea, se simțea mai acasă decât acasă. O parte dintre cei plecați revin, dar sunt puțini.

Despre ce metode de trecere a frontierei povestiți în carte?

Sunt diferite moduri. De exemplu, unii erau ascunși în niște saci negri, într-un vagon marfar, care ducea lemne. Ploua și toată murdăria cădea peste ei. Apoi, treceau prin păduri, stăteau zile întregi închiși prin depozite. Se ascundeau pe după copaci, pe dealuri, treceau prin râuri și peste garduri de metal. Treceau cu barca noaptea, din Croația în Italia. O femeie a trecut, ascunzându-se sub un camion care transporta mașini. Se ascundeau prin trenuri și subterane, erau deportați și reveneau. Alte persoane treceau în portbagajul mașinii sau legați sub TIR-uri. Mai era cineva care a fost închis într-o mașină mare, unde erau 48 de oameni și se sufocau. Când treceau râul, trebuiau să se dezbrace complet, să pună hainele într-un pachet până trec pe celălalt mal, unde se puteau îmbrăca. Alții au venit cu viza. Îmi amintesc un bărbat care a și fost închis, apoi a stat o săptămână într-un parc, fără să aibă ce mânca. Fiecare povestire din carte are momentele sale dramatice. Este și una care se termină tragic.

Despre ce este aceasta?

Se cheamă „Livada de nuci”. O femeie readuce povestea soțului ei. Vorbește cum au ajuns și unul, și altul în Italia. Soțul ei visa să se întoarcă acasă și să planteze o livadă de nuci, ș-apoi zicea că vrea să moară lângă părinții lui. În realitate, ea știa că el vrea să fie acasă, asemeni unui copac de nuc, cu rădăcinile groase, ca nimeni să nu-l poată urni din loc. În această povestire se spune despre cum el a ajuns la Mestre, cum a lucrat 12 ani și, la un moment dat, când a rămas fără lucru, și-a zis să se întoarcă acasă, ca să-și realizeze visul. În drum spre casă, își făcea planul: de unde să înceapă, cum o să curețe terenul de buruieni, cum va planta puieții. Își închipuia, probabil, livada sa. Acea livadă sădită cu mâinile lui. După o săptămână de muncă, s-a dus la Chișinău să aducă cei 300 de puieți. La întoarcere, a făcut accident și a murit. Era ultima zi, urma să planteze puieții…

Care sunt lecțiile pe care ar trebui să le deducem din această carte?

Este, în primul rând, o carte de istorie, care ține de acea perioadă dificilă – anii 1998-2006. Eu cred că, mai ales tinerii trebuie să o cunoască, să știe prin câte au trecut cetățenii noștri. Cred că avem ce învăța din ea cu toții.

Dar dvs. de ce ați plecat din R. Moldova?

Noi suntem o familie de intelectuali. Eu am predat franceza vreo 15 ani, soțul este medic. În acea perioadă de criză, când nu ni se dădeau salarii, ajunsesem într-o situație când banii nu ne ajungeau nici de mâncare. Ziceau că criza din țară va dura nu mai mult de doi ani. Cu mare durere, am plecat de acasă. Dar, atunci îmi ziceam că e numai pentru șase luni. Și multe femei plecau cu ideea că nu e vorba de o soluție decât temporară. Era o situație tranzitorie, credeam. Vom reveni acasă, ne spuneam.

Cum a fost adaptarea?

De când am plecat în Italia, am trăit tot timpul cu gândul să revin acasă. Și nu doar eu, dar și soțul. Ca și marea majoritate a celor plecați. De cealaltă parte, cerințele de acasă creșteau și îmi tot spuneam „mai stau o lună, mai stau oleacă…” Apoi, am ajuns într-un moment când i-am zis soțului că ori vin eu acasă, ori vin el și copiii aici, pentru că nu am gând să stau acolo și să trimit bani până la pensie. Am înțeles că nu se vedea sfârșitul. Cerințele creșteau odată cu creșterea copiilor noștri. Situația aceasta era aceeași în alte sute de familii. Asta ne-a făcut să rămânem aici, într-un anume sens, forțat.

Ce ați lucrat în Italia?

Am început ca toată lumea. În primul an, am lucrat la Napoli ca baby-sitter, cu doi copii mici. Aici intra și tot lucrul prin casă, nu doar supravegherea copiilor. Apoi, am venit la Veneția, pentru că acolo salariul era foarte mic și așa cum planificasem să vin pe cinci luni și să dau datoriile, nu a mers. De aici, ne spuneau că vom avea salariu de o mie de dolari și eu primeam acolo trei sute. Evident, nu s-a potrivit socoteala de acasă. Atunci, am auzit că la Veneția salariul e mai mare și m-am transferat. Am lucrat ca badantă. Pe urmă, când am primit permis de ședere, m-am întors acasă și am zis că nu revin. Îmi spuneam că nu mai moare nimeni de foame. Nu voiam să mă mai duc. Soțul mi-a zis că trebuie să mergem înainte, să le dăm un viitor copiilor, fiindcă aici nu se vede lumina. Am revenit în Italia și am lucrat la o casă de bătrâni timp de patru ani. Făcusem un curs de jumătate de an și aveam o diplomă ce îmi permitea să lucrez în spitale, în case de bătrâni și centre pentru persoane cu dizabilități. Diploma îmi permitea să lucrez și în școli pentru copii cu necesități educative speciale. Am zis să mă transfer într-o școală, să lucrez pe profesia mea. Zece ani am lucrat prin școli din Veneția și din apropiere, în dependență de unde ne trimitea de la comună. Apoi, mi-am zis că ar fi bine să fac un master în Emigrație și Transformări sociale, întrucât mă gândeam să deschid un Centru pentru moldovenii noștri. În 2015, am terminat studiile de master. Ulterior, luând cetățenia italiană, mi-am recunoscut și echivalat titlul la Roma, la Ministerul Învățământului. Asta înseamnă că pot să mă ocup cu predarea limbii franceze în clasele superioare. Anul trecut, am predat franceza la o școală profesională, care se ocupă de personalul hotelier, cel din baruri sau restaurante.

Nu a fost dureroasă pentru dvs. această trecere de la munca de profesoară de franceză în R. Moldova, la muncile din Italia?

În acei ani, oamenii care plecau, nu aveau idee ce-i așteaptă. Agenția de la Chișinău care m-a ajutat să fac viză și să plec, mi-a spus că eu o să pot activa pe profesia mea. Îmi și luasem o valiză plină cu manuale de franceză. Nu aveam nici cămașă de noapte cu mine, îmi cumpărasem doar peste o lună. Aveam valiza plină cu cărți și câteva haine de schimb. Plecam cu gândul că voi preda franceza și idee nu aveam ce voi face, de fapt, aici. Când am ajuns, m-a întâlnit o rusoaică venită din Moldova, căsătorită cu un italian. Ea ajuta persoanele de la noi să-și găsească un loc de muncă, în special cu bătrânii. Am stat la dânsa două săptămâni și am insistat că vreau să-mi găsesc de lucru doar cu cei mici. Apoi, am ajuns la acea familie cu doi copii, unde nu aveam loc pentru cărțile mele și le-am trimis înapoi acasă, plătind încă destul de mult, pentru că erau grele.

Dar când ați lucrat ca badantă, vă vedeați cu alte femei, discutați despre problemele dvs. cu alte badante?

În prima lună la Napoli, eu nu am ieșit deloc, nu cunoșteam nimic și nici bani nu aveam. După o lună, am contactat pe cineva, al cărui număr de telefon îl aveam și apoi, încetul cu încetul, am început să ne adunăm mai multe persoane duminica. Numai atunci ieșeam în parc. Discutam, dar ca să ne ajutăm una pe alta nu prea puteam. Nu aveam celulare, calculatoare, aveam numai telefon fix, care uneori nu făcea legătura. Sunam o dată pe săptămână și vorbeam maxim cinci minute cu cei de acasă. Asta era toată comunicarea cu familia. Apoi, am început să trimitem scrisori. Prima, a ajuns după o lună. Ulterior, am început să trimitem colete prin autobuze – ajungeau într-o săptămână. Primii doi ani, am vorbit doar prin scrisori. Dar cu femeile cu care ne întâlneam în parc, vorbeam despre problemele de serviciu, despre cum încercau să învețe limba italiană. La Veneția, ne adunam tot într-un parc. Cu timpul, noi am început să-i zicem „Parcul Moldovenilor”. Ne întâlneam deci în acel parc – ne ascundeam de Poliție, că nu toți aveau documentele în regulă, și ne rezolvam împreună problemele. Veneau aici oameni obosiți, după lucru, oameni care dormeau pe bănci, câte doi, sau care se opreau prin case abandonate. De aici a pornit comunitatea noastră. Astfel de parcuri sunt peste tot.

Cum a fost întoarcerea dvs. acasă, în R. Moldova?

În carte, povestesc despre asta, despre cum femeile care și-au pus documentele în regulă se întorc acasă. A fost trist. În acel autobuz erau trei șoferi, îmbrăcați cu cămăși albe și la cravată. Erau eleganți, gentili și ne tratau cu mult respect. Pe fețele femeilor se puteau citi multe, fiecare cu povestea sa… Două lucruri se contrapuneau – durere și bucurie, în același timp. Fiecare femeie reprezenta o istorie, plină de durere, dar și de mândrie, pentru că au ieșit învingătoare din cruda realitate. Eram asemeni recruților, care se întorceau acasă din armată, după o misiune foarte importantă și responsabilă. Nu știam dacă e vis sau realitate. Ajunse la vamă, erau femei care-și făceau cruce, care sărutau pământul, era incredibil! Până a ajunge la vamă, șoferii ne-au pus muzică veselă, ca să ne mai aline. Deși, în autobuz, în rest, era liniște. Femeile se gândeau ce vor găsi sau nu acasă, la cei dragi, la părinții care au plecat în lumea celor drepți și ele n-au putut să-i petreacă pe ultimul drum, unele retrăiau emoția întâlnirii cu soțul care a plecat la alta, și așa mai departe. După vamă, șoferii, parcă s-au înțeles, ne-au pus muzică tristă, despre casă, despre mamă. Și atunci, plânsul ne-a podidit pe toate. Erau femei care nu fuseseră acasă de ani de zile. Erau lacrimi de bucurie și de tristețe. Era un bocet adunat de ani de zile. Eu scriu în carte că era un bocet pentru copiii crescuți crescuți fără mamă, un bocet transformat într-un strigăt șoptit, pentru că nu i-am văzut cum cresc, un bocet pentru cel cu care făcusem casa împreună, dar nu am fost alături când îi era mai greu, pentru cel care devenise și mamă, și tată, pentru cel care purta toată responsabilitatea și la serviciu, și acasă, un bocet al celor plecați, împletit cu unul al celor rămași acasă, un bocet al neamului. Asta descrie starea în care ne aflam noi, toate femeile.

Vă mulțumim.