MANI, despre refuzul de a urca pe scenă la concertele lui Șor și Dodon: „Nu-mi imaginez cum ar putea să se întâmple asta”

— Mani, spuneai undeva că ai început să faci muzică de pe la 18 ani. Tot atunci ai început să faci facultatea – Business și Administrare la ASEM. De unde și până unde s-a ajuns la muzică?

— Din liceu am început să scriu versuri. Acestea au început a se coace în piese când eram în primul an de facultate. Eram un student foarte activ, eram implicat în mai multe organizații, urmăream anunțurile, eram atent la ce se publica nou și într-o zi, am văzut un anunț care spunea că se caută tinere talente. Eu mă consideram un talent (râde). M-am dus în aula de la ASEM să văd ce se întâmplă acolo. Erau mai mulți tineri, care voiau să cânte și ei. Fiecare se prezenta cu materialul său… Eu aveam mai multe versuri. Am făcut acolo un recital de rap și mi s-a sugerat să fac o trupă cu cineva. Cumva, acela a fost momentul în care am realizat că e posibil să fac piese proprii. M-am interesat de un studio, am mers acolo, am văzut că ei operează cu aceiași termeni cu care și eu lucrez în programele muzicale și mi-am dat seama că toată treaba asta e reală. Atunci s-a aprins becul. Am înregistrat prima piesă, în primul an de facultate. Când am luat piesa de la studio… nu pot exprima starea trăită. Zburam! După ce am discutat cu câțiva oameni, m-am oprit să mă gândesc – „dar ce fac eu cu asta, cine știe de piesa mea? unde ajung eu?” Voiam să spun fiecărui om pe care-l întâlnesc – „eu am o piesă!”. Apoi, au apărut aceste detalii legate de cum să ajungi la public, etapă care nu a fost deloc simplă, care a durat ani.

— Ai avut momente de dubii, în care să-ți spui că poate lași asta la o parte și te apuci de altceva?

— Doar scântei, și asta s-a întâmplat în ultima perioadă. Adică, după 10 ani. Mai apăreau din când în când așa scântei mici, dar cumva tot timpul eram fixat pe muzică. Pur și simplu, îmi place foarte mult să fac anume asta. Așa de tare, încât eu nu aveam timp să mă gândesc dacă să fac altceva sau nu.

— Crezi că dacă lucrurile nu ar fi mers bine de la început, ai fi continuat?

— Greutăți au fost tot timpul. Nu s-a întâmplat să meargă totul ca pe unt, de la sine. Greutăți au fost încă de cum am descoperit programul de muzică. Am stat doi ani ca să înțeleg ce înseamnă un tact, de exemplu, că mie nimeni nu mi-a explicat, eu nu am făcut școală muzicală. Nu știam că trebuie să fac lungimea versului de anumit tip, ca să intru în ritm. Nu am avut în jurul meu alți rapperi, ca să mă îndrume. Am descoperit cumva singur felul în care funcționează lumea asta. Greutăți au fost de la prima și până la ultima etapă. Au fost și diferite perioade de pauză – puteam într-un an să scriu numai o piesă, ceea ce pentru mine e foarte puțin și greu de dus. Însă, am mers mai departe.

— Din ce „s-au hrănit” piesele tale, ceea ce ai scris și ceea la ce muncești, de fapt?

— Tot timpul am scris din ce am simțit. Am pornit de la asta. Scriu dacă mă atinge ceva. Asta e – subiectele care mă ating și stările pe care le trăiesc. Piesele sunt ori sociale, ori personale. M-am străduit și mă strădui să fiu extrem de sincer. Poate nu-mi reușește mereu, pentru că, dacă vrei să fii foarte sincer, trebuie să te cunoști foarte bine pe sine. Noi considerăm că ne cunoaștem bine, dar nu-i tocmai așa. Din cât mă cunosc, maximal transpun în piese. De fapt, aș spune că piesele sunt cele mai sincere. Deseori, comunicarea cu oamenii evoluează în alte direcții – voalezi frumos cuvintele, le ambalezi cumva. În piese, nu vreau să pun ambalaje frumoase. Dacă recitesc după ce am scris ceva și simt că sunt eu, atunci da, fac vizibil acest lucru.

— Dar cât de important e ca un artist să fie sincer?

— Cred că nu poți fi artist, dacă nu ești sincer. Sinceritatea e la bază. Artistul trebuie să fie sincer. Dacă nu e, atunci e doar o machetă, care nu mișcă deloc, care cântă, dar nu transmite nimic.

— Cât de mult crezi că simte audiența dacă un artist e sincer sau nu?

— Categoric, simte, deși cred că nu toți fac diferența, că aud piese foarte populare. Lumea le place, dar acolo nu este emoție transmisă de artist. În fine, cel puțin pentru mine, asta contează.

— Cum a fost să intri pe piața muzicală din R. Moldova?

— Mai ales cu rappul, foarte dificil. Dar a fost o chestie asumată. Eu am stat mulți ani în underground, unde doar cunoscătorii de rap auzeau de mine. A durat mult timp până să ajung pe frecvențe radio. Adică, rapul a fost școală, școală și iar școală pentru mine, teste de rezistență, unul după altul, deși eu abia acum conștientizez asta. Până la urmă, rezistă doar cei care își doresc cu adevărat să facă asta și simt că asta vine din interiorul lor, că face parte din ei. Atunci când am pornit eu, era un val mare de rapperi, adică se făceau concerte permanent, toți erau activi, dar acum, din păcate, au rămas foarte puțini. Unii mai răsar din nou, după anumite perioade și asta mă bucură foarte mult.

— Ziceai într-un interviu că, la început, te gândeai la mai multe opțiuni – fie să faci muzică, fie politică, fie muncă de birou. De ce te-ai gândit la politică? Regreți că nu ai ales să faci asta?

— Am o piesă pe noul album, „21-28” se numeşte, în care chiar din prima strofă spun despre aceste patru căi, de fapt, din care urma să aleg. Piesa va fi lansată curând pe YouTube, pe iTunes este demult. Ideea e că astea erau lucrurile care mă interesau pe mine – business, politică, să plec peste hotare sau să fac muzică. Și am ales să fac muzică cu speranța că asta va aduce și venit, dar, totodată, îmi doream și să pot arăta o atitudine socială lumii – ceea ce fac, de fapt, prin muzică. Speram atunci ca muzica să le combine pe toate și am simțit că cel mai tare vreau să fac muzică. Vedeam cum oamenii politici se transformă, cum îi bate vântul și nu am vrut să nimeresc în sistem. Adică, ca să intri în sistemul ăsta, deja trebuie să fii vână-vână.

— De ce, totuși, te gândeai la politică? Este o opțiune pe care nu o aleg foarte mulți tineri, fie se gândesc că e prea murdară, fie că e prea complicată.

— Fiindcă e prea murdară, am și ales să fac muzică. M-am gândit mult la asta, fiindcă mie chiar îmi pasă de ce se întâmplă. Eu vorbeam cu prieteni de-ai mei, care aveau aceeași poziție și ne gândeam la tot felul de strategii – poate fiecare să ne infiltrăm în diferite partide, să muncim acolo, să fim primii în partide și de acolo să facem un fel de boom- strategie, prin care să mișcăm lucrurile, unul de acolo, altul – de dincolo. Ne treceau diferite idei prin cap. Voiam să schimbăm lucrurile, că vedeam cum ne fură, cum prostesc și cum lumea să lasă prostită într-un hal fără de hal. Pe mine asta mă doare și din aceste considerente ne și gândeam să facem asta. La noi, din păcate, funcționează mentalitatea omului sărac, care se mulțumește cu nimic și asta se reflectă la toate sferele.

— Dacă acesta e nivelul de fericire cu care se mulțumesc oamenii de la noi, cum crezi, e posibil să fie depășită această stare?

— Fericirea nu se caută așa și, în genere, nu are treabă cu partea materială. Eu nu o caut acolo. Tu doar ai văzut oameni săraci fericiți, nu? Și oameni bogați, dar nefericiți. Nu cred că așa se abordează lucrurile când vine vorba despre fericire.

— Vorbeam în acest context de fericire cu ideea de bunăstare.

— Asta e altceva. Bunăstarea ține de partea materială, fericirea – de spirit.

— Nu crezi că, la noi, și una, și alta sunt cam șubrede? Uite, la noi, pe străzi, nu prea ai să vezi oameni care zâmbesc. Apoi, avem oameni care se plâng mereu, inclusiv de sistem… Unii caută singuri căi de a-l ocoli.

— Acești oameni sunt captivi ai sistemului, ei îl acceptă și fac parte din el. Asta e grav. Mai ales, pentru cei care conștientizează acest lucru. Mai e și ipocrizia… Din păcate, pe mulți îi frânge sistemul. Și ei se lasă frânți. Sistemul e mai puternic decât ei. Păcat.

— Dar cum poate fi schimbat sistemul?

— Prin atitudinea fiecărui om în parte. Fiecare să aibă atitudine, să înțeleagă cât de canceroasă e treaba asta, să înțeleagă că, pe bune, asta e grav, asta îi distruge pe ei și asta distruge și generațiile care urmează – copiii lor. Pur și simplu, ei fac parte din asta, dar nu înțeleg cât de grav e acum, dar și în perspectivă – pe viitor. Ei se mulțumesc cu o problemă care se rezolvă în acest moment, în loc să caute ca problema să fie rezolvată pentru totdeauna, să nu mai existe. Cum ar fi să te duci la un medic fără mită, ci așa, pur și simplu? Oamenii vor acum și aici să rezolve totul. Se poate și așa, dar mai e o altă cale și pentru a se merge spre ea e suficient ca oamenii, toți cei din R. Moldova, să ia atitudine. Acum. Așa, mâine, lucrurile ar putea fi altfel.

— Cum ar putea fi oamenii motivați să facă asta? La noi, nici măcar protestele nu sunt atât de masive. În ultimul timp, se pare, diaspora a devenit mai activă și se manifestă mai des…

— Despre diaspora pot spune că, într-adevăr, s-au activizat, deși nu foarte mulți… Sunt peste un milion peste hotare. Imaginează-ți! La votare, ultima oară, au fost peste 100 de mii. Adică, nu atât de mulți. Dar, faptul că se activizează dă semnale serioase că oamenilor, deși departe de casă, în alte condiții, în altă realitate, le pasă. Pe ei așa de tare îi doare ce se întâmplă acasă și eu văd asta deschis, că mulți din cei care au plecat sunt oameni întregi la cap, înțeleg şi privesc în afara sistemului. Am discutat cu mulți dintre ei și sunt mult mai porniți decât majoritatea celor de aici. Pe ei chiar îi doare. Am simțit asta și din discuțiile telefonice cu băieții de la FreeMoldova și asta și m-a făcut să scriu piesa, de fapt („Am o țară ca o floare”, n.r.). Inițial, le-am spus băieților că eu m-am săturat de piese sociale și că vreau să mă detașez de asta. Dar, am simțit o atitudine sănătoasă la ei și am zis că asta trebuie încurajat. Am făcut piesa și am mai avut câteva concerte. În acest an (2018-n.r.), am avut foarte puține concerte, de altfel. Și cred că jumătate sunt peste hotare, și jumătate acasă.

— De fapt, piesa pe care ai scris-o, tot e o formă de protest…

— Da, piesele sociale pe care le scriu sunt o formă de protest, eu am o atitudine și o transmit cu gândul că va putea fi preluată. Îmi doresc ca piesa să stea în capul omului, să-i dea un impuls, să se gândească la ea, la cum stau lucrurile.

— Pe de altă parte, uite, la noi sunt mulți artiști care merg să cânte la concertele unor politicieni controversați. Cum vezi tu asta?

— Pentru mine, e regretabil. Eu înțeleg că ei au nevoie de bani, că eu tot am nevoie de bani, înțeleg situația, dar e păcat că ei acceptă asta. Ca să-ți dau un exemplu, m-au chemat la un concert la Orhei, acum un an, în februarie. Am zis ok, mă duc la publicul de acolo. Cu o zi înainte, aflu că trebuie să urce Șor pe scenă. Și eu eram într-o perioadă în care aveam mare nevoie de bani. Așteptam să-mi vină niște bani de la un concert, de undeva, ca să mă pot, pur și simplu, hrăni. Și, cu o zi înainte de concert, aflu că Șor urcă pe scenă, înțelegi? Pe de o parte, aflu că Șor urcă pe scenă. Pe altă parte, conștientizez că eu, la propriu, nu am ce mânca. Și, de-aici, am piesele pe care le am – „Eu-s Terminator”, „Am un miliard”, în aceasta de la urmă și zic de Orhei… Adică, oricum, arăt atitudine. Eram în această dilemă, destul de serioasă. Și, până la urmă, am refuzat. Nu am putut. Nu mi-am imaginat cum ar putea să se întâmple asta. Păcat că ceilalți acceptă. Mi se pare josnic. Ei se fac mici.

— În afară de acest concert, ai avut oferte de la alți politicieni să cânți pentru ei?

— Din cauza acelui refuz, organizatorii, în genere, nu mă mai cheamă pe la concerte. Altădată, trebuia să merg de hram la Molovata. Eram singurul artist invitat acolo și m-au rugat să mai chem niște băieți, să facem un show mai mare. Am chemat băieții, am muncit la program și l-am făcut dublu. Am ajuns acolo și am văzut că pe antetul scenei scria „Concert este organizat sub patronajul președintelui R. Moldova, Igor Dodon”. Ei, cum să te chinui atât, să faci drumul până acolo și să vezi astfel „împodobită” scena? N-am avut ce face, am zis la revedere şi am plecat.

— Nu ați cântat deloc?

— Nu am cântat. Deși, eu organizasem tot, eram responsabil în fața băieților. Am rămas cu datorii… Dar nu am putut să cânt. Acum, nu are cine să mă cheme, că eu i-am refuzat pe primii organizatori cu o zi înainte de concert, pe ceilalți chiar în ziua concertului i-am lăsat fără artiști. Uite așa. Tu întrebai mai devreme de piedici la început, ele și acum sunt, chiar mai serioase. În genere, rapper să fii în Moldova e grav, dar să fii și cu atitudine – ei, unde te bagi?! Dar, asta e.

— În schimb, am văzut că oamenii din diaspora îți fredonează cântecele.

— Da, asta e tare fain. În diaspora sunt mulți oameni deschiși, mă simt foarte comod cu ei și până la concerte, și în timpul acestora, și după concerte. Ei au atitudine, simți asta, ei cântă cu tine.

— Și dacă nu ai concerte, cum te descurci din punct de vedere financiar?

— Deloc simplu, dar mă descurc. Am un studio de înregistrări. Oricum, mai vin rapperi și tot vor degeaba. Și dacă majoritatea mi-s cunoscuți, ajung la reduceri din care abia-mi ajunge să plătesc curentul electric. Dar, mai apar proiecte – mai fac voice-over-uri. Mai lucrez la sunet la o emisiune și am salariu din asta. Asta mă întreține.

— Se apropie alegerile. Vei merge să votezi?

— Categoric. Chiar recent am scris versurile unei piese prin care îndemn oamenii să meargă la alegeri. Asta e din cadrul unui proiect din care fac parte și care corespunde cu atitudinea mea. Cred că avem pentru cine vota. Tare sper să nu dezamăgească, că va fi dur.

— Din ce ai vorbit tu cu cei din diaspora, crezi că ei vor merge la vot așa cum au mers a prezidențiale în 2016?

— Da, ei sunt mai treji și, între timp s-au mai activat lucrurile. Acolo, procesul s-a declanșat.

— Vorbind cu ei, nu te-ai gândit să pleci și tu din țară? Spuneai mai devreme că aveai asta în plan cu câțiva ani în urmă.

— Muzica e unicul lucru care mă ține aici, că mă exprim în română și-n altă țară decât România nu am cum să mă duc. Fiindcă îmi place foarte mult muzica, mă țin de dânsa și asta mă ține și pe mine aici, în Moldova. Acum, cred că nu, nu am să plec. Urmează de văzut, dar cred că nu. Adică vreau să văd toată lumea, să călătoresc, dar sunt lucruri care le găsesc doar aici și știu că ele contează.

— Ce-ți dorești ție și R. Moldova în acest nou an?

— Vreau tare ca lumea să nu mai pună botul la ce cântă și ce fac politicienii. Dacă asta se va întâmpla, multe se vor schimba. Îmi doresc ca oamenii să fie un pic mai luminați, să nu stea în găoacea lor și să accepte sistemul corupt. Să nu accepte toate acestea.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă