Cristi Aldea-Teodorovici: „Nu se va mai afla niciodată ce a fost cu-adevărat”

Interviu cu Cristofor
Aldea-Teodorovici

— Au trecut 20 de ani de când părinţii tăi, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, au plecat pe alte tărâmuri. Cum a fost acest timp pentru tine?

— Într-adevăr, e o perioadă destul de lungă de timp, de la despărţirea noastră. În toţi aceşti ani, în primul rând bunicii sunt cei care mi-au fost alături. Pe de altă parte, am încercat şi încerc întotdeauna să mă gândesc cu o notă pozitivistă la tot ce s-a întâmplat, astfel încât să nu văd doar partea goală a paharului.

Mă gândesc la faptul că ei, părinţii mei, mi-au lăsat, totuşi, o moştenire impresionantă şi, dacă aşa s-a întâmplat, înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu, ca ei să plece mai devreme de pe pământ. În toţi aceşti ani, trăiţi departe de ei, am încercat să-mi urmez sentimentele şi calea inimii. Am înţeles că, dacă a fost să merg şi eu pe calea muzicii, înseamnă că această vrere a mea a fost susţinută şi de Dumnezeu. Recunosc că, în toţi aceşti ani, am primit o mare doză de inspiraţie de la muzica părinţilor mei. Muzica lor îmi ajută în fiecare clipă, în fiecare zi, îmi dă multă tărie de caracter, îmi insuflă bucurie de viaţă, bucuria de a avea oameni deosebiţi în preajmă,  de a avea şi de a face parte dintr-un neam atât de frumos aici, acasă. Încerc să acumulez din tot ce mi-a rămas de la ei cât de mult reuşesc pentru sufletul meu. Mă conving, de fiecare dată, că nu e deloc puţin tot ce mi-au lăsat ei ca moştenire. Deşi, cu anii, am înţeles că au avut prea puţin timp ca să reuşească tot ce ar fi vrut şi ar fi putut reuşi. Noi, însă, vreau să cred, avem ani şi ani, sau poate chiar vor urma secole în care, dacă nu noi, atunci urmaşii noştri vor descoperi în continuare tot ce ne-au lăsat Ion şi Doina. Cei doi au reuşit să ne lase un material muzical destul de vast. Sunt peste 300 de piese, multe dintre care se păstrează  în inimile românilor, şi asta mă bucură.

— Ai amintit că, în toţi aceşti ani, cei mai apropiaţi ţi-au fost buneii… Acum câteva luni, le-ai organizat şi tu o surpriză inedită – Nunta de Smarald. Cum ţi-a venit ideea? Vor urma şi alte surprize?

— Pentru bunici, am încercat să fiu şi eu mereu un sprijin, deşi adevăratul sprijin l-au constituit ei pentru mine, din momentul în care au înţeles că, pentru tot restul vieţii, ei sunt cei care îmi înlocuiesc părinţii, pe Ion şi pe Doina. Din surprize, cred că singura, cea mai mare bucurie pe care şi-o doresc ei de la mine, e să mă căsătoresc, să am şi eu o familie, să am un copil sau chiar mai mulţi, adică să-i fac străbunei. E visul lor sacru şi nu pot să spun că nu ţin şi eu la acest vis.

— Şi cum rămâne cu această mare dorinţă a buneilor tăi?

— Eu cred că am puţină fobie faţă de căsătorii, dat fiind că, am observat, după mariaje spectaculoase şi promiţătoare, deseori urmează divorţuri neaşteptate, inexplicabile. Foarte multe cupluri se destramă. De altfel, văd şi după mine că o relaţie nu ţine foarte mult timp.

— Dar cum anume ar trebui să fie ea, ca relaţia ta cu aceasta să dureze?

— Astăzi, tinerele mi se par prea vulgare, iar, pe de altă parte, valorile încep să fie date uitării. Ceea ce am înţeles, între timp, e că, alături de mine, am nevoie de cineva, de o tânără care ar fi interesată de teatru, muzică, artă şi pictură. Desigur, mă gândesc şi la compatibilitatea sufletelor. Mi-i greu să văd că oamenii ajung să fie împreună şi par fericiţi, iar în scurt timp se despart. Nu spun că nu au existat tentative de a mă căsători. Au fost perioade, de la 20 la 26 de ani, când am şi cerut mâna câtorva femei din viaţa mea, până la urmă, însă, nu a fost să fie, deocamdată. Vreau să cred că Dumnezeu are grigă de mine şi va face ca ceea ce îmi este pus deoparte, să se întâmple.

— Într-o posibilă căsnicie, ce ai prelua tu din relaţii, din felul de comunicare al părinţilor tăi?

— Ei aveau o mare dragoste pentru artă, care mi s-a transmis şi mie. Mi-a plăcut mult că se inspirau unul pe altul. Maică-mea era un adevărat sprijin pentru taică-meu, în procesul compoziţional şi în cel de creaţie, în ansamblu. Şi eu, la rândul meu, am nevoie de o femeie care m-ar ajuta mult şi, acolo unde pot fi mai lăsător, să mă ambiţioneze. Ea să fie cea mai importantă, atunci când poţi să te iei cu prietenii, care azi sunt, iar atunci când ai cel mai mult nevoie de ei – nu sunt. Muzica, în concepţia mea, îţi este întotdeauna fidelă. La fel şi femeia de alături trebuie să fie ca o muzică, întotdeauna fidelă.

— Recunoşteai, într-un context, că îţi place să discuţi cu persoane care ţi-au cunoscut părinţii şi de la care poţi afla lucruri neştiute până acum despre ei. Ce ai aflat, între timp, mai nou despre părinţii tăi de la astfel de persoane?

— În ultima perioadă, am avut mai puţin timp pentru discuţii, deoarece am fost ocupat cu mai multe proiecte. Îmi amintesc, acum câteva săptămâni, când am comemorat, la cimitir, plecarea Doinei şi a lui Ion, s-a apropoat de mine un bărbat pe care nu-l cunoscusem până atunci. Mi-a spus că, acum 20 de ani, era chelner la restaurantul în care deseori veneau părinţii mei să servească masa. El mi-a povestit că Doina şi Ion erau foarte prietenoşi, vorbeau cu el, deseori îl chemau la masă. Era mândru că el era cel care îi servea tot timpul. Altă dată am aflat că, în anii ’80, părinţii mei mergeau prin satele Moldovei, prezentând zeci de concerte. Erau întâmpinaţi cu pâine şi sare. Cântau fără bani, deseori. Deseori discutam cu Ştefan Petrache, care i-a cunoscut foarte bine şi care mi-a povestit multe din viaţa lor. Din păcate, nu ne-am văzut de mult.

— Te-ai gândit la o carte despre ei, despre părinţii tăi?

— Sigur că mi-aş dori o continuare la cartea “Ion şi Doina. Doina şi Ion”.  E un volum, mai bine zis un album, la care a lucrat Ala Ciobanu, în 1993, la scurt timp după decesul părinţilor mei. “Ion şi Doina. Doina şi Ion” e un album foarte frumos. Astăzi mi-ar fi plăcut să mai facem o carte, în care aş include şi eu ceva amintiri despre viaţa mea alături de ei, despre concertele la care mă luau cu ei. Este necesară o astfel de carte, mai ales că mai multă lume mă întreabă, atunci când sunt prin turnee, unde ar putea găsi informaţii şi mărturii noi despre viaţa părinţilor mei. Cu ocazia Festivalului “Două inimi gemene”, am publicat două albume de note muzicale, lipsesc, însă, interviurile şi alte mărturii despre activitatea părinţilor mei. Recent, am postat pe Internet un interviu pe care mama mea, Doina, l-a acordat pentru Radio Iaşi, după alt accident, care s-a produs cu ceva timp înainte de catastrofa în care şi-au pierdut viaţa. În interviu, reporterul întreabă detalii despre acel accident. Maică-mea, într-un anume context, spune că era la un concert şi, într-o clipă, îşi imaginase că Ion nu mai e. Atunci începu să plângă… Sunt acolo nişte momente care par prevestitoare ale tragediei în care s-au pierdut amândoi.

— Anul 2012 a fost declarat de Parlament Anul Doinei şi al lui Ion Aldea-Teordorovici. Cum a fost acest an pentru tine?

— Vorbeam şi cu bunicii că, pe de o parte, a fost un an foarte rodnic pentru valorificarea memoriei părinţilor mei. Pe de altă parte, am crescut şi eu foarte mult. Am început să cânt la ghitară, am avut multe turnee consacrate părinţilor mei, am făcut mai multe conexiuni şi cu proiectele mele muzicale, ce ţin de jazz. Au fost şi bune, şi mai puţin bune. Pe de o parte, am învăţat foarte multe, am promovat muzica părinţilor mei, pe de altă parte, a trebuit să las la o parte mai multe proiecte. O casă de discuri din Franţa, cu care lucrăm, a aşteptat în acest an albumul nostru, dar, din cauza turneelor, am fost nevoit să opresc, pentru un timp, procesul meu compoziţional. E un cuţit cu două tăişuri. Pe de o parte, sunt foarte bucuros de cele reuşite în acest an, pe de altă parte, mă gândesc că, la anul, când vor fi mai puţine proiecte dedicate memoriei părinţilor mei şi susţinute de mine, mă voi ocupa şi de proiectele mele muzicale. Este important, însă, că acest an m-a ajutat să redescopăr muzica lor şi m-a ajutat să constitui un fundament important pentru creaţia mea de mai departe.

— Dar care este noutatea absolută a Festivalului “Două inimi gemene” din acest an?

— În cadrul festivalului din acest an, pentru prima dată în cele două decenii de la despărţirea de ei, muzica lor a fost interpretată de o nouă orchestră. Sunt 10 viorişti, mai mulţi suflători… Astfel, piesele părinţilor mei au putut fi reorchestrate… Or, aceste piese nu au mai răsunat cu orchestra de prin anii ‘80. De exemplu, celebra piesă “Eminescu” nu a fost interpretată niciodată cu orchestră cu viori. Mă bucur că şi Primăria, şi Guvernul susţin proiectele de promovare a muzicii părinţilor mei, interpretate de orchestră. E deja un mare succes. E de remarcat şi faptul că, printre vocalişti, sunt incluşi în program Valentin Boghean, Tatiana Cerga, Nicu Ţărnă, Doina Sălcuţan, Karisma… Sunt şi noi ţări participante, cum ar fi Coreea, China, Irlanda, Serbia… Chiar vorbeam zilele astea, cu prietenii, că, pentru mine, e o mare curiozitate să văd reprezentanţi ai unor etnii îndepărtate de noi, care cântă în limba română. Îmi place să urmăresc percepţia graiului nostru românesc pe care o au aceşti vorbitori de alte limbi. De fiecare dată, sunt foarte curios să descopăr astfel de fenomene.

— În turneele din străinătate, ce fel de public vine la spectacolele tale? Doar etnici români sau şi străini? Cum reacţionează străinii la muzica părinţilor tăi?

— De obicei, cântăm pentru publicul român, dar am avut spectacole şi pentru publicul străin, bunăoară, în Franţa. Toţi cei care au avut ocazia să participe la spectacole au recunoscut că muzica părinţilor mei seamănă foarte mult cu muzica italiană, ei sunt încântaţi de ritm şi de melodicitate şi mie mi se pare foarte importantă această percepţie a lor.

— Eşti absolut admirabil în duet cu Adriana Rusu. De ce cântaţi împreună?

— În 2008, Adriana a participat la Festivalul “Două inimi gemene” în calitate de concurentă, după care am menţinut o relaţie de prietenie. În 2009, am şi cântat două piese împreună: “Un telefon” şi “Pentru ea”. Eu ştiam că Adriana are o voce destul de apropiată de cea a maicăi mele. Ştiam că are proiectele sale muzicale, mai ştiam că nu este o extremistă în ale patriotismului… De altfel, mie nici nu-mi place extremismul în patriotism… Îmi place că ea nu încearcă să copieze pe cineva. Când am sunat-o, i-am spus că vreau să fac un program pentru un turneu prin America şi i-am mai propus să vedem cum ar răsuna vocile noastre împreună, din perspectiva unui program comun. Am înţeles că Adriana nu încearcă să o copieze pe Doina, iar asta o face să semene şi mai mult cu ea. De altfel,  fetele care vin la “Două inimi gemene”, în mare parte, încearcă să plângă în scenă. Regula unui artist, însă, e să nu plângă în scenă, ci să-i facă pe alţii să lăcrimeze. Artistul nu ar trebui să cadă în genunchi, ci să facă publicul să îngenuncheze. Nu sunt regulile mele, ci ale lui Stanislavski, reguli care ar trebui respectate de toţi cei care se aventurează să iasă în scenă. În plus, Adriana are o doză de maturitate absolut inedită în percepţia muzicii părinţilor mei şi acest lucru îmi place foarte mult.

— Ai cântat în duet cu Tatiana Stepa. Cândva. Cum a fost?

— Am cântat împreună “Maluri de Prut”. A  fost foarte frumos. Am ţinut şi ţin la personalitatea celei care a fost Tatiana Stepa. Era o doamnă foarte elevată şi foarte caldă, ca pâinea.

— I-a cunoscut pe părinţii tăi?

— Asta nu-mi pot aminti acum, dar ştiu că a fost o mare bucurie pentru mine să cânt împreună cu această mare artistă. Păstrez doar amintiri calde de pe urma acelei evoluţii. Să o odihnească Dumnezeu în ceruri, acolo unde este.

— Ce concerte planifici pentru acest sfârşit de an?

— De pe 28 noiembrie până pe 5 decembrie, avem 4 concerte în Europa. La Paris vom fi pe 3 decembrie. Vom interpreta muzică românească, dar şi jazz contemporan. În perioada sărbătorilor de iarnă, vom avea mai multe reprezentaţii private. Totodată, am descoperit mai multe piese de ale lui tacă-meu, nerealizate până acum. Vreau să le fac în interpretarea mea. Le vom relansa, vom face o versiune specială… Sunt foarte pasionat de acest proiect.

— S-a tot vorbit despre un Muzeu în memoria Doinei şi a lui Ion. Mai lucraţi acum asupra acestei idei?

— Deocamdată, dacă e să vorbim despre partituri şi despre muzică, vom încerca să le promovăm printr-un site nou, care e deja gata: www.douainimigemene.com, care va fi conex cu  www.aldeateodorovici.com. Aceste site-uri vor conţine lucrările Doinei şi ale lui Ion, cu texte traduse, inclusiv în engleză. Vom posta acolo imagini foto şi video, care le vor permite vizitatorilor să fie cât mai aproape de creaţia celor doi. Cât despre muzeu… Acesta mai e în stadiu de proiect. Mari evoluţii în acest sens nu au avut loc. Deocamdată, avem un muzeu, unul improvizat, în biroul 305, pe str. Bucureşti, 68, unde e şi sediul festivalului. Acolo avem foarte multe poze cu Doina şi Ion, haine de scenă, partituri, dar, bineînţeles, nu poţi să le îmbini pe toate, în acelaşi loc.

— Lumea nu încetează să se întrebe de ce, totuşi, nu a fost făcută o anchetă, până la capăt, în cazul acelui accident?

— La acest subiect, nu cred că se mai poate schimba ceva. Atunci eram prea mic ca să-mi dau seama de ce se întâmplase, iar ulterior, aşa şi nu am mai aflat prea multe despre anchetă, despre mersul lucrurilor. Probabil nu se va mai afla niciodată ce a fost cu-adevărat. Dacă e să iasă adevărul la suprafaţă, va ieşi. După 20 de ani, e greu să restabileşti ancheta. Cel mai dureros e că nu mai poţi să-i întorci pe ei. Asta e cel mai dur.

— Îţi mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu