La Moscova, mai des decât la Sadova

Dodon pleacă iarăşi la Moscova… În doi ani de mandat, a plecat în Rusia mai des decât toţi preşedinţii de până la el: Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin şi Nicolae Timofti. Dacă în R. Moldova ar exista o nominalizare pentru preşedintele cu cele mai multe vizite într-o ţară străină, Igor Dodon ar fi marele medaliat la titlu

Săptămâna care vine, Igor Dodon pleacă iarăşi la Moscova, la o nouă întrevedere cu „stăpânul”. Nimic nou. Asta e obişnuit să facă, asta face. Pleacă singur? În tandem cu Greceanîi sau fără ea? Cu Vlah sau fără Vlah, Dodon nu spune. „Am planificată o întrevedere cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin”, – a declarat Dodon, luni, într-un briefing de presă. A câta întrevedere, nici el personal nu mai duce contul, pentru că, în cei peste doi ani de mandat prezidenţial, Dodon nu a avut alte griji şi preocupări decât să plece, cu pocloane sau daruri, în Rusia, singur, cu coechipierii de partid sau cu familia. Dacă în R. Moldova ar exista o nominalizare pentru preşedintele cu cele mai multe vizite într-o ţară străină (în cazul nostru – Rusia) Igor Dodon ar fi marele medaliat la titlu. În doi ani de mandat, a plecat în Rusia mai des decât toţi preşedinţii de până la el: Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin şi Nicolae Timofti. Să admitem, pentru că o bună relaţie cu Federaţia Rusă nu strică nu că R. Moldova, dar nici măcar americanilor sau chinezilor. Problema e în rostul acestor „vizite”? Ce s-a schimbat în bine în relaţiile cu Rusia, de pe urma acestor întrevederi? Exporturile de mărfuri, produse şi de forţă de muncă moldovenească pe piaţa rusă s-au redus şi continuă să scadă, trupele şi muniţiile ruseşti rămân în Transnistria, independenţa R. Moldova recunoscută până la Nistru, circulaţia între malurile Nistrului – restricţionată ca într-o zonă de război… Până la sfârşit de ianuarie, Tiraspolul a anunţat în presă că îşi va deschide (şi nu fără acceptul autorităţilor ruse) o reprezentanţă diplomatică la Moscova (?!), pentru şefia căreia a şi fost nominalizat deja un oarecare Leonid Monakov, fost ofiţer al serviciilor secrete ruse, aflat de aproape 20 de ani în misiuni speciale în regiunea transnistreană. L-a auzit cumva cineva pe Dodon (garantul Constituţiei şi marele statalist), protestând sau reproşând Moscovei că se abate de la norme şi reguli de relaţie, că se implică în treburile interne ale R. Moldova şi că încurajează secesionismul teritorial? Nu, evident că nu. Dintre toţi foştii preşedinţi, doar Nicolae Timofti şi-a permis, în perioada mandatului, să-i dea în obraz lui Putin că Rusia îşi permite manifestări imperiale faţă de R. Moldova. Dodon, nu, pentru că Dodon nu are cuvânt în faţa lui Putin. Pentru Putin, Dodon nu e preşedinte. Pentru Putin, Dodon nu e nici măcar ceea ce este Krasnoselski la Tiraspol, Dodon e un simplu „cap plecat”, amorf şi slugarnic, căruia Putin i-a promis, în 2016, că îl va face preşedinte, dacă îi va pune R. Moldova la picioare. Putin s-a ţinut de cuvânt. Dodon a jurat că va face la fel şi le-a promis ruşilor marea şi sarea, în cazul în care socialiştii câştigă alegerile parlamentare şi ajung să guverneze după 24 februarie. De mâine, intrăm în plină campanie şi atât Dodon, cât şi socialiştii lui Dodon ştiu bine că nu au cum se descurca în aceste alegeri fără sprijinul electoral al Rusiei, tot aşa cum nu s-ar fi descurcat şi în 2016. Întrebare: este Putin decis să meargă până la capăt cu Dodon? Ori îl va prefera pe Şor, care în ultima vreme s-a activizat electoral mai mult decât Dodon şi caută să îşi facă loc pe relaţia cu Kremlinul? Contează ce calcule şi-a făcut Moscova. Dacă va vrea să promoveze electoral un partid prorus mai camuflat decât socialiştii lui Dodon şi cu şanse mai mari de coalizare postelectorală cu PDM, s-ar putea să dea prioritate partidului Şor (Plahotniuc şi Şor sunt „corbii” care nu îşi scot ochii), iar dacă Rusia e gata să joace cu „cărţile deschise”, preferaţi, în acest caz, ar putea fi socialiştii. Să aşteptăm „vizita” lui Dodon la Moscova. Indiferent, însă, de alegerea Rusiei, R. Moldova, oricum, nu are de câştigat nici cu Şor, nici cu Dodon. Şi nici cu PDM. Toate trei partide sunt direct sau indirect implicate în furtul miliardului. Deci, „partide răpitoare”, ca să nu mai intrăm pe liste şi să arătăm cu degetul cine şi ce este. Votul pentru ele ar însemna „lupul stăpân la oi”. Avem o altă soluţie? Cu cine ar câştiga R. Moldova? E cea mai dificilă întrebare pentru alegerile care vin. Pe „dreapta politică”, situaţia e mai critică decât oricând. Partidele de dreapta nu sunt pregătite pentru aceste alegeri, în sensul unui câştig avantajos. „Trupele” unioniste rămân răzleţite, nu există pe „dreapta” unitate, coeziune şi nici notorietate pe listele „dreptei” (Blocul electoral ACUM), iar argumentele gen: „pe lista Blocului sunt mulţi oameni puţin cunoscuţi sau necunoscuţi la nivel naţional, dar nu poate toată lista să fie din persoane notorii”, adie mai mult a scuze decât a argumente. Poate exagerez, dar notorietatea unei liste nu e şi notorietatea unui partid? Da, Sandu, Ţâcu, Munteanu, Ciobanu, Terguţă, Ţap, Reniţă etc sunt nume cu biografie, dar e puţin pentru complotul electoral din 24 februarie, care ni se pregăteşte. Şi strategic lucrurile nu arată mai bine: crearea Blocului electoral ACUM nu e cea mai inspirată soluţie, indiferent a cui este ideea. Varianta pentru PAS şi PPDA era să candideze separat. Electoratului de dreapta trebuia să i se ofere o alternativă, ca şi celui de stânga: cine nu vrea PDM, votează PSRM sau PCRM. Dar cine nu vrea cu Năstase ce face? Sau, invers, cu Maia? Că, mă rog, lumea-i lume. Problema e că orice atac (şi impertinenţă va exista multă) fie în adresa lui Năstase, fie la adresa Maiei, vor lovi neapărat în ambii (adică în ACUM). În practica electorală de la noi, „dreapta” (PPCD – extrema dreaptă – unioniştii şi dreapta moderată – PFD, iniţial Partidul Ţăranilor şi Intelectualilor) au mers mereu în alegeri pe liste separate, înţelegându-se, inclusiv în scris, să nu se atace reciproc. Deşi înţelegerea nu s-a respectat întotdeauna, şi unii şi alţii au trecut de fiecare dată în parlament şi au făcut, practic, front comun şi în opoziţie, şi la guvernare, unul până în 2001 şi altul până în 2009. Ce va fi şi cum va fi în 2019? Va fi greu. Foarte greu.