Vaccinurile și statul terapeutic
Anunțul faimosului actor Robert de Niro despre producerea unui film documentar anti-vaccin a cauzat furoare. Timp de decenii, mai ales în țările mai dezvoltate, are loc o luptă care – uneori – trece pe sub radarul presei oficiale. Ascensiunea internetului și, implicit, a rețelelor sociale și a mass-media alternative face ca multe poziții politice, sociale și filosofice să-și găsească propriul canal de mediatizare. În trecut, ”portarii” opiniei publice – directorii posturilor de televiziune și ai ziarelor importante – erau în stare să reprime anumite discuții în societate prin simplă ignorare. Ceea ce nu este arătat la ”Pervîi Kanal” nu există – în ochii spectatorului.
Tema vaccinurilor este una foarte sensibilă și provoacă reacții emoționale la aproape toată lumea. Avem persoanele cointeresate economic: marile companii farmaceutice care produc și vând vaccinuri. Avem profesioniștii în medicină: atât cercetătorii din centrele științifice, cât și medicii care le administrează. Avem birocrații și politicienii, care dețin anumite monopoluri în luarea deciziilor pe un anumit teritoriu în domeniul sănătății publice. Avem și organizațiile religioase, pentru care viața și demnitatea umană sunt de o importanță primordială. Nu în ultimul rând, avem familia, care este afectată de existența sau absența vaccinurilor.
Argumente pro și contra vaccinurilor sunt multe. Ca și în cazul altor dezbateri științifice, adevărul nu se stabilește prin voturi democratice sau prin forța politică. Verdictul ar trebui să fie pronunțat de adevăraţii experți în domeniu, care cercetează empiric efectele vaccinurilor. Trebuie menționat şi faptul că cei care au o poziție sceptică faţă de vaccinare doar rareori pun la îndoială principiul vaccinurilor ca atare. Întrebările ridicate sunt mai nuanțate: câte vaccinuri și de ce calitate ar trebui administrate populației și la ce vârste?
Și cât de independenți și neutri sunt actorii principiali? În ce măsură sunt independente instituțiile de cercetare în medicină, mai ales dacă unele primesc donații din partea industriei farmaceutice sau unii medici lucrează concomitent în calitate de consultanți pentru ultima? Pot politicienii să fie arbitri neangajați, dacă partidele lor sau ei personal primesc finanțări electorale din partea producătorilor de vaccinuri? Și cine ar trebui să ia decizia finală asupra vaccinării concrete: statul sau familia însăși?
Riscurile invocate de ambele tabere sunt mari. Pe de o parte, ne-ar amenința pandemii dezastruoase în cazul în care ia amploare rezistența la vaccinare. Pe de altă parte, mai ales la bebeluși, vaccinarea ar creşte riscul de autism sau chiar deces prematur. Părinților înșiși, se spune, nu li se pot încredința astfel de decizii, fiindcă nu ar fi specialiști în domeniu, nu ar fi suficient de responsabili. În schimb, reprezentanții sectorului public, un ministru al sănătăţii sau birocrațiile în cauză ar fi mai competenți și mai echidistanți pentru a proteja binele comun.
Desigur, nu doar electoratul moldav are o opinie critică cu privire la onoarea și profesionalismul politicienilor. Dar, surprinde faptul că același alegător, care este considerat incapabil de a se informa în legătură cu viitorul propriului copil, devine, ca prin miracol, responsabil și competent să aleagă la urna de vot între diferiți politicieni, ca, în cele din urmă, să fie identificat cel mai competent ministru al sănătății.
