UNIREA, un drept nerecuperat
Istoria se repetă? Și da. Și nu. Iar dacă și se întâmplă să se repete, atunci în cazul în care are cine o repeta. Pe 27 martie, în Sala Europa a Parlamentului, a fost consemnată printr-o ședință solemnă împlinirea a 103 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Evenimentul a fost organizat la inițiativa deputatului Octavian Țîcu, liderul Partidului Unități Naționale, cu susținerea și participarea deputaților din fracțiunile Blocului ACUM (PPDA-PAS) și PDM. Solemnitatea a fost onorată de către Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al României în R. Moldova, Daniel Ioniță, deputați ai primului și actualului Parlament, lume academică și politică de dincolo și de dincoace de Prut, primari și senatori, academicieni și scriitori. Mesajele, evident, au fost despre semnificațiile evenimentului din 27 martie 1918, cu evocarea protagoniștilor Unirii, așa cum s-a mai făcut și cu alte ocazii similare de-a lungul anilor. Ceea ce s-a întâmplat în premieră absolută (și e marele merit al organizatorilor) e că evenimentul a fost adus în Parlamentul R. Moldova, chiar dacă urmările nu au fost cele ale ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918.
Istoria nu ne aparține decât în măsura în care o cunoaștem și o venerăm. Și nu ne reprezintă decât în măsura în care îi aparținem.
În 1918, pe 27 martie, Basarabia (la acea vreme Republica Democratică Moldovenească) refuza, după 106 ani de ocupație, să mai rămână o colonie provincială a Imperiului Rus, ceea ce făcuse, ca prim pas, pe 27 august 1991, și R. Moldova. Doar că, în 1918, s-a mers cu un pas mai departe decât în 1991. La 27 martie 1918, Sfatul Țării declara „în numele poporului Basarabiei că Republica Democratică Moldovenească, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”. Basarabia își schimba cursul Istoriei și își relua destinul de la început.
Și R. Moldova, după 27 august 1991 (Declarația de Independență) își schimbase cursul Istoriei, dar de reluat destinul de la început așa și nu și l-a reluat nici până azi. În urma celor trei Mari Adunări Naționale (27 august 1989, 16 decembrie 1990, 27 august 1991) și a Podurilor de Flori din 6 mai 1990 și 16 iunie 1991, chiar dacă am reușit să ne recuperăm mai multe din drepturile naționale – dreptul la Limba Română, Grafia Latină, Imn, Tricolor, Istorie – și să dăm jos cortina de fier de pe Prut, dreptul nostru la re-Unirea cu România rămâne până azi nerecuperat.
Faptul că Prutul nu mai este ceea ce era până în 1991 este adevărat. Este la fel de adevărat că, după 1991, relațiile cu România au devenit și ele altele decât pe vremea URSS, că România ne este foarte aproape, că putem circula liber, putem merge la studii, în călătorii, la muncă, tratament, că avem asigurat dreptul la cetățenia română, mai mult – că putem deveni deputați și senatori în Parlamentul României sau membri ai Cabinetului român de Miniştri… Multe s-au schimbat la Prut. Și problema aici (pentru cei care fac din Unire o problemă) nu e nici în România, nici în R. Moldova. Problema e în Rusia. Atât timp cât nu repetăm actul Unirii din 27 martie 1918, riscăm să ajungem din nou „sub ruși” (Putin nu are de gând să renunțe la refacerea URSS). Iar ce înseamnă „vin rușii”, nu trebuie să ne spună alții. Știm ce a fost și după 1812, și după 1940, și după 1944 și chiar în 1992, la Nistru. Există cel puțin două raționamente din care avem nevoie de Unirea cu România. Unu: pentru a fi una cu Neamul și Țara. Și doi: pentru a ne scuti de riscul unei noi ocupații rusești. Sub aspectul securității naționale, noi nu am reușit în 30 de ani nici ceea ce au realizat balticii până în 2004 (aderarea la UE) și nici ceea ce au reușit nemții în 1990 (reunificarea celor două Germanii). Berlinul, și după 30 de ani, ne rămâne dator cu o unire (anularea consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop). Și poate că, dacă de la Independență încoace am fi avut parte măcar de un singur președinte (excepție Mircea Snegur) și un singur partid politic care să se consacre Marilor Idealuri ale Unirii (nu să braveze în declarații pe la mitinguri sau să simuleze sacrificii), demult eram o singură Românie. Am avut nevoie de un Ion Inculeț, Pan Halippa, un Alexandru Marghiloman, Gherman Pântea, Constantin Stere… Și mai avem. Să nu le fie oare clar partidelor care și-au asumat Unirea, ca program și ideal politic, că nu se va mișca nimic în Basarabia atât timp cât despre Unire se va vorbi doar cu prilejuri electorale sau aniversare?
Pe 27 martie, am mai consemnat un an de la Unirea Basarabiei cu România, 103 ani de la acel epocal eveniment istoric care readucea Basarabia acasă. S-a făcut, de fapt, ceea ce se face anual, pe 27 martie, de 30 de ani încoace, pentru că e de datoria noastră să ne onorăm Istoria. Și pentru a nu o uita, dar mai ales pentru a o urma.
