Ucraina, «Cernobâlul» românilor
«Politica instituţiilor europene faţă de elita ucraineană trebuie să fie o «politică dură», inclusiv îngheţarea procesului de semnare şi ratificare a Acordiluil de asociere şa UE».
Citatul, destul de categoric, este dintr-o declaraţie în vigoare a ex-premierului ucrainean, Iu. Timoşenko, făcută în contextul încălcării drepturilor ei «la legitimă apărare». Ştim că a fost condamnată, stă închisă, că mai are pe rol câteva dosare, nu putem şti, însă, cu exactitate, dacă motivele pentru care a fost condamnată sunt politice (aşa după cum susţin unii) sau nu numai politice (după cum afirmă alţii) – acest lucru rămâne la discreţia anchetei şi instituţiilor de apărare a drepturilor omului. Personal, în situaţia Iu. Timoşenko, mă gândesc, însă, la altceva. Încerc să-mi imaginez ce i se întâmplă, în condiţiile unei Ucraine absolutiste, acelui jumătate de milion de români/moldoveni din sudul şi nordul Ucrainei de azi, ca să nu mai vorbim de cei din aria transnistreană a reg. Odesa. Dacă un ex-premier, care are în spate o biografie ca cea pe care o are, o relaţie pe plan internaţional ca cea pe care şi-a făcut-o (fiind la guvernare) şi un partid politic, reprezentat în Rada Supremă şi, cu toate astea, nu poate răzbate ca să-şi apere, elementar, nişte drepturi personale, ce li se întâmplă celor «500 de mii de netitulari», condamnaţi zilnic şi on-line doar pentru faptul că nu s-au născut ucraineni… Liberii de ei. Şi condamnaţii de dînşii. Mulţi şi (de data asta din raţiuni exclusiv politice) separaţi. Şi nu doar geografic, ci şi identitar: ba că ar fi moldoveni, ba că sunt români, ba că nu trebuie să fie nici una nici alta. Şi, în plus, sancţionaţi – ce-i drept la libertate, dar mult mai dur decât în cazul doamnei ex-premier, pentru că sancţiunea pentru ei e fără termen de prescripţie. Timoşenko, cel puţin, nu este discriminată etnic, nu i se impută şi nici nu i se impune apartenenţa la o etnie nenaturală, la recensăminte nu i se falsifică provenienţa, nu are probleme cu numele de botez, nu i se prigoneşte Limba, nu i se fură Istoria, nu i se încalcă drepturile religioase, nu este persecutată pentru relaţia cu patria-istorică şi, cu atât mai mult, nu este suspectată de «spionaj» în favoarea trecututlui sau prezentului ei identitar (în Ucraina a te declara român este egal cu a fi, în cel mai bun caz spion străin). Paradoxul e că parte la tot acest «coşmar la libertate» – când te gândeşti, a fost, nu atât de demult, şi ea, doamna ex-premier. Vorba e că românii din Ucraina au mers la parlamentarele din 2002 şi prezidenţialele din 2004 cu partidele naţionaliste, fiind asiguraţi că puterea nouă va fi mai atentă la nevoile lor etno-identitare. Şi greşala a fost fatală. Cele mai multe restricţii pentru comunităţile româneşti s-au întâmplat tocmai în aceşti ani, sub guvernarea naţionalistă Iuşcenko-Timoşenko. Însă, ei nu au fost primii. Şi nici ultimii.
Tratate multe, efecte puţine
Procesul a continuat şi după ei. La ultimele prezidenţiale, Congresul Românilor din Ucraina şi alte câteva ONG-uri comunitare mai numeroase au semnat acord de sprijin electoral cu candidatul pe atunci şi preşedintele de azi, V. Ianukovici. Nu i s-a cerut lui Ianukovici nimic, în plus, decât respectarea elementară a legislaţiei naţionale cu privire la minorităţi. Pentru zonele compact populate de români/moldoveni, ruşi şi maghiari Ianukovici se obliga să pună în aplicare Carta Europeană a Limbilor regionale sau minoritare. Ce-a urmat? Încercarea, cu întârziere, a Radei de a pune săptămâna trecută la vot acordarea statului de limbă regională limbii ruse?! (fără română şi maghiară) s-a terminat cu pumni şi sânge. În 20 de ani de suveranitate a Ucrainei, Kievul nu şi-a respectat vizavi de minorităţi, în special cea românească, nici un angajament: nici pe plan naţional, nici pe plan bilateral cu România şi R. Moldova şi nici pe ralaţia cu comunitatea europeană. Pentru a scoate românii de pe locul 3 în clasamentul etnic, numărul populaţiei româneşti a fost redus în 2004, printr-un recensământ camuflat, cu circa 30% (!), cei rămaşi sunt denaturalizaţi zilnic prin ucrainizarea omonimelor, absolvenţii şcolilor din România şi R. Moldova – discriminaţi pe criteriu profesional, relaţiile cu România şi R. Moldova – pe prima linie a securităţii, presa de limbă română redusă la tăcere, iar în regiunea Odesa exterminată total, librării şi biblioteci publice de carte românească – «0» iar cartea ajunsă din România şi R. Moldova sechestrată… toată toponimica ucrainizată, coresponenţa, emisiunile radio-tv (cu excepţia câtorva canale ruseşti şi mai puţine româneşti) doar în ucraineană, netitularii manipulaţi şi siliţi să-şi revadă identitatea, să-şi declare pruncii icraineni, să-şi dea copiii în şcoli ucrainenşti şi («spre binele copiilor»?!) chiar să treacă la comunicare în familie la ucraineană… Nimic din ceea ce spun Tratatele bilaterale româno-ucrainene, moldo-ucrainene sau convenţiile internaţionale la compartimentul minorităţi nu se întâmplă în zonele româneşti. Şi nu doar româneşti. Euroregiunile Dunărea de Jos şi Prurtul de Sus (pentru care Bucureştiul a renunţat, în Tratatul de Bază cu Kievul, la implicarea în text a Pactului Ribbentrop-Molotov) au devenit mostre ale unor înţelegeri moarte, relaţiile transfrontaliere la nivel de populaţie – «0», acordurile de cooperare pe domeniul educaţiei şi culturii cu Bucureştiul şi Chişinăul – castrate, şcolile de limbă română în scădere cu 80 la sută… Încă 4-5 ani şi ajungem la «0». De la un an la altul, Ucraina se transformă tot mai mult într-un Cernobâl etno-spiritual pentru populaţia românească de aici. Conştient sau nu, Kievul se îneacă, uşor şi sigur, într-o fobie, care mai devreme sau mai tîrziu va aduce Ucraina exact acolo de unde a pornit: la condiţia de cnezat rusesc.
Stalin a trecut cu «lucrul» la Kiev
Timpul de după 1990 a trecut pe alături cu Ucraina. Ea a încremenit în epoca şovinismului velicoros şi a ideologiei stalinismului dogmatic şi agresiv, cu singura diferenţă că Stalin şi Beria nu mai stau la Moscova, ci la Kiev. În loc să destalinizeze Ucraina, Kievul o stalinizează şi mai mult, cu singura excepţie, poate, că nu se împuşcă în români, aşa cum au făcut-o sovieticii la Fântâna Albă. Ucrainenii deplâng «golodomorul», condamnă crimele regimului sovietic care s-au făcut în raport cu ei, cer compasiune şi, în acelaşi timp, fac aceleaşi crime în raport cu alţii. Complicată psihologie. Mă gândesc aici, inclusiv la «cazul Timoşenko», care, fiind «sus» a condamnat crimele stalinismului dar a şi fost parte la noi nelejiuiri – etnocidul nu e o nelejiuire mai mică, decât genocidul, diferenţa e doar în metode. Însă, declaraţia Iuliei Timoşenko merită a fi reţinută, pentru că ea ştie ce cere: «o politică dură faţă de elita ucraineană» ar putea schimba comportamentul acestei «elite» şi faţă de minorităţi. Inclusiv sau, în primul rând, faţă de cea mai terorizată dintre ele: cea românească. Şi această lecţie ar fi una bună nu doar pentru Bruxelles, dar şi Bucureşti, şi Chişinău, şi Strasbourg şi chiar pentru Waschington.
Petru Grozavu
