Tractoarele nu sunt tancuri, dar pot împușca
Pe 24 august 1944, trupele sovietice forțau Nistrul și invadau, încălecați pe tancuri și tunuri, Moldova de dincoace de Prut, de unde nu au mai plecat nici până azi, deși pe 23 iunie 1990 Parlamentul de la Chișinău vota Declarația de Suveranitate, pe 27 august – Declarația de Independență, pe 2 martie 1992, R. Moldova devenea membră a ONU, iar pe 19 noiembrie 2001, Chișinăul și Moscova semnau Tratatul de prietenie dintre R. Moldova și Rusia, pe care partea rusă nu l-a respectat niciodată în cei aproape 20 de ani de la semnare.
Deși, de jure, Rusia ne-a recunoscut independența, de facto ea nu ne-a acceptat-o niciodată decât formal, tratând-o ca pe o coliziune, un caz accidental vremelnic, nimic mai mult. Cine a prins evenimentele anilor 1990-1991, nu poate să nu-și amintească despre faptul că fiecare decizie de Parlament, fie că era vorba de Tricolor (mai ales Tricolor), Stemă, Imn, Limbă sau alte atribuții identitar-statale, era votată la limită, cu lupte grele în Legislativ și dincolo de el, în stradă sau în tranșee. Moscova înțelegea prea bine că prin fiecare din aceste decizii R. Moldova își consolidează independența și se îndepărtează tot mai mult de fosta metropolă sovietică, de URSS, lucru pe care, evident, nu avea cum să-l accepte. Reticențele și supărările Moscovei explodează în primăvara anului 1992, într-un război militar de pe Nistru. Ce a fost și cum a fost, cunoaștem. Și ce este, la fel. Și care au fost și mai sunt prețul și sacrificiile aduse pe altarul acelui război, de independență pentru noi și de ocupație pentru Rusia, de asemenea le știm: Chișinăului i-a fost luat dreptul de a mai trece Nistrul, fără voia Tiraspolului (Moscovei). Prin pacea de la Nistru din 1992 și prin ocuparea Transnistriei, Rusia ne-a făcut, practic, ostatecii săi pe termen nelimitat. Convine sau nu, faptul este unul împlinit. Asta e situația. Aici am ajuns. Aici suntem, la cei 29 de ani de Independență, cu guvernările pe care le-am avut.
Începuturile Independenței, de acum 29 de ani, ne prindeau în proteste, la mitinguri, marșuri, adunări naționale, cu alte cuvinte, în stradă. Și după 29 de ani de Independență, timpul, cât ar părea de paradoxal, ne găsește tot protestând și tot în stradă. De parcă timpul s-a oprit în loc. De parcă nu au existat și nu s-au rânduit la șefia statului 5 președinți, de parcă am avut și nu am avut cele 7 garnituri de parlamentari (circa 1000 de deputați) și vreo 14 cabinete de miniștri. Am impresia, după toate câte s-au întâmplat în acești 29 de ani, că Independența noastră a ținut atât cât a rezistat Primul Parlament și Primul Guvern, cât am avut în prima linie de luptă pentru afirmarea idealurilor naționale marea intelectualitate (în primul rând, scriitoricească) și cea științifică a vremii, cu stegarul Mișcării de Eliberare Națională de atunci, Gheorghe Ghimpu, cu Mircea Druc și Valeriu Muravshi la șefia primului guvern, cu marii miniștri Ion Ungureanu (la Cultură) și Nicolae Matcaș (la Educație), cu Ion Costaș (la Apărare), cu Ioana d `Arc a Basarabiei – Leonida Lari, cu primarul Independenței, Nicolae Costin, cu savanții Petru Soltan, Sergiu Chircă, Valentin Mândâcanu și Ion Dumeniuc, cu elitele scriitoricești Ion Vatamanu, Vladimir Beșleagă, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, cu „doamna de fier” de pe baricadele Independenței – Lidia Istrati… Și dacă mergem rând pe rând, ajungem la 278. Cu votul și prin votul acestor 278 de deputați ai Primului Parlament, R. Moldova devenea, în 1991, independentă. Fusese proclamată, mai exact, pentru că ceea ce a urmat și guvernările care s-au succedat nu s-au raportat acestui deziderat și ideal, dacă vreți.
Primii care au lovit în independență au fost agrarienii. Veniți la guvernare în 1994, Andrei Sangheli și elita sa colhoznică au făcut, în patru ani, sub Tricolorul Independenței, politică antiindependență, au sabotat reformele, au distrus agricultura, au furat țărănimea, au sărăcit satele și s-au făcut moșieri. De la ei începe marea migrațiune a moldovenilor spre alte tărâmuri și îmburuienirea satelor. După agrarieni au venit comuniștii lui Voronin, după comuniști – democrații lui Diacov (un soi de politruci sovietici, deghizați în proeuropeni), care în ultimii ani au guvernat și mai guvernează și azi în tandem cu socialiștii lui Dodon (o specie de trubaduri ai sistemului colonial sovietic): socialiștii nu țin la independență, sunt străini intereselor naționale, mancurtizați, șovinizați, servili, antieuropeni, consimt separatismul transnistrean și nu ascund că vor federalizarea R. Moldova și readucerea ei sub sceptru rusesc.
Așadar, în 29 de ani de Independență, am ajuns în punctul din care porneam în 1991: cu un război neterminat la Nistru, cu o Transnistrie separatistă, ocupată militar, politic, administrativ de Rusia și cu un regim de guvernare nu doar străin, dar ostil R. Moldova, controlat de Moscova, administrat de Moscova, servitor docil al intereselor coloniale rusești în R. Moldova și toată regiunea…
Pe 9 august, după alegerile prezidențiale din Belarus, oamenii au ieșit în stradă. Ca să se asigure, Al. Lukașenko a scos în stradă mai multă tehnică militară. Trei zile mai târziu, urcați pe tractoare, au ieșit să protesteze în stradă și agricultorii din zonele de Sud și Centru ale R. Moldova. Aceștia cer guvernului să le compenseze pierderile de pe urma secetei și grindinei. După o săptămână de negocieri, protestatarii declară că guvernul refuză să le achite compensațiile integral. Premierul Chicu motivează că guvernul nu are bani, iar Igor Dodon propune deschiderea unui cont caritabil, ca „oamenii să dea care cât poate”. Asta da, decizie. După cum e și șeful statului. Unde s-a mai văzut în lume ca subvenționarea agriculturii să se facă din acțiuni caritabile? De râs. Și de plâns. Paradox, nu alta. Sau, poate, prin acest cont caritabil, Dodon vrea să pună țăranii la cheltuială (că ei pe secetă au mai mult decât el), ca să-i arunce niște bani pentru campania electorală din toamnă?
Vin alegerile. Agricultorii rămân în stradă. Tractoarele nu sunt tancuri. Dar pot împușca și ele. Altfel decât tancurile, dar pot… Cine știe, s-ar putea ca acest lucru să se întâmple la toamnă, indiferent dacă la Minsk cade sau nu Lukașenko. Dodon și Lukașenko sunt cazuri diferite.
