Tatiana Eţco: Nu mai vrea cetăţenia Moldovei
A plecat la război cu bicicleta şi din proprie iniţiativă. Atunci, tânărul Tudor Pânzaru, care crescuse într-un internat din regiunea transnistreană, credea sincer că independenţa şi democraţia îi vor asigura nu doar o viaţă liberă, dar şi una decentă.
Nici după două decenii de la sfârşitul acelui război, speranţele lui cele mai omeneşti nu s-au realizat. A luptat, în adevăratul sens al cuvântului, dar nu a reuşit să simtă gustul independenţei şi al democraţiei.
În acest an, la sfârşitul verii, când toţi politicienii şi o bună parte a cetăţenilor au chefuit cu ocazia sărbătorilor naţionale, Tudor, care este un adevărat erou al Independenţei, fără nici un motiv de bucurie, dar cu multă durere în suflet şi în trup, a stat culcat fără a şti nici măcar pentru ce să se mai roage: pentru casa pe care o merită, dar pe care nu i-o acordă statul la formarea căruia a pus şi el umărul; pentru o nouă zi, pe care o aşteaptă de fiecare dată cu atâtea speranţe, dar care se încheie tot cu decepţii şi suferinţă; sau pentru moarte, care ar pune sfârşit tuturor nedreptăţilor, dar ar genera atâtea alte întrebări.
De Ziua Independenţei, Tudor Pânzaru a stat culcat. Nu la soare, de dragul vacanţei, şi nici la pat, cum ar trebui să stea un bolnav ca el, dar într-un cort micuţ, şi acela împrumutat.
De aproape două luni de când este în greva foamei, în fiecare zi a tot aşteptat să vină vreun oficial să-l vadă, cel puţin. Cu atât mai mult în această zi, spera să-şi amintească cineva de el. Se gândea că ar fi uman şi pentru câteva secunde a fost chiar sigur că va veni vreun oficial. Nu să-i ceară scuze în numele statului că el, care a luptat pentru independenţa şi statalitatea acestei ţări, este un cetăţean fără casă şi fără stat, dar măcar să-i aducă puţină apă şi să-l întrebe de sănătate. Nu şi-a amintit sau poate nu a dorit să-şi amintească nimeni de el. Au trecut sărbătorile şi vara, iar Tudor continuă să protesteze cu gândul la ce este sau ar trebui să fie cu omul într-un stat independent.
Dacă până acum cerea azil Statelor Unite ale Americii, un stat care crede el că are grijă de oameni, acum, disperarea l-a făcut să-şi dorească să nu mai fie cetățean moldovean. Statul, care are conducere, sistem social, aleşi ai poporului, nu a găsit pe nimeni să urce până la cortul de împrumut al eroului. Eroii, pentru ei, sunt invizibili.
Tatiana Eţco, tatianaetco.zdg@gmail.com
