Stalin nu a murit?

Anual, de 12 iunie și pe 6 iulie, foștii deportați vin în Scuarul Gării, ca să-și amintească ceea ce cred că nu trebuie să uite, se numără unii pe alții, se întristează când aud că sunt mai puțini și se bucură și speră de fiecare dată, când pleacă un guvern și vine altul, că se va schimba ceva și în viața lor. Statul însă rămâne același în raport cu ei. De parcă nici nu a murit Stalin. De parcă nici nu a dispărut URSS-ul.

Crimele nu au termen de prescripție… Oricât de mult timp a trecut de la săvârșirea lor, ele rămân crime, iar victimele acestor crime rămân victime… Toate crimele lasă urme.

6 iulie 2019 a fost anunțată de Guvern, pentru al treilea an consecutiv, Zi de Doliu Național în toată republica. S-au împlinit 70 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val de deportări staliniste din Basarabia. În toate instituțiile de stat, Tricolorul a fost coborât în bernă, la mormintele și monumentele ridicate în memoria celor pierduți în hăul Siberiei și Kazahstanului dar și a acelora măcelăriți în temnițele NKVD-ului, s-au depus flori și s-au aprins lumânări, în biserici s-au tras clopotele și s-au oficiat slujbe de pomenire… La 10.00, timpul „s-a oprit”, pentru un minut, în loc și toată lumea a încremenit într-un moment de reculegere în memoria victimelor celor trei valuri de deportări sovietice (12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949, 31 martie – 1 aprilie 1951), cele mai multe dintre care sunt pe seama celui de-al doilea val. Într-o singură noapte, de pe 5 spre 6 iulie, în urma operațiunii serviciilor speciale sovietice „Iug”, au fost arestați, încărcați cu hurta în trenuri și expediați în cele mai severe regiuni ale Siberiei și Kazahstanului peste 36 de mii de oameni (11.606 familii). Regimul nu a cruțat pe nimeni. 9233 dintre cei ridicați erau bărbați, 13702 femei (inclusiv gravide și lehuze) și 11.828 – copii. Pentru operațiunea „Iug”, Moscova a mobilizat peste 4 mii de lucrători operativi din cadrul Securității de Stat, peste 13 mii de ofițeri și soldați, aproape 25 de mii de activiști din nomenclatura sovietică de partid din RSS Moldovenească, 4 mii de autovehicule și 30 de garnituri de tren cu 1575 de vagoane pentru vite. Mobilizare, ca pe front. Basarabia, care trecuse prin multe încercări de-a lungul timpurilor, dar care nu cunoscuse infernul, l-a cunoscut. În urma celor trei valuri de deportări criminale au fost ridicați de la casele lor, banditește, în toiul nopții, peste 87 de mii de persoane (potrivit unor surse, circa 100 de mii), fără drept de apel, fiind trimiși în neștire. Deportările din 13 iunie 1940, 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951 sunt, alături de foametea din 1946-1947, holocaustul Basarabiei, crime mai grave și mai perfide decât cele de război, pentru că războiul își are legile și normele sale, iar aici lucrurile se întâmplau pe timp de pace, în afara oricăror reguli.

În 1953 murea Stalin. L-am cunoscut ani în urmă pe regretatul pictor Victor Zâmbrea, fost deportat și disident politic, care-mi spunea că deportații au avut mare noroc de moartea lui Stalin. „Moartea lui ne-a salvat de la moarte pe noi și ne-a redat speranța că putem reveni acasă. Nu s-a întâmplat imediat, dar s-a întâmplat. Cu Nichita Hrușciov a fost altfel decât cu Iosif Stalin, dar, oricum, nu a fost cum era până la dânșii și fără dânșii. Gândul că ne vom reîntoarce înapoi, vom reveni la locurile de naștere, ne-a bucurat mult”, îmi povestea dl Zâmbrea, numai că „aici, acasă, nu ne aștepta nimeni, iar casele noastre și tot ce lăsasem nu mai erau ale noastre. Am găsit alți stăpâni în ele sau nu le-am mai găsit deloc”. Și mai grav, – zicea el, a fost faptul că celor reveniți le era interzis să se reașeze cu traiul în locurile de unde au fost ridicați. Supărați pe Moldova, deși directiva era a Moscovei și nu a Chișinăului, o parte s-au aciuat prin satele vecine, iar alții au plecat înapoi sau nici nu au încercat să revină. Nu știu, dacă există vreo statistică despre câți dintre cei plecați au rămas cu traiul în locurile de deportare (ridicați ca fiind „chiaburi” de aici, ei și-au ridicat gospodării și s-au făcut mai „chiaburi” în exil) și azi cele mai mari diaspore le avem în Rusia și Kazahstan. Doar că Chișinăul nu a manifestat niciodată interes față de viața acestor comunități (noroc că o face România prin Ambasada sa de la Moscova), la fel după cum nu a manifestat și nu manifestă (decât ocazional, în zilele de 13 iunie sau 6 iulie) interes și față de viața și nevoile deportaților, care au ales să revină acasă. Deși URSS-ul nu mai este de 30 de ani, atenția și grijile statului față de cei trecuți prin calvarul deportărilor rămân, cu foarte mici excepții, ca și pe timpul sovieticilor. Singurul lucru, care s-a făcut de primul Parlament, a fost reabilitarea lor politică. Și aceea nu imediat și nu pentru toți. În rest, au fost și sunt lăsați pe post de cerșetori. De dus în Siberia i-au dus fără judecată, într-o singură noapte, iar ca să-și redobândească averile și proprietățile, trebuie (dacă are cine) să umble ani la rând prin instanțe și chiar să se judece până și la CtEDO. De la Independență încoace, s-au schimbat la Chișinău 5 președinți, 8 parlamente și vreo 13 guverne. Jumătate dintre ele au fost de factură prosovietică. Pentru ei, deportații ca și cum nu ar fi existat (ca și luptătorii Războiului de Independență de la Nistru). Cealaltă jumătate a încercat să-i țină mai aproape (în interes electoral, mai mult), dar mare lucru nu au făcut și ei, cu excepția faptului că, în ziua de 6 iulie, au mers în Scuarul Gării, au depus flori și și-au șters ochii cu batistele umezite din timp… Câțiva bănuți le-au mai strecurat în buzunare Filat și Urechean, au mai fost liberalii, care au promis și (spre deosebire de alții) s-au ținut de cuvânt și au instalat în Scuarul Gării „Trenul Durerii”, această lucrare monumentală de care foștii deportați s-au legat ca de o speranță a neuitării lor. E tot ce li s-a dat în 30 de ani de Independență. Anual, de 12 iunie și 6 iulie, ei se adună aici, își amintesc, de ceea ce cred că nu trebuie să uite, se numără unii pe alții, se întristează când aud că sunt mai puțini (au rămas 7000 din 87 de mii) și se bucură și speră de fiecare dată, când pleacă un guvern și vine altul, că se va schimba ceva și în viața lor. Statul însă rămâne același în raport cu ei. De parcă nici nu a murit Stalin. De parcă nici nu a dispărut URSS-ul.