Sirenele centralizării
Aproape că nu există mişcare politică care să nu propună mai multă centralizare pentru soluţionarea problemelor noastre. Integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la Uniunea Vamală, unirea cu România sunt cele mai semnificative încercări integraţioniste. Chiar adepţii „moldovenismului”, adică ai unui stat neutru, doresc o întărire a autorităţii centrale de la Chişinău: un Lukaşenko moldovenesc care să-i pună pe toţi oligarhii la respect. Deşi motivaţiile şi avantajele (şi dezavantajele) proiectelor sus-menţionate sunt diverse, un argument apare mereu: noi, la nivel local, nu suntem în stare să facem ordine; deci trebuie să cedăm din autoritate unei puteri superioare şi mai îndepărtate, care să decidă în favoarea noastră.
Această propunere este inteligibilă, mai ales că sec. XX a fost perioada centralizării maxime, nu doar în regimurile terorii din China comunistă, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. În aproape toate statele lumii, poate cu excepţia unor state micro ca Liechtenstein, tendinţa a fost de a transfera mai multe împuterniciri organelor centrale de stat. Obiectivul pare să fie un stat-dădacă mondial, care să ne protejeze de toate necazurile posibile şi să ne aprovizioneze cu tot feluri de gratuităţi. Bineînţeles, cum spun americanii, „niciun prânz nu este gratuit”. Cineva trebuie, totuşi, să achite nota, adică contribuabilul.
Iar cu cât centrul decizional este mai departe de cetăţenii de rând, cu atât mai greu este pentru ei să-şi exercite funcţia de control asupra celor care-i reprezintă. La Chişinău, deja de aproape un an supravieţuiesc trei campamente de protest în centrul oraşului; cu „infrastructura” (rudimentară) conexă. Periodic, se mobilizează mii de persoane pentru a incomoda ocupanţii oficiali de fotolii. Mai greu de imaginat, în cazul integrării politice, cine s-ar putea duce cu cortul la Bucureşti, Moscova, Bruxelles sau Geneva.
Aspiraţia maselor spre mai mult control centralizat şi ”global” e contrară tradiţiilor europene şi americane. Or, pentru istoria Europei şi SUA o caracteristică tipică e autoguvernarea locală a cetăţenilor: în oraşe libere cum ar fi Hamburg sau Frankfurt, sau într-o federaţie cum e în SUA sau Elveţia. Propaganda pentru un guvern european, eurasiatic sau mondial e o declaraţie de faliment a individualismului european şi american, şi o reîntoarcere spre colectivism.
Straniu este că reţetele propuse pentru viaţa politică sunt deseori diametral opuse celor recomandate pentru viaţa privată. Să ne imaginăm că într-un bloc locativ din Drochia apare un conflict între vecini privind amenajarea curţii şi a altor spaţii de uz comun. Ar fi o soluţie bună să propunem ca în viitor un ”comisar” din Bălţi să decidă pentru toate blocurile din nordul Republicii ce fel de flori să sădească şi în ce culori să-şi zugrăvească coridoarele?
