Să lupți în stradă oare nu e democratic?

Ce facem mai departe? Că ne-am poticnit, – zic unii, că ne-am oprit în loc, – zic alții. Nu de alta, dar timpul trece… Se alarmează și unii, și alții. Au rămas în urmă alegerile, s-au consumat emoțiile evenimentului inaugural, Președinția nu mai este a lui Dodon și a socialiștilor, au venit și s-au dus, pe rând, pe vechi și pe nou, Sărbătorile de Iarnă… Mai departe ce urmează? Că după primul PAS (15 noiembrie 2020) trebuia să urmeze pasul doi și pasul trei. R. Moldova, așa cum avea nevoie de un alt și altfel de președinte, are nevoie și de un alt Parlament, și de un altfel de Guvern. Schimbarea R. Moldova la față nu se poate întâmpla decât printr-o primenire generală.

Ca și pe toată durata campaniei electorale, toți sau aproape toți potențialii actori politici la zi (în speță partidele politice parlamentare) insistă, ca soluție a schimbării (și pe bună dreptate), pe ideea alegerilor parlamentare anticipate, însă o claritate în acest sens, indiferent de motivații, așa și nu este. Până la ziua de azi, fiecare dintre partidele parlamentare și-a elaborat și flutură în public propria „foaie de parcurs” privind inițierea procedurii de declanșare și termenii în care să fie desfășurate aceste alegeri, dar mai departe de asta nu s-a mers. Călcăm iarăși pe urmele fabulei lui Donici cu „Racul, broasca și știuca”. Riscul că unele partide sau deputați nu vor mai putea reveni în Parlament, în urma anticipatelor, este mare, fapt care, vrem sau nu, trebuie luat în calcul la vot și care pune sub mare semn de întrebare șansele anticipatelor.

Degrabă avem o lună de când R. Moldova este mai mult neguvernată decât guvernată. Și asta, pe timp de iarnă și în plină criză pandemică, economică, politică, socială, instituțională și morală… Criză peste criză. De pe 23 decembrie, practic, nu mai avem Guvern, iar cel pe care-l avem este unul la pripon, impropriu, forțat și formal, controlat în continuare de Dodon și rămas după ce, cu o zi înainte de învestirea în funcție a Maiei Sandu, premierul Ion Chicu își anunța demisia. „Pentru a grăbi dizolvarea Parlamentului și organizarea de alegeri anticipate” își motiva Chicu demisia. Chicu a trișat. Dodon nu era gata nici pe 23 decembrie și nu e gata nici azi să accepte anticipatele.

La o săptămână după abdicarea lui Chicu, devenea nefuncțional și Parlamentul. De pe 29 decembrie, legiuitorii plecau în vacanță (până pe 1 februarie), dar nu înainte ca forfecarii lui Dodon, în complicitate cu pirojcarii lui Șor, să golească haznaua statului de tot ce mai putea fi golită și să ne bage în 2021 (răzbunare pe Maia și pe alegătorii Maiei) cu un buget găurit și răzgăurit. Socialiștii s-au așteptat, probabil, că Maia Sandu va reacționa triumfal la demisia lui Chicu și va desemna în pripă un Guvern asumat, care în condițiile unui buget dezgolit să nu poată face față plăților la pensii, salarii, alte cheltuieli și care s-o compromită pe ea și să compromită PAS-ul din perspectiva unor alegeri parlamentare anticipate, despre care vorbesc toți și pentru care nu e gata nimeni, în afară de PAS. Să ne amintim de ultima declarație a lui Dodon pe post de președinte: „alegerile s-au terminat, lupta încă nu… Perioada următoare va fi una foarte interesantă… Totul abia începe”. De urmat, însă, nu a urmat nimic „interesant”. Declarația lui Dodon a rămas declarație. Atât. Maia Sandu a ales altă agendă decât cea cerută de Dodon: să scoată mai întâi R. Moldova din izolare internațională, să-i restabilească relațiile cu vecinii și cu partenerii strategici occidentali, ca să poată ști pe cine și pe ce poate miza într-o situație de impas general în care a fost adusă de trinomul Dodon-Greceanîi-Chicu. În mai puțin de o lună, Sandu a reușit să reanimeze relațiile cu Bucureștiul, Kievul și NATO, iar la începutul acestei săptămâni a făcut același lucru privind relația cu UE. Practic, a reușit ceea ce nu i-a reușit lui Igor Dodon în 4 ani de mandat, fapt care nu i-a plăcut „fostului”.

Luni de dimineață, Igor Dodon i-a cerut în mod ultimativ Maiei Sandu să numească un candidat pentru funcția de prim-ministru până la 1 februarie, în caz contrar, socialiștii vor pune problema unui impeachment. Dodon forțează nota, încercând să creeze impresia că socialiștii (PSRM) vor anticipate. Poate și le-au vrut, dar până la prezidențiale, atunci când controlau totul în R. Moldova și aveau în mâini și pâinea, și cuțitul. După ce au eșuat lamentabil și nu mai sunt cine erau, la ce le-ar trebui? Ca să piardă și ce le-a mai rămas? Ei, și la fel ca ei și cei de la Partidul Șor. Și unii, și alții (doar dacă nu vor să recunoască) vor fi făcuți ferfeniță, în caz de anticipate, de Renato Usatîi și PN-ul lui. Dar nu-i exclus și să prindă la curaj, vrând anticipate, dar nu în primăvară, ci la „momentul potrivit”, în toamnă sau peste un an. Asta, dacă cumva un nou Guvern, numit de Sandu și votat de Parlament, ar ajunge să fie pus de trinomul Dodon-Șor-Sîrbu în imposibilitatea de a guverna, strâns cu ușa și compromis în halul în care Maia Sandu și PAS să nu mai poată avea un cuvânt de spus în alegeri. Așa cum s-a întâmplat (ultimul exemplu mai aproape de noi) cu Partidul Comuniștilor. Ar putea exista și o altă variantă, mai puțin reală, dar nu imposibilă: dacă Dodon, Șor și Usatîi ajung cumva la o înțelegere între ei și împart „pielea oii” până la alegeri, deși Usatîi creează impresia că vrea să facă altfel de politică decât Dodon și Șor. Așa sau altfel, Maia Sandu va trebui să propună Parlamentului (în termen de până la 3 luni) candidatura pentru funcția de prim-ministru. Atât doar că nominalizarea trebuie făcută (pentru siguranță) din perspectiva unui mandat deplin, iar candidatul va trebui să fie o persoană cu caracter, bine pregătită, capabilă să lupte pentru interesul public, în caz de nevoie, chiar și cu Parlamentul. Nu este exclus să revenim la practicile anilor 1990-1992, când strada era parte la luarea deciziilor (deci, a guvernării), alături de Parlament sau Guvern. Parcă să lupți în stradă nu e democratic?