„Refugiații mei” nu au mașini de lux. Tot ce au e recunoștință

După câteva zile de la izbucnirea războiului, pe rețelele de socializare apăreau tot mai multe apeluri de a-i ajuta pe ucrainenii care se refugiaseră în R. Moldova. În cele mai multe dintre mesaje se spunea că oamenii nu mai au unde se caza, centrele deschise de stat fiind deja pline.

Întrucât aveam acces la garsoniera, nelocuită în acel moment, a unei rude, am decis că o putem oferi temporar unor oameni care nu au unde dormi, așa că am completat formularul pus la dispoziție de autorități celor care-și puteau oferi ajutorul cu spațiu de cazare, alimente sau muncă voluntară.

Și, într-adevăr, așa cum avea să aflu ulterior, în Chișinău era mare nevoie de orice pat liber. În mai puțin de 20 de minute am fost sunat de o voluntară, care m-a întrebat dacă pot găzdui două femei cu 2 copii. Peste vreo oră mi s-a spus că, între timp, cele două femei au fost cazate în altă parte, dar că erau deja alte 2 femei cu 4 copii, „care stau și îngheață în stradă, au sunat la 112 pentru ajutor”.

Deși nu aveam suficiente paturi și spațiu pentru 6 persoane, am zis că mai duc o saltea gonflabilă și vor încăpea toți, așa că m-am oferit să-i iau cu mașina și să-i duc la acel apartament. Doar că voluntarii nu cunoșteau exact unde se aflau cele două femei, urmând să afle această informație de la Serviciul 112. Peste alte vreo două ore am fost sunat din nou: întrucât afară deja înnoptase și era prea frig pentru copii, cele două femei au decis să se cazeze la un hotel.

Un deputat  – voluntar la un centru de găzduire a refugiaților

Aproape de ora 10 seara am fost sunat de un alt voluntar: „Ați putea primi o mamă cu o bunică și cu doi copii?” Am luat repede salteaua gonflabilă și alte lucruri necesare pregătite de soția mea (albituri, prosoape, produse de igienă, ceai, cafea, câteva produse alimentare, veselă) și am mers spre Facultatea Relații Internaționale, Ştiinţe Politice şi Administrative (USM), acolo unde fusese amenajat un centru de găzduire a refugiaților ucraineni. În curte erau zeci de oameni, majoritatea femei și copii, iar autobuzele continuau să aducă refugiați.

În scurt timp, ucrainenii pe care urma să-i cazez s-au apropiat de mine, însoțiți de voluntara care mă contactase și de un alt tânăr, care ducea bagajele uneia dintre femei. Era un deputat. Nu-i voi da numele, îmi place să cred că făcea asta nu pentru imaginea politică, dar m-am bucurat enorm să văd că și deputații pot face voluntariat la ora 10 seara, organizând refugiații și ajutându-i la căratul bagajelor. Am umplut mașina până la refuz cu oameni și bagaje și am pornit spre micuța garsonieră.

Pe drum, femeile mi-au povestit, impresionate, cât de bine au fost primite în țara noastră: „Ne-au hrănit, ne-au dat transport gratuit, ne-au spus să așteptăm că vor găsi unde să dormim. Pur și simplu incredibil”. Deși eu nu vorbesc foarte bine rusa, iar ucraineana cu atât mai puțin, m-am înțeles perfect cu oaspeții mei. Avea să aflu că, de fapt, cele patru persoane sunt din familii diferite. Deși toți erau din Odesa, se cunoscuseră abia în drum spre Chișinău. Era Nadia cu nepotul ei Dima și Ana cu fiica ei Sima, de 5 ani.

Le-am arătat hotelul Național, vopsit în culorile drapelului Ucrainei. Femeia a început să plângă

Nadia și Dima voiau să plece chiar a doua zi în Cehia, acolo unde au rude, așa că trebuia să le găsesc și transport, misiune nu tocmai ușoară la 11 noaptea. Nimeni nu mai răspundea la mesaje și apeluri. A doua zi, începând cu ora 7, am început din nou a suna la diverse companii de transport de pasageri spre Cehia. Toți aveau locurile ocupate. Pentru că văzusem cândva, întâmplător, în parcarea din fața Academiei de Științe un autobuz care mergea spre Cehia, m-am dus acolo ca să întreb direct. „Din Chișinău totul e ocupat, dar dacă vor să meargă până la Bălți în picioare, de acolo le vom găsi locuri”, mi s-a răspuns. Am mers repede și am luat-o pe Nadia cu nepotul ei.

Pe drum spre autobuz le-am arătat hotelul Național, vopsit în culorile drapelului Ucrainei. Femeia a început să plângă. Am stat cu ei până au urcat în autobuz, care, de altfel, era plin doar cu ucraineni. Tanti Nadia mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi și mi-a dat asigurări că ne vom revedea, la Odesa, atunci când pacea va reveni peste orașul de la Marea Neagră.

Pe la amiază mi-a lăsat un mesaj audio: „Noi am pornit, avem locuri, totul e perfect. Ne revedem după război”. A doua zi îmi scrie din nou:

„Am ajuns la Plzen. Totul e bine. Luni mergem la poliție să ne înregistrăm. Mulțumesc mult pentru tot. Este foarte frumos că există oameni ca tine”.

Evident, te simți foarte bine când primești un astfel de mesaj. De atunci nu am mai vorbit cu Nadia, dar poate că chiar ne vom revedea într-o zi la Odesa, pe malul mării.

La plecare, fetele s-au îmbrățișat. A fost un moment emoționant, toți aveam lacrimi în ochi

Ana și Sima însă au rămas la Chișinău. Nu au rude în străinătate la care să meargă. Vor să rămână mai aproape de casă, sperând că războiul se va încheia în curând și vor putea reveni la Odesa. M-a întrebat dacă poate sta mai mult timp în garsonieră și a insistat să plătească pentru chirie. Ruda mea, proprietara apartamentului, a fost de acord să o lase să stea atât timp cât va avea nevoie, la un preț mult mai mic față de costul umflat al chiriilor din această perioadă. Ana a plâns de bucurie că are un loc liniștit și cald în care poate sta cu fetița ei.

În zilele următoare am mai vizitat-o de câteva ori. I-am mai dus lucruri de care avea nevoie, am chemat un meșter ca să-i repare mașina de spălat. Într-o duminică le-am vizitat pe fete împreună cu familia mea. Soția mea le-a pregătit o prăjitură, le-a dus miere de albine și fructe. La plecare, fetele s-au îmbrățișat. A fost un moment emoționant, toți aveam lacrimi în ochi. Seara Ana mi-a trimis un clip video: Sima tocmai descoperise că, totuși, îi place să mănânce și avocado, fruct care nu-i plăcea până atunci.

Acum Ana și Sima își petrec zilele vorbind în permanență cu cei rămași acasă. Au vizitat centrul Chișinăului, au fost la grădina zoologică. Cum incertitudinea cauzată de război se prelungește, Ana spune că vrea să o dea pe Sima la grădiniță, iar ea să-și găsească un loc de muncă. „Aveți un oraș frumos, îmi place. Și oameni foarte buni”, mi-a spus ea.

 „Ucrainenii mei” sunt oameni simpli, oameni exact ca și noi

Și familia surorii mele, care nu locuiesc în Chișinău, a găzduit timp de trei săptămâni patru refugiați ucraineni – pe Natașa cu cei doi copii ai săi și pe sora ei. Câteva zile Natașa a stat cu noi, la Chișinău, pentru a perfecta actele copiilor la Ambasada Ucrainei. Pe 7 martie seara, am luat-o pe Natașa din fața Ambasadei, după o zi în care a înghețat stând în rând. Avea două pungi în mână. Nu știam ce avea în ele, dar, odată ajunși acasă, mi-a dat una dintre pungi și mi-a zis să o ascund, să nu vadă soția mea. Era o floare în ghiveci, floare pe care a doua zi, de 8 martie, i-a dat-o soției mele. Zilele trecute au plecat toți patru în Portugalia, acolo unde se află soțul Natașei.

După cum vedeți, „ucrainenii mei” nu au nici mașini scumpe și nici nu s-au arătat nemulțumiți de primirea de care au avut parte în R. Moldova, așa cum încercau să creeze impresia unii „influenceri”. „Ucrainenii mei” sunt oameni simpli, oameni exact ca și noi, care au vrut doar să-și salveze viața lor și a copiilor lor.