Războiul de la Nistru, la Guvern
Pe 2 martie, acum 28 de ani, Rusia venea cu război peste R. Moldova. Un război nedeclarat, prin care Kremlinul încerca să ne oblige, cu forța, să renunțăm la ceea ce obținusem cu atâta greu, după 47 de ani de ocupație sovietică cu deportări, foamete organizată, gropi cu var, beciuri de execuție, lagăre corecționale de muncă și violență anti-identitară.
Se întâmpla exact în ziua în care R. Moldova primea statutul de membră a ONU. Deci, devenea liberă. Rusia a ripostat. Moscova și-a pus în acțiune trupele militare dislocate în regiunea transnistreană (Armata a 14-a), serviciile speciale ruse au pornit persecuții împotriva populației civile, inclusiv violuri și omoruri, s-a încercat instalarea unei cortine de fier pe Nistru, ceea ce nu le-a reușit.
În schimb, au reușit să transforme peste noapte Nistrul în prima linie de război, așa după cum rămâne până azi, deși pe 21 iulie 1992, Rusia și R. Moldova semnau un Acord de pace. Da, azi nu se mai împușcă ca în 1992, dar în rest toate au rămas ca și până la Acord. Transnistria este în continuare o colonie ex-sovietică sub ocupație rusească, regimul de la Tiraspol este o marionetă, gestionat și coordonat politic de aceeași Moscovă, regimul de viață și de libertăți în Transnistria este unul de ordinul „paradisurilor” africane… Până la bine și pace în Războiul de la Nistru mai e.
Dacă până pe 21 iulie 1992 am avut un război neterminat cu Rusia, după 21 iulie 1992 avem două: războiul doi mondial (Pactul Molotov-Ribbentrop, cu toate consecințele lui neanulate pentru Basarabia) și Războiul de Independență de la Nistru, de acum 28 de ani, în care Rusia a ocupat și ține sub control politic, administrativ și militar Transnistria, așa cum a ținut Basarabia până pe 27 august 1991. Și într-un caz, și în altul, cauza celor două războaie este aceeași: natura imperială a gândirii politice ruse, fie că e vorba de Petru I, Ecaterina a II-a, Lenin, Stalin, Putin sau cel mai neinspirat și neisprăvit țar rus.
Deși prima zi de război la Nistru este considerată oficial 2 martie 1992, primele ciocniri violente în stânga Nistrului, inspirate de serviciile secrete sovietice, au avut loc mult mai devreme, la sfârșitul anului 1990. Lucrurile s-au complicat mai mult după refuzul fostei RSSM de a participa la referendumul unional al lui Gorbaciov din 17 martie 1991, privind refacerea Uniunii Sovietice „sub forma unei federații reînnoite de republici suverane și egale în drepturi…”. Moldova s-a alăturat atunci altor 5 republici sovietice: Estonia, Lituania, Letonia, Georgia și Armenia și au boicotat referendumul, urmare a cărui fapt toate, separat sau în grup, au plătit sau plătesc până azi niște polițe Rusiei. Balticilor li s-a luat Königsbergul, Armenia s-a ales cu un conflict militar în Nagorno-Karabah, Georgiei i s-au luat Abhazia și Osetia de Sud, iar R. Moldova i-a fost înscenat conflictul transnistrean. Pe 25 august 1991, cu două zile înainte de proclamarea Independenței R. Moldova, Tiraspolul adoptă declarația de independență a „republicii moldovenești nistrene”, cere sprijin Rusiei și declară război deschis instituțiilor de stat din stânga Nistrului. Începe prigoana și teroarea. Ostilitățile culminează cu atacul din noaptea de 1 spre 2 martie 1992, asupra Comisariatului de Poliție din Dubăsari. Poliția este asediată de căzăcime, 34 de polițiști sunt luați ostatici, președintele de atunci, Mircea Snegur, decretează stare de urgență și cere guvernului să fie restabilită ordinea de drept în teritoriu. Care a fost reacția Moscovei și ce a urmat, cunoaștem cu toții. Rusia a acționat, ca de obicei, de pe poziția forței, așa cum a făcut-o și pe 28 iunie 1940.
2 martie este una din zilele negre pentru Basarabia și Transnistria. Războiul a luat cu el (asta arată statistica oficială care, de obicei, e aproximativă) 300 de luptători din tranșee și peste 400 de civili. Nu spune statistica și câți copii au rămas fără tați și fără mame, câte case – fără stâlpul familiei, câte familii – fără adăpost, câte neveste – văduve, destine frânte, mame îndurerate și tați încărunțiți de necaz. Nimeni nu cunoaște până azi, elementar, numărul veteranilor acestui Război. În 28 de ani de la conflict, la guvernare s-au schimbat cu locul 5 șefi de stat, 9 garnituri de deputați și vreo 14 cabinete de miniștri. Și nici unul (cu anumite excepții – primul președinte, primul parlament și primul guvern, că altele mai bune nu am avut) nu și-au onorat obligațiunile față de eroii acestui război. Nici sociale, nici morale. Ce înseamnă să tratezi, în ziua de azi, un veteran de război cu o indemnizație lunară de 100 de lei (și chiar 300, după cum le-a promis marți Chicu), când miniștrii primesc lunar de la 22 de mii și mai mult? Or, când deputaților li s-au mărit din ianuarie a.c. salariile cu peste 4000 de lei? Câtă credibilitate poate avea Chicu, când le zice veteranilor că pentru mai mult „nu sunt bani”. Ce, Chicu nu știe că guvernele pentru asta există, nu doar să se joace cu banii? Și încă ceva: câtă îndrăzneală trebuie să ai (mă refer la ministrul de Externe, A. Ciocoi), ca după 28 de ani de la război, după ce Rusia a fost condamnată la CtEDO pentru agresiune militară împotriva R. Moldova, să declari public că armata rusă a oprit vărsările de sânge la Nistru (ce grad de FSB-ist aveți, dle ministru?). Și dacă armata nu a împușcat, atunci cine a tras în apărătorii Independenței, că mitralierele, tunurile, tancurile erau ale Armatei a 14-a. Chiar atât de mult vreți să-i semănați lui Dodon? Să ridici în slăvi o armată de ocupație, în dezonoarea unei armate întregi de veterani, fără sacrificiul cărora nu erați azi ministru, Chicu – premier și Dodon – președinte și să te faci că nu-i auzi când strigă sub zidurile guvernului „Jos Ciocoi”? Știți cum se cheamă? Nesocotință, în cel mai bun caz. Și acum, ce ține de „Jos”…
Faptul că luni veteranii nu au luat cu asalt guvernul, nu înseamnă că ei au renunțat la idee. Și nu neapărat că ar fi manipulați „din umbră”. Pur și simplu, i-a ajuns cuțitul la os. Iar asta-i mult mai mult decât pot face „haimanalele”…
