Prietenie cu război
S-au încheiat sărbătorile: Ziua Independenței și Ziua Limbii Române – două dintre cele mai mari, de până acum, istorii de succes ale R. Moldova, în condiții de totală insecuritate. Iar dacă e să spunem lucrurilor pe nume, 27 August și 31 August, sunt, de fapt, cele două mari istorii de succes ale Primului Parlament – și fac această remarcă intenționat, pentru că, în cei 30 de ani de existență, R. Moldova a avut parte și de parlamente care nu doar că nu au făcut istorie, dar au făcut, de multe ori, anti-istorie sau nu au făcut nimic. Nu e cazul să intrăm în detalii, dar tot ce a fost pornit de la Sangheli și s-a încheiat cu Dodon a fost anti-istorie în flux continuu. Iar ăștia, cu mici excepții, fac vreo 26 de ani (?!). Unde am fi fost azi fără alde Sangheli și dodoni? Peste ani, după ce am trecut prin toate trădările – și de „stânga”, și de „dreapta” – trebuie să recunoaștem că, dacă nu ar fi fost Primul Parlament, nu ar mai fi existat nici R. Moldova. Nu putem, evident, subestima aici sprijinul României, care nu ne-a lipsit o secundă din momentul în care ne-am declarat Independența, nu putem uita nici eforturile sutelor de mii de participanți la Marile Adunări Naționale – aceste trupe de elită ale Mișcării de Eliberare Națională care formau pe atunci, fie și neoficial, un al doilea parlament, „Parlamentul Străzii”, prin care au fost votate, mână în mână cu Primul Parlament, mai multe decizii fundamentale pentru R. Moldova, inclusiv Declarația de Independență și cea privind Limba Română ca limbă de stat. Au fost anii de glorie pentru R. Moldova, ani în care Primul Parlament și primele guverne (Druc și Muravschi) erau o gândire și o simțire cu strada. A fost. Până în 1994, când fosta nomenclatură sovietică este readusă de Moscova la putere. PDAM încearcă să întoarcă roata istoriei, însă nu reușește, dar nici R. Moldova nu reușește să meargă mai departe decât reușise până în 1994. Practic, aici, în linii mari, ne-am oprit în timp: la anul 1994. Guvernările de „stânga”, încrucișate de-a lungul anilor într-o formulă sau alta și gestionate de Kremlin, au căutat mereu să saboteze și să compromită un alt curs de dezvoltare pentru R. Moldova decât cel pro-Est.
La 30 de ani de la Independență, timpul ne prinde tot acolo: cu aceleași probleme nerezolvate și cu aceleași speranțe ne-duse până la capăt, cu o independență arestată la Nistru, cu aceeași aspirație de reunire cu Țara, cu aceeași împărțire debusolată între Est și Vest, cu același amestec brutal al Moscovei în treburile interne ale R. Moldova, cu aceeași prezență militară rusească la Nistru și separatism transnistrean, provocat și întreținut de Moscova, cu o R. Moldova între două frontiere, ambele arbitrare, una pe Prut și alta pe Nistru, ridicate de aceeași Moscovă: una în 1940, pe 28 iunie, și alta în 1992, pe 21 iulie, cu ambasade în toată lumea și fără relații, cu o Constituție care nu ne poate asigura dreptul la suveranitate și integritate teritorială, cu aceeași preacurvie politică la guvernare, când regimurile se lasă cumpărate ori se vând pentru funcții, protecție și favor, cu două limbi de stat, moldovenească în Constituție și română în Declarația de Independență, cu aceleași priviri ostentative spre București, Bruxelles și Washington… Nu e o regulă generală, deşi este.
Chiar fără schimbări? Cu. Numai că toate în primă fază. Pentru prima oară în 30 de ani de la Independență, R. Moldova are un președinte de dreapta la guvernare, un Parlament ne-comunist și un guvern proeuropean, care promit să scoată restanțele „foștilor” și s-o refacă din temelii, cu o altfel de implicare în politica regională și globală. Chișinăul se vrea jucător în politică, nu simplu observator, cu implicații nu doar în ceea ce se întâmplă la Nistru, dar și la Dunăre și Marea Neagră, în Donbas, Crimeea, Caucaz și oriunde în lume. Cel puțin, asta declară Maia Sandu.
Cu prilejul Zilei Independenței, la Chișinău (o premieră pentru R. Moldova) este convocată o reuniune cvadrilaterală: R. Moldova-Polonia-România-Ucraina, la nivelul șefilor de state: Maia Sandu, Andrzej Duda, Klaus Iohannis și Volodymyr Zelensky. Potrivit șefei statului, cei patru au convenit asupra dezvoltării unui parteneriat regional, care se dorește a fi între doi membri UE – Polonia și România, și doi membri ai Parteneriatului Estic – R. Moldova și Ucraina. E un gen de remorcare politică, pentru a grăbi procesul apropierii R. Moldova și Ucrainei de UE. Cooperarea vizează atât activități ce le-ar asigura o altă șansă de dezvoltare, cât și domenii legate de politică, geopolitică și securitate, care le-ar consolida independența. Potrivit Maiei Sandu, „R. Moldova își dorește să devină un factor de stabilitate pentru regiunea noastră… Vom fi un promotor al dialogului și păcii, al soluțiilor diplomatice, al compromisului pașnic… Vom avea o politică externă proactivă și previzibilă, vom participa constructiv și înțelept în dialoguri regionale și globale… Cu decență și fermitate ne vom apăra valorile și interesele noastre naționale”, declară Sandu. Și Zelensky: „ca să ne putem dezvolta”, avem nevoie să ne asigurăm țările noastre de „riscuri și pericole”. Este una din tezele-cheie, enunțate la Chișinău de președintele ucrainean. Potrivit lui, unul din factorii de risc major atât pentru R. Moldova, cât și pentru Ucraina sunt trupele ruse de la Nistru.
Și după 30 de ani, independența R. Moldova, iar mai nou și a Ucrainei, se lovește de aceeași veche problemă pentru pacea, stabilitatea și securitatea regională: armata rusă la Nistru.
În ziua în care cei patru președinți discutau la Chișinău despre pericolele prezenței militare ruse în regiunea transnistreană, Vladimir Putin îi scria Maiei Sandu felicitare (?!) – da, cu ocazia Zilei Independenţei, pentru care Rusia pornea, în 1992, război la Nistru împotriva R. Moldova. „De secole întregi, popoarele țărilor noastre sunt legate prin prietenie și respect reciproc…”(?). Curios: ce-a fost, totuși, războiul din 1992 împotriva R. Moldova: act de prietenie sau de respect reciproc?
