Planul Marshall – între mit şi realitate
În lumea contemporană există câteva fenomene care, cu tot ateismul din zilele noastre, sunt acceptate de mulţi ca fiind „veşnice” şi sacrosancte. Este vorba despre „războiul împotriva terorismului”, inflaţie şi povara fiscală. Una dintre „vacile sfinte” este şi ajutorul internaţional pentru dezvoltare.
Critica fundamentală a mecanismului de redistribuire de la oamenii sărăci (masa contribuabililor) din ţările bogate înspre oamenii bogaţi din ţările sărace mai că este privită ca un sacrilegiu. Oare am prefera ca oamenii să moară fără pâine, iar pe străzi să domnească sărăcia? se întreabă adepţii sistemului de ajutoare umanitare.
Într-un articol din 2009 pentru The Independent Review, Christopher Coyne şi Matt Ryan au analizat sumele transferate celor mai dictatoriale guverne, luând ca bază lista „celor mai teribili dictatori” de la revista Parade. Rezultatele, care arată sumele obţinute în timpul „guvernărilor” respective, ar trebui să ne pună pe gânduri. Poate fără aceste sume oficial transferate, aceşti „şefi” de stat ar fi fost expulzaţi de mult, pentru cumetrism şi despotism, de către o populaţie „intolerantă”?
Deoarece, implicit, programele de dezvoltare internaţională s-au inspirat din renumitul plan Marshall al Statelor Unite ale Americii pentru Europa (1948-1952), merită să examinăm mai îndeaproape pretinsele sale succese. În articolul clasic „Planul Marshall – mituri şi realităţi”, Tyler Cowen contrazice cinci cele mai răspândite mituri.
Mitul 1. Planul Marshall ar fi jucat un rol important în reconvalescenţa economică europeană după cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toată publicitatea ce i s-a făcut, volumul transferurilor în nicio perioadă de timp şi în nicio ţară nu a depăşit 5% din PIB-ul ţării recipiente. Şi în Germania de Vest, 1948-1949, transferurile obţinute s-au situat sub această cifră, în timp ce ea plătea aliaţilor pentru reparaţii şi costurile ocupaţiei între 11 şi 15% din PIB. Prin urmare, fluxul de bani a fost chiar negativ. Relansarea economică în Germania, graţie reformelor liberale ale lui Ludwig Erhard, a început în 1948, cu câteva luni înainte de primele transferuri din cadrul Planului Marshall. Acest lucru a fost şi mai evident în cazul Belgiei, care, iarăşi graţie politicilor de liberalizare a pieţei, deja în 1946 s-a recuperat semnificativ.
Mitul 2. Planul Marshall ar fi promovat dezvoltarea antreprenoriatului liber şi politici economice rezonabile. Contrar stereotipului că SUA ar promova capitalismul mondial, Planul Marshall, de fapt, a avut caracterul unui sistem puternic intervenţionist. Astfel, el a contribuit la făurirea sistemului economic centralizat al Franţei actuale, în timp ce încercările de liberalizare în Italia au fost blocate. Iată cum comentează Harry Bayard Price acest lucru: „… administrarea programului de ajutor a influenţat guvernele, în multe cazuri, să intensifice planificarea şi controlul economic. Pentru a-şi demonstra necesităţile economice şi modul în care îşi propun să facă recuperarea, ele au extins aparatul pentru supervizarea centrală a economiilor lor”. Echivalentul fiecărui dolar primit a trebuit să fie investit din partea statului recipient în sectorul public.
Mitul 3. Planul Marshall ar fi impulsionat economia americană. Programele de ajutor oficial internaţional cheltuiesc banii extraşi de la contribuabilii autohtoni, deci ei vor lipsi economiei naţionale. Şi dacă antreprenorii pierd o sumă pentru impozite, aceasta sumă nu le va mai fi la îndemână pentru a investi în întreprinderea de peste hotare, să spunem în R. Moldova.
Mitul 4. Planul Marshall nu ar fi fost influenţat de interese economice speciale. Dimpotrivă, multe grupuri de interese au făcut lobbying pentru ca produsele lor să fie cumpărate, cu banii contribuabilului american, din străinătate. Un actor puternic în acest sens au fost producătorii de tutun din statul Virginia.
Mitul 5. Planul Marshall ar fi fost parte a unei politici de comerţ liber şi de deschidere. La timpul respectiv, numai 55% din importurile spre SUA erau scutite de taxe vamale, iar taxele atunci nu erau deloc mici. Pentru produse ele erau, în medie, de 30-40%; pentru bricege, de pildă, de 184%. În 1948, SUA avea impus un embargo total asupra produselor agricole din Europa, care deja atunci erau reglementate mai degrabă prin cote sau aranjamente de marketing internaţional.
Ce învăţăminte ar putea trage Moldova din Planul Marshall? În primul rând, să facă o analiză mai profundă a retoricii şi teoriilor economice de care este legat ajutorul oficial internaţional la noi. Departe de a fi „Moş Crăciun” şi „Maica Tereza”, pe de o parte, şi copii cuminţi, pe de altă parte, actorii implicaţi astăzi au interese uşor inteligibile, mai ales dacă, după diferite calcule, deseori doar 80% din banii alocaţi în ţara de origine ajung la destinatar, restul fiind absorbiţi de un lanţ complex şi lung de birocraţii intermediare.
Istorii adevărate de succes în acest „business” nu prea există. Dimpotrivă, dacă analizăm, mai atent (!), ţări prospere, în trecut şi în prezent, ca Singapore, Hong Kong, Coreea de Sud, Chile, vom vedea că au progresat fără ajutor oficial internaţional, datorită factorilor care timp de secole au adus prosperitate şi în Europa: respectul pentru proprietatea privată, un stat minimal şi un grad înalt de formare a capitalului prin accentuarea economisirii (spre deosebire de consumul de capital).
