PAS la primul pas…
Duminică, la Chişinău, şi-a ţinut lucrările Congresul de constituire al Partidului Acţiune şi Solidaritate (PAS), o nouă apariţie pe eşichierul politic de centru-dreapta, un proiect politic nou, lansat acum 3 luni şi extrem de ambiţios, în care lumea îşi investeşte tot mi mult aşteptările şi speranţele de viaţă – cel puţin asta ne sugerează rezultatele ultimelor sondaje de opinie. Potrivit declaraţiilor făcute în congres, partidul, aflat încă în proces de formare, întruneşte la acest moment peste 7500 de membri. La reuniunea de duminică, delegaţii la congres au aprobat statutul şi programul partidului şi şi-au alec conducerea. Cu vot unanim, preşedinte a fost aleasă Maia Sandu, fost ministru al Educaţiei în guvernele Filat-2, Leancă şi Gaburici, care este şi autoarea proiectului. „Am venit să pornim un proces de transformare a sistemelor. Credem în acţiune, solidaritate, în forţele proprii… Vom lupta pentru un sistem integru, pentru reformarea justiţiei şi lichidarea corupţiei. Sunt convinsă că putem efectua aceste schimbări pentru a duce o viaţă mai bună, pe care o merităm… Este o şansă pentru noi”, a declarat, în calitatea sa de preşedinte ales, Maia Sandu.
Aşadar, încă un partid la orizont. Fie şi încă neînregistrat la Ministerul Justiţiei, dar, oricum, o formaţiune care a dat de ştire că există, că are program, că are lider, părtaşi, că a fost „botezat” şi că are ambiţia să facă altceva decât ceea ce au făcut sau nu au făcut alte partide de până la el. Avem nevoie în R. Moldova de încă un partid la cele peste 40 pe care le avem? Dacă ar fi să calculăm matematic, parcă nu, ţinând cont că ele toate pretind dotare de la stat, dar dacă e să reieşim din ceea ce fac, răspunsul, fără să ezităm, ar fi „da, avem nevoie”. Dacă lumea a ajuns să protesteze non-stop, vară şi iarnă, şi să stea luni întregi în corturi, cerându-şi drepturile, dacă statul nu-şi mai slujeşte cetăţenii, dacă legile în stat nu-i mai apără, dacă statul a intrat pe mâna bandiţilor, iar judecătorii şi procurorii stau la aceeaşi masă cu hoţii şi mănâncă şi beau din aceleaşi tăcâmuri, dacă în 25 de ani de independenţă nu s-a mers mai departe de ceea ce s-a realizat în primii 4 ani de guvernare postsovietică, cu excepţia, poate, a asocierii la UE (dar şi aici meritul e mai puţin al Chişinăului), dacă oamenii îşi iau, din disperare, lumea în cap şi pleacă, lăsând în urma lor casă, masă, părinţi, copii, dacă R. Moldova a ajuns să fie în ultimele rapoarte ale FMI statul cu cele mai mari ritmuri de îmbătrânite în regiune, iar ponderea indecişilor la alegeri, potrivit ultimelor sondaje, a trecut de 40% şi este în creştere… avem sau nu avem nevoie de încă un partid? Şi poate că nu atât de un nou partid, cât de altfel de lume în politică?
R. Moldova, în 25 de ani de postsovietim, a trecut, la guvernare, prin mâna mai multor flecari, care s-au declarat a fi şi comunişti, şi agrocomunişti, şi interfrontişti, şi socialişti, agrosocialişti, democraţi, creştin-democarţi, social-democraţi etc., ca să ajungem peste ani şi să nu avem, practic, niciun partid în care lumea să-şi pună speranţa şi să poată zice (fără teama că va fi minţită) că „da”, avem pentru cine să votăm, oricând ni se va cere să mergem la vot. SRL-uri de tot felul, da, avem, partide în sensul clasic – nu. Şefi de partide – da, lideri de partide – nu. Şi, cu foarte mici excepţii, nici politicieni cu Morala şi un Cult regesc al Onoarei şi Sacrificiului puse la punct. Avem nişte forfecari, comercianţi, mercenari, nişte târâie brâu, ocazional ajunşi sau infiltraţi pe post de agentură rusă în politica de la noi, ca să facă interesele Moscovei. Mă refer la liderii de partide, că elite nu am avut decât în primul parlament. Curios de tot să constatăm că mulţi dintre ”cei mai iubiţi dintre aleşi” (că am avut şi dintre aceştia, mă refer la PPCD) s-au perindat la guvernare pe durata a 4-5 şi chiar 6 mandate de-a lungul anilor şi nu avem niciunul care să fi fost şi să fi rămas Scut şi Nădejde. Şi-au făcut interesele şi au trădat ca şi ceilalţi, când a fost momentul, au furat, s-au îmbogăţit şi s-au ţinut de speculaţii și azi își fac interesele, care la Moscova, care la București. Au speculat tot ce s-a putut şi nu s-a putut, inclusiv jurămintele cu mâna pe Biblie şi Constituţie, onorarea Tricolorului şi Marile Idealuri Naţionale. Din păcate, asta este clasa tică de la noi. Şi iar mă întreb: are R. Moldova nevoie de încă un partid politic? Şi răspunsul ar fi, din nou, „da, are”, din momentul în care ultimul sondaj de opinie arată clar că niciunul dintre cei care îşi mai rod fundul pantalonilor în parlament (mă refer la liderii de partide) nu a acumulat la testul de credibilitate mai mult de 4,6% – cu excepţia lui Ig. Dodon, dar Dodon e un caz aparte, un negustor şi speculant politic mai vechi care, vorba lui Mark Tcaciuk (fosta mână dreaptă a lui Voronin), „pentru un ban, Dodon ar putea strica şi aerul din biserică”.
În 25 de ani de existenţă, R. Moldova a trecut prin tot felul de cumpene, inclusiv război, dar niciodată nu a existat o situaţie mai confuză decât cea pe care o avem de la 2009 încoace şi, mai ales, după 2014. Până în 2009 lucrurile erau împărţite, politic vorbind, între stânga şi dreapta, aşa cum erau: nici prea de dreapta, nici prea de stânga, dar erau. După 2009-2014, practic, nu mai înţelegi unde începe PLDM sau PCRM, sau PSRM şi unde se termină PD? Nu mai avem partide politice la guvernare în R. Moldova, avem grupuri pe interese, clanuri, sindicate mafiote şi tot ce vrei, numai nu partide politice. Şi nici lideri politici. În R. Moldova, de la Voronin încoace, țara s-a transformat într-un paşalîk, iar politica în business. Cum ieşim din această „groapă”, căreia i se văd tot mai puţin malurile?
Politica e un joc al şanselor. Urcuşul şi căderea în politică păşesc alături. Depinde cum calci. Şi, în acest sens, pentru partidele de la guvernare, 2016 are şansa să fie anul de pe urmă. Tot aşa cum 2016 poate deveni anul de zbor pentru PAS. Contează ce a învăţat Maia Sandu din ceea ce nu au învăţat alte partide şi alături de cine va face pasul în marea politică.
