Opinie: Nu toate dizabilitățile se văd
Azi am o zi de naștere și am luat niște crizanteme ca să le ofer în dar. Mă grăbesc, dar totuși iau, aparent, proasta decizie de a mă urca în microbuz. E plin, dar șoferul e vesel și înghesuiala devine mai puțin insuportabilă. În primul scaun, la fereastră, văd o mamă cu fiul ei în brațe, care se uită pe geam și, la un moment dat, începe să râdă. Mama îi spune: „Gata, mami. Gata. Am obosit.”. El pare că nu o aude, iar râsul lui e unicul sunet din microbuz. Atunci când își întoarce capul și îi văd ochii, înțeleg, pentru că nu e prima dată când îi văd. Ochi pierduți care nu te văd, lipsiți de concentrare, dar atât de strălucitori și plini de lumină.
Înțeleg, pentru că și ochii fratelui meu sunt la fel de mult timp. Aș vrea să-i pot spune asta mamei și să o rog să-l lase să umple cu râsul lui liniștea ciudată a microbuzului. Aș vrea ca ea să nu se simtă obosită, pentru că încearcă să nu „deranjeze” cu dizabilitatea copilului ei. Nici eu n-aș vrea să nu fiu obosită.
Eu sunt o tânără, al cărei frate e diagnosticat cu autism și am simțit și simt pe pielea mea cât este de grea fiecare interacțiune socială, atunci când ai de mână un copil care are o dizabilitate. E dificil, pentru că autismul, la o primă vedere, nu poate fi observat, și atunci când copilul face ceva ce nu corespunde normelor de comportament, se întorc deseori priviri suspicioase, care credeau că e un copil tipic, și sunt dezamăgite.
Conform Raportului Mondial privind Dizabilitatea, peste un miliard de persoane trăiesc cu o formă de dizabilitate, iar peste 200 de milioane au mari dificultăți de funcționare. Respectiv, spectrul este atât de larg, dar limitat, de percepții generale legate de ce înseamnă „dizabilitate”. Acestea nu țin loc de autism, de sindrom Down, Tourette, ADHD, paralizie cerebrală sau multe altele, care deja devin un mod de viață pentru unele familii din Moldova.
Așa cum și autismul a devenit pentru mine. Totuși, societatea moldovenească nu este gata să fie deschisă spre dizabilitățile ce „nu se văd” și ele rămân uitate. O dizabilitate „invizibilă” este cea care nu poate fi observată cu ochiul liber și care e mai degrabă legată de procesele din interiorul corpului, însă care afectează, în egală măsură, dezvoltarea și interacțiunea socială. Acest tip merită și el atenție, pentru că deseori apare din copilărie sau chiar de la naștere și persoana trăiește viața sa în bula dizabilității sale. Directoarea centrului „SOS Autism” a declarat într-un interviu pentru sănătateinfo.md că la centru se apropie în fiecare zi, în medie, câte un copil pentru a se stabili dacă are autism sau nu.
Respectiv, numărul copiilor cu autism crește în fiecare an, dar acest proces rămâne invizibil, pentru că nu se vrea văzut. Însă, aceasta se poate schimba prin fiecare persoană informată și conștientă de diversitatea din jurul său și care devine mai empatică și mai tolerantă. Primul pas este acceptarea și vreau foarte mult ca dizabilitățile să nu trebuiască să fie ascunse în microbuz sau alte locuri publice.
Eu știu că e greu să vezi o dizabilitate și să o privești fix în ochi. Să te uiți la acel scaun cu rotile, la acel membru lipsă, la un gest ieșit din comun, la ochii aparent pierduți ai unui copil cu autism sau cei migdalați, în cazul sindromului Down, sau la oricare altă manifestare a dizabilității, însă ea trebuie văzută și scoasă din ascunzișuri, pentru a face loc toleranței și acceptării.
Ceea ce eu personal pot să fac pentru ca tinerii/copiii cu dizabilități și familiile lor să fie mai auziți e să scriu despre asta și, mai cu seamă, despre autism. Ceea ce putem noi împreună să facem e să luăm mâinile de la ochi, să vedem și să acceptăm toate dizabilitățile din jurul nostru.
Acest articol este scris în cadrul rubricii „Cu grijă” și vorbește despre comunitatea de tineri și copii cu dizabilități și despre cum vede lumea o tânără din Moldova. În cadrul seriei de articole „Cu grijă” vă voi povesti, o dată la două săptămâni, despre experiența mea și a familiei mele cu lupta noastră continuă, vom vedea ce au de zis la această temă specialiștii, dar cred că, mai ales, îi vom auzi pe cei ce nu vorbesc. Numele vine de la grija infinită pe care o poartă familiile persoanelor cu dizabilități, dar și pentru că e o expresie caldă în limba română, de care mi-e dragă îndeosebi. Astea fiind spuse, vă invit să pornim la drum spre acceptare și toleranță. E cert că avem de străbătut cale lungă, însă doar așa putem crea o lume incluzivă pentru fiecare.
