OPINIE Da, încă e război. Ce m-a învățat Liza, fetița cu sindromul Down, care a decedat la Vinița
Mă trezesc în dimineața zilei de 14 iulie și citesc pe canalul de Telegram al Ziarul de Gardă: „Live Text, Război în Ucraina, ziua 141”. Cum s-a ajuns la asta? Când au trecut toate zilele astea, fiecare din ele aducând morți și răniți și familii distruse, iar anume acea zi de joi, 14 iulie, a adus vestea morții unei fetițe de 4 ani cu sindromul Down în explozia de la Vinița. Liza, care mai devreme se plimba cu mama ei cu căruciorul ei roz și se îndrepta, sub cerul senin, spre un centru de logopedie, azi nu mai e.
Mă cuprinde o durere și un doliu sfâșietor la citirea acestei știri, căci îmi sunt deosebit de aproape persoanele cu dizabilități și știu, din propria experiență, că nu e deloc ușor să păstrezi rutina lor într-o situație de urgență și să ai calmul suficient, pentru a le fi un sprijin. Nu e atât de ușor, având o persoană cu dizabilități, să te muți altundeva, într-o cu totul altă țară, cu altă limbă, pentru că familia deja a găsit și a creat toată rețeaua de suport. E greu să începi terapia cu copilul într-o limbă diferită de cea maternă, când el (ea) încă nu a început să vorbească, să-i faci cunoștință cu alți prieteni din grupurile de reabilitare, atunci când acești pași sunt un efort depus ani la rând. Liza și mama ei fuseseră, chiar în ziua exploziei, la o sesiune cu un logoped la un centru din orașul lor, făcând pași mici ca ea să deprindă noi abilități și având o speranță în viitorul lor. Au crezut că orașul lor era sigur, până în ziua în care nu a mai fost. Cu toate acestea, războiul din Ucraina este, încet, dat uitării, din motivul că am obosit. Dar jurnaliștii și jurnalistele care fac munca de a documenta evenimentele zi de zi nu obosesc? Dar refugiații și refugiatele? Dar oamenii din Ucraina, care văd viața scurgându-se din rudele lor? Dar soldații de pe front? Mi se pare atât de ipocrit să spunem că am obosit, când tot ceea ce avem de făcut e să vorbim despre război, în confortul casei noastre și sub cerul pașnic și albastru.
Oamenii din Ucraina au nevoie de ajutorul nostru și nu ne costă nimic să îl oferim, iar, dacă închidem ochii și ignorăm știrile, răul nu va dispărea, ci va deveni mai mare, până va ajunge în casele noastre. Nu e momentul să ne oprim și să lăsăm doar jurnaliștii să își facă treaba. Dacă am obosit, să luăm o pauză și să începem, din nou, să vorbim despre război. Aș vrea să am o superputere și să opresc toată lumea în loc și, până nu ne lămurim cu ce se întâmplă în Ucraina și până nu e pace, să nu mai continue nimic pe lumea asta. Sunt sigură că dacă toată lumea ar contribui cu potențial intelectual, cu timp, cu energie, ceva ar rezulta din efortul nostru comun. Dacă, pur și simplu, am avea timp. Nu avem timp să dedicăm, pentru ceva cu adevărat important, libertatea, viețile noastre și ale celor din jur. Nu avem timp, pentru că suntem nevoiți și nevoite să revenim la „normal”, ca societatea asta să continue să funcționeze. Aș vrea să avem timpul și curajul să trăim împreună cu ucrainenii doliul prin care trec, să ne gândim la prețul pe care îl plătesc pentru securitatea noastră și să ne dăm timp să suferim, atât cât este nevoie. Pentru că, dacă măcar un pic vom sta să înțelegem câtă durere se ascunde în a-ți săruta copilul pe ultimul său drum, nu vom rămâne indiferenți(te) nicio clipă. Ne va păsa cu adevărat și vom lupta fiecare cu ce are, dar o vom face până la capăt și nu pe jumătate.
Când în familie este o persoană cu o dizabilitate, este foarte ușor să te lași absorbit de procesul de reabilitare sau de rutina zilnică acasă – terapie – logopedie – acasă. Fiecare zi poate fi asemănătoare cu un cerc fără sfârșit și este ușor să-ți pierzi speranța sau să nu mai vezi micile plăceri ale vieții. Dizabilitatea poate deveni unicul narativ al vieții familiei, în jurul căruia se învârte fiecare moment, dar o lecție pe care am învățat-o de la Liza este să prețuim viața persoanelor cu dizabilități și viața alături de ele. Zâmbetul Lizei din ultimele momente ale ultimei sale zile mi-a reamintit cât de important este să vezi dincolo de dizabilitate și să crezi în fericire, în zâmbete, în distracție, într-o speranță la mai bine. Mesajul meu este să le transmitem persoanelor cu dizabilități din viața noastră cât mai multă iubire în fiecare zi și să ne lăsăm iubite de ele, în pofida tuturor obstacolelor.
Știu că, la prima vedere, ar părea evident, dar nu e deloc ușor. Chiar dacă este o veste tragică, eu am trăit aproape istoria Lizei și m-am deschis către tristețea și durerea care a venit odată cu moartea ei. Astfel, ea mi-a dat inspirație pentru acest articol, ca să transmit mai departe mesajul meu. Nu am cunoscut-o personal și nici nu-mi pot imagina prin ce trece familia ei, dar vreau să fiu alături de ei, vreau să fiu alături de Ucraina. Vreau să-mi pese îndeajuns și nu mă voi opri din a vorbi despre acest război și despre ceea ce cu adevărat contează. Vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Mulțumesc pentru zâmbetul tău, Liza. Să te odihnești în pace.
