Mitropolitul și femeile 

Prima dată am pășit pragul unei biserici, fiind dusă de mână de bunica mea Domnica. Probabil, aveam vreo 5 ani și, așa cum sovieticii au închis biserica din satul nostru, cea mai apropiată biserică se afla la vreo 4-5 kilometri, în satul vecin, Pitușca. Pentru un copil nu a fost tocmai experiența cea mai distractivă, să mergi pe jos atâția kilometri, apoi să asiști la slujbă, în picioare, fără drept de a deranja, adică de a te zvârcoli, a vorbi, a bea apă, a ieși, apoi – să faci miile celea de pași înapoi spre satul vecin. Drumul dificil către aceste slujbe tocmai a făcut să memorez pentru totdeauna niște situații: la biserică veneau preponderent femei, în corul bisericesc erau preponderent femei, de familiarizarea copiilor cu biserica se ocupau preponderent femeile (mame sau bunicuțe), de curățenia în biserici se ocupau preponderent femeile, de hramurile bisericești se ocupau mai mult femeile, iar de coptul prescurilor, din cunoașterea mea, s-au ocupat exclusiv femeile. Desigur, preoții au fost întotdeauna exclusiv bărbați. 

De atunci, din copilărie și până azi, în mintea mea femeile au rămas ca niște stâlpi ai bisericii, indestructibili, fără de care, probabil, multe dintre aceste lăcașuri și-ar diminua dramatic sensul. 

Cunosc multe cazuri când femeile s-au adresat la biserică, preoților, cu rugămintea de a fi ajutate în comunicarea cu soții violenți. Nu pun la îndoială că, undeva, preoții ar fi ajutat la rezolvarea problemei, dar cazurile pe care le cunosc eu nu au dat rezultate bune. Și nu e de blamat preotul aici: persoana violentă, de regulă, nu merge la biserică, nu crede în scripturi și nu trăiește după Biblie. Și atunci este extrem de dificil să repari comportamentul unei persoane pe care nu o întâlnești, nu îți împărtășește valorile și nu te consideră o autoritate.

M-a mâhnit profund să urmăresc retorica Mitropoliei Moldovei cu privire a ratificarea Convenției de la Istanbul (Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice). 

Cum de a ajuns Mitropolia să nu condamne pe cei care bat femeile și copiii, pe cei care molestează sau abuzează sexual copiii, or pe cei care omoară pietonii pe pietonală, pe cei care vând arme și fac uz de ele, pe cei care organizează vânători în Pădurea Domnească și se împușcă între ei, pe cei care fură din banii publici și lasă pensionarii să moară de foame? De ce a ales Mitropolia să condamne anume această convenție?

La urma urmei, Republica Moldova e semnatară a zeci de tratate și convenții internaționale, dar Mitropolia nu a avut un cuvânt de spus despre tratatul privind energia atomică, tratatul privind dreptul umanitar sau acordul privind spațiul cosmic. Nici nu trebuia, căci R.Moldova e un stat laic și nici unul dintre aceste tratate nu afectează viața bisericii, nici Convenția de la Istanbul nu a deranjat liturghiile în cele câteva zeci de state care au ratificat-o.

Lumea e în permanentă dezvoltare. Chiar și Biserica s-a dezvoltat mult, de la o entitate care l-a ars pe rug pe Giordano Bruno pentru că a prezis infinitatea Universului, care l-a condamnat la arest la domiciliu până la moarte pe Galileo Galilei pentru că a afirmat că pământul se învârte în jurul soarelui, care a interzis cărțile lui Copernic și a contestat descoperirile lui Newton. În timp, Biserica a acceptat, de rând cu întreaga societate, cuceririle științei, iar în prezent lăcașurile de cult și viețile preoților sunt de neconceput fără tehnologii, internet, echipamente moderne. 

A evoluat și atitudinea bisericii față de violență. Biserica Catolică din Franța, de exemplu, a ajuns atât de departe în cooperarea cu statul, încât recent și-a asumat să denunțe la poliție cazurile de violență care îi vor fi comunicate în timpul mărturisirilor enoriașilor. 

Comunitatea Episcopilor Catolici din SUA a făcut demult public mesajul său de susținere a victimelor violenței domestice. Într-o postare publică întitulată „Când apelez la ajutor: un răspuns pastoral la violența domestică împotriva femeilor”, se explică pe pași ce ar trebui să facă un pastor, un lucrător bisericesc, atunci când află de un caz de violență domestică: 1) să se preocupe de siguranța femeilor și a copiilor; 2) să se implice în responsabilizarea abuzatorului; 3) să contribuie la restabilirea relației (dacă este posibil) sau să ajute părțile să treacă peste pierderea relației.

Sunt sigură că există preoți care țin la acest stâlp al Bisericii – femeile, și dorindu-și să aibă enoriașe sănătoase, împlinite spiritual, le susțin tocmai atunci când viața și sănătatea le e în pericol. Probabil, preoții ar putea atrage la Biserică și bărbații violenți, rămași și ei singuri în fața unor probleme cronice: migrația, alcoolismul, dificultățile psihologice, de comunicare, șomajul, sărăcia, stereotipurile. Sunt atâtea probleme care afectează bărbații și Biserica este considerată o parte a comunității care nu judecă, ci ajută pe cei mai slabi.

@alina_ra