Mai rămâne să cadă și președintele
Un an fără Plahotniuc. Ce s-a întâmplat – dacă s-a întâmplat (din ceea ce ne-a fost promis să se întâmple) de la capitularea PDM-ului și evadarea lui Plahotniuc din R. Moldova? Cu Dodon e altfel? Altfel, dar nu e mai bine.
Acum un an, la Chișinău, în urma alegerilor parlamentare din 24 februarie și în condiții extrem de tensionate, la limita unei lovituri de stat, era dat jos regimul Plahotniuc, considerat cel mai indezirabil regim din câte le-a avut R. Moldova de la independență încoace. La 8 iunie 2019, era investit în funcție un nou guvern – guvernul de coaliție PSRM-ACUM al Maiei Sandu. Șase zile mai târziu, Cabinetul de Miniștri al lui Pavel Filip, silit de împrejurări, își anunța demisia și în aceeași noapte Vlad Plahotniuc părăsea, pe ascuns, R. Moldova. Începea (trebuia să înceapă) o eră politică nouă pentru R. Moldova. Cel puțin, așa a sperat mai multă lume. Această speranță era alimentată, în special de alianța anti-Plahotniuc (o înțelegere pentru trei luni de cooperare tripartită la guvernare, semnată de PSRM, PAS și PPDA) privind dezoligarhizarea R. Moldova, scoaterea ei din captivitatea regimului corupt și criminal al lui Plahotniuc și construcția unui stat de drept. Azi, la un an de la cele întâmplate, ne dăm seama că, de fapt, socialiștii și Dodon, dresați de patronii lor din Est, au jucat teatru, iar dezoligarhizarea nu a fost decât o figură de stil, un pretext de a scăpa de Plahotniuc pentru a-i prelua locul, rolul și afacerile. Că asta, până la urmă, s-a întâmplat. În mai puțin de două luni, prin șantaj și presiune (amenințând ACUM cu ruperea Coaliției), Dodon a preluat controlul asupra principalelor instituții de forță și de drept în stat, controlate până la el de Plahotniuc: Parlamentul, Armata, SIS-ul, Procuratura Generală, Procuratura Anticorupție, CNA, CSM, Paza de Stat… Tot patosul antioligarhic s-a limitat la fuga lui Plahotniuc. În rest, toate au rămas pe vechi. Nici un act normativ privind dezoligarhizarea. Reforma justiției, depolitizarea instituțiilor publice, dosarele de mare corupție, inclusiv dosarul miliardului furat și Rapoartele Kroll, asupra cărora „părțile” conveniseră să le dea curs, au fost trecute din nou în safeu și jucate în partidele lor de interese, private sau de clan, de către Igor Dodon și socialiști. Singura problemă pe care o mai avea Igor Dodon era Guvernul Maiei Sandu, un guvern în care Dodon avea doar 3 mandate din 11, deci, un număr insuficient pentru a putea controla și influența deciziile cabinetului de miniștri. Dodon face câteva încercări de a schimba raportul de forțe în guvern, motivând că nu toți miniștrii își fac treaba și trebuie înlocuiți. Cu cine înlocuiți, e clar. Reacția Maiei a fost promptă: competența guvernului e treaba premierului, nu a președintelui. Ce și-a dorit Dodon, de fapt? Un guvern formal, controlat și manipulat de el din perspectiva alegerilor prezidențiale din acest an. El știa prea bine că Maia Sandu, care i-a fost concurenta nr.1 la prezidențialele din 2016, îi va fi concurentă și în 2020. Și trebuia neutralizată. Maia trebuia ținută pe post de prim-ministru formal, limitată în decizii, constrânsă în acțiuni, compromisă (vedem ce se întâmplă cu Chicu, care și așa e cu capul plecat) și scoasă din joc pe ultima sută de metri. Nu a fost să fie. Pe 12 noiembrie 2019, la 5 luni de la învestire, guvernul Maia Sandu, la cererea socialiștilor și cu votul democraților lui Pavel Filip, este dat jos. Se întâmpla la o săptămână, după ce premierul își angaja răspunderea pentru un amendament la Legea Procuraturii care i-ar fi permis să propună Consiliului Superior al Procurorilor lista de candidați la funcția de procuror general. Nu cred că decizia Maiei a fost un abuz, după cum i se reproșase la moment, mai degrabă a fost o soluție politică onorabilă de a scoate guvernul din joc în momentul în care a înțeles că, după plecarea lui Plahotniuc, Dodon și socialiștii nu își mai fac probleme cu oligarhia și corupția, iar aflarea la guvernare alături de ei nu ar crea decât defavori pentru ACUM. Considerentul tactic este unul de apreciat. Mai ales, dacă luăm în calcul halul în care a fost adusă R. Moldova. Oricum, mai devreme sau mai târziu, aici s-ar fi ajuns. Diferența e că acest lucru s-a întâmplat când a decis Maia Sandu și nu când ar fi vrut să dea cu piciorul în ea Igor Dodon. Se știe deja, cel puțin s-a discutat și s-a scris destul de mult pe acest subiect că coaliția anti-Plahotniuc fie ar avea la bază o înțelegere trilaterală Rusia-SUA-UE, fie ar fi un proiect rusesc, avându-l protagonist pe emisarul lui Putin pentru R. Moldova, Dmitri Kozak. Indiferent cui ar aparține scenariul, Moscova, pare-se, a avut de rezolvat două probleme pentru ea: prima a fost să scape, cu sprijinul ACUM (a americanilor și europenilor) de Plahotniuc, cu care Moscova are de reglat niște conturi mai vechi. Și mai e ceva: Moscova înțelege că Dodon și Plahotniuc nu pot împărți între ei același spațiu politic. Plahotniuc îl umbrește pe Dodon, iar Moscova vrea, cel puțin până nu are pe altcineva, ca Dodon să aibă, măcar aparent, imaginea de nr.1 în politica moldovenească. Iar a doua problemă a fost s-o bage pe Maia Sandu în același cârd la guvernare cu socialiștii proruşi ai lui Dodon și în acest fel să-i strice imaginea electorală din perspectiva alegerilor prezidențiale din acest an. S-a întâmplat? Nu s-a întâmplat? În cazul Maiei, ea a ieșit, cu tot cu echipă, la timp și onorabil din joc. Ce ține de Plahotniuc – plecat, acesta e prezent în politica moldovenească, mai mult decât era până la plecare. Și va rămâne, indiferent ce se va scrie despre el, cel puțin atât cât mai este Dodon președinte.
Dodon a pierdut de marți sprijinul majoritar în parlament și în câteva zile riscă să piardă și guvernul. Curios de tot. De parcă suntem cu un an în urmă: cad majoritățile parlamentare, cad guvernele. Și asta se întâmplă într-un an electoral. Ce mai rămâne? Să cadă și președintele.
