Lecția Tikhanouskaya
Belarus a explodat. Un nou 7 aprilie? Un alt maidan? Vor ajunge belarușii să repete lecția maidanului ucrainean din 2014, iar Lukașenko – soarta lui Ianukovici? Deocamdată, lucrurile sunt în faza revoluției twitter de la Chișinău, din 7 aprilie 2009, cu proteste masive în stradă, persecuții și confruntări violente între poliție și protestatari, așa cum se întâmplase și la noi, după ce regimul Voronin a măsluit rezultatele alegerilor parlamentare din 2009 și și-a aranjat o majoritate confortabilă în Legislativ. La o zi după scrutin, în seara de 6 aprilie, câteva mii de oameni, adunați la monumentul lui Ștefan cel Mare, le-au cerut comuniștilor „Moldova înapoi”, iar pe 7 aprilie au luat cu asalt Parlamentul și Președinția, cerându-i PCRM să plece de la guvernare.
Duminică, în Belarus, au avut loc alegeri prezidențiale. Acestea nu s-au încheiat nici până azi, degenerând în proteste masive de stradă la Minsk și în toate orașele mari din Belarus, după ce CEC l-a anunțat câștigător din primul tur, cu peste 80% din voturi (?!), pe Alexandr Lukașenko, „tutankhamon”-ul belarus, supranumit în mediul politic occidental „ultimul dictator al Europei”, care guvernează țara de 26 de ani. Svetlana Tikhanouskaya, principalul oponent de dreapta al lui Lukașenko, singura rămasă în cursa prezidențială (ceilalți au fost arestați sau scoși din cursă până la alegeri), a obținut, conform CEC, nici 10% din sufragii, fapt care i-a scos pe belaruși din case. Zeci de mii de oameni au ieșit să protesteze în stradă, acuzând puterea de fraudarea alegerilor și cerând demisia lui Lukașenko. Critici privind corectitudinea scrutinului („alegerile nu au fost nici libere, nici echitabile”) au venit și din partea UE și NATO.
Puterea a ripostat. Autoritățile au făcut uz de forță împotriva propriilor cetățeni care nu au cerut decât o schimbare în țară. Străzile au fost împânzite de tehnică militară, iar împotriva manifestanților au fost mobilizate trupele speciale de poliție. Lumea a fost atacată cu tunuri de apă, fumigene, gloanțe de cauciuc și bombe sonore. S-au înregistrat morți și răniți. Peste 2 000 de persoane au fost reținute de forțele de ordine. Curțile comisariatelor de poliție sunt pline de arestanți, bătuți și torturați… Seamănă, nu? Un 9 august 2020 în Belarus, tras sau aproape tras la indigo cu 7 aprilie 2009, în R. Moldova. Ceea ce face o excepție de la revoluția din 7 aprilie este evadarea neașteptată a Svetlanei Tikhanouskaya din Belarus în Lituania, deși imediat după alegeri aceasta declarase că nu va părăsi țara și va încerca să-l convingă pe Lukașenko să accepte transferul de putere pe cale pașnică, pentru a nu se ajunge la un maidan. O zi mai târziu, însă, Tikhanouskaya apărea pe rețelele de socializare cu un mesaj video în care regreta că s-a aventurat în această luptă electorală. „Am crezut că această campanie m-a întărit și m-a făcut atât de puternică, încât pot înfrunta orice, dar se pare că sunt aceeași femeie slabă. Știu, mulți mă vor înțelege, mulți mă vor judeca și mulți mă vor urî… Să vă ferească Dumnezeu să trebuiască să luați o decizie ca asta. Copiii sunt cei mai importanți în viețile noastre”, susține Tikhanouskaya. Deși zice că nu a fost influențată de nimeni să renunțe la luptă, mesajul spune totul. Tikhanouskaya a fost silită să aleagă între politică, putere și familie. Și a ales familia. Pentru alegerea pe care a făcut-o, ca femeie, e complicat să-i reproșezi ceva. Ceea ce nu ar fi deloc în plus să i se reproșeze ar fi că trebuia să își calculeze bine pașii și coeficientul de rezistență până a intra în alegeri. Nu știa că politica e și ea război? Sau că politica și euforia politică nu e același lucru? Ori că în politică se moare ca și pe front? Și acum, cu cei morți, răniți, persecutați și torturați, căzuți în aceste zile pradă luptelor politice de stradă în Belarus, cum rămâne? Regretele de mai târziu, oricât de mari ar fi ele, nu mai salvează nimic. Președintele pentru care lumea a ieșit în stradă să-l apere, nu mai e, i-a lăsat și a plecat. Ce să creadă belarușii? Și ce va fi mai departe cu ei, lăsați în plin avânt protestatar, fără „steag”? Lukașenko, în această situație, este în dublu câștig: și electoral și post-electoral (anti-stradal).
În toamnă, vine și peste R.Moldova următorul val al alegerilor prezidențiale, în care Igor Dodon pretinde că, ajutat de Putin și secondat din umbră de trupele mercenare ruse din grupul Wagner, ar putea repeta isprava lui Lukașenko (apropo, toată zarva lui Lukașenko cu cei 33 de paramilitari ruși, arestați la Minsk și suspectați că ar pus la cale destabilizarea Belarusiei în ajun de alegeri, e din aceeași serie de povești cu 300 de sirieni, pe care Dodon i-o aninase în cârcă Maiei Sandu în 2016 și care sunt pure exerciții de manipulare publică pentru a dezorienta electoratul mai puțin versat și a-i sustrage atenția de la problemele ordinare ale vieții. Din momentul în care în 4 ani nu a putut ajunge, așa cum s-a visat, un Putin, Dodon speră să poată deveni pentru următorii ani măcar un Lukașenko. Eroare totală. Nu poate avea Dodon nimic nici cu Putin, nici cu Lukașenko. Și unul, și altul (dincolo de ceea ce fac) au caracter. Dodon e un încovoiat. L-a văzut cineva pe Lukașenko, pupându-i pantofii lui Putin? Pe când Dodon e gata să pupe și ce nu e de pupat. Dar asta nu înseamnă că Dodon a renunțat la vis.
Ce va fi cu Dodon e clar. Ce va fi cu dreapta în alegeri? Ce învățăm din lecția belarusă? Din lecția Tikhanouskaya? La ziua de azi, Dodon, practic, nu mai are parteneri, cu excepția a ceea ce a mai rămas din PDM. Și nu mai e crezut de nimeni, decât de cei care pot fi mințiți. Împotriva lui Dodon nu e doar dreapta, dar și stânga. Ofensiva pornită de Pro Moldova e cea care trebuie susținută și dusă până la capăt. Turul întâi: cu cine în față? Dar turul doi? Mișcarea Unionistă? Una sau mai multe? Sunt întrebări. Încă fără răspuns.
Dodon a devenit un rău comun împotriva căruia sunt toți, dar separat. Nu e o soluție.
