Laşitatea intelectuală
Confruntarea argumentelor opuse este deseori ceva neplăcut pentru persoanele care se consideră a fi în fruntea societăţii. În toată istoria umanităţii au existat multe modalităţi de a reduce disidenţii intelectuali la tăcere. Biserica Catolică – şi nu doar ea – menţinea o listă a cărţilor interzise, ultima, a 20-a ediţie, fiind din 1948, până când a fost abolită în 1966 de către Papa Paul VI. Regimurile totalitare, mai ales cele din sec. XX, au asigurat conformismul prin ameninţarea cu execuţiile şi lagărele de concentrare.
Actualmente, există metode mult mai eficiente şi mai puţin dureroase. În SUA, adepţii Partidului Republican sunt indignaţi după ce a devenit public faptul că Facebook are o politică de blocare sau împiedicare a conţinutului care apelează la valori conservatoare. În toată lumea progresează aplicarea corectitudinii politice pentru a reprima vocile oponente. Strategia este simplă. Când atacăm persoana, nu trebuie să refutăm argumentele ei. Astfel, facem din criticii sistemului „inamici ai poporului”, „trădători” sau, cum este popular astăzi, „fascişti”, „rasişti” şi „xenofobi”. Rareori cei care folosesc aceste etichete sunt obligaţi public să se explice.
La nivel politic, acest lucru este foarte vizibil în dezbaterile în jurul imigraţiei. Pentru luptătorii împotriva oricărei limitări a fluxului de imigranţi este, desigur, mult mai greu de argumentat de ce sensul comun, că fiecare ţară are teritoriu şi resurse limitate, nu ar fi valabil în cazul dat. Mai uşor e să-i numeşti pe cei care critică politica lui Merkel xenofobi, rasişti, dacă nu chiar adepţi direcţi ai lui Hitler (aşa cum face filmul german „El (Hitler) s-a întors”, din 2015.
Aceleaşi tendinţe le găsim, la o scară mai mică, la unii „lideri” de întreprinderi, birocraţii sau instituţii de învăţământ. Angajaţii mai bine nu vin cu iniţiative de a ameliora procesul de producţie, elevii şi studenţi mai bine nu întreabă – pentru a nu-l jena pe dascăl. A fost o experienţă de neuitat să lucrez într-o instituţie de învăţământ privat în care angajaţii erau umiliţi cu regularitate şi numiţi în toate felurile (de legume şi animale) de către „boiarul” instituţiei. Doar pentru acestea, în UE, ultimul ar fi fost dat de mult şi repetat în judecată pentru violenţă verbală şi hărţuire, şi instituţia ar fi fost închisă foarte curând după un val de indignare mediatică. Nu şi la noi însă! După ce am „mulţumit” administraţiei pentru o lecţie de „mentalitate sovietică”, capii instituţiei s-au adresat membrilor corpului diplomatic, pentru ca ultimii să mă împiedice să mă pronunţ în public şi să nu lezez „onoarea şi demnitatea” instituţiei respective.
Aceste încercări, la nivel global, dar şi local, au exact efectul opus: o masă crescândă de cetăţeni, sătui de „verticala puterii” (ce există nu doar în Rusia lui Putin), care votează pentru aşa-zisele partide de protest şi, cel mai straşnic, răspund cu zâmbet tuturor celor care încearcă să-i menţină sub control. Timp de decenii, ultimii aveau toate mijloacele la dispoziţie pentru a manipula mass-media. Astăzi, existenţa smartphone-ului şi a internetului face că cel mai temut potentat local, prin câteva imagini surprinse de vreun amator, poate deveni „vedetă” youtube, de prostia căreia râde toată ţara şi nu numai. Astfel, recent, unele „escapade” ale elitelor de la noi au ajuns chiar în presa internaţională. Ani de zile de prezumptivă superioritate şi putere şi-au făcut efectul: capacităţile de argumentare ale multor „lideri” s-au atrofiat şi aceştia nu mai pot rezista unei discuţii deschise cu cetăţeanul de rând.
