La 25 de ani, tot în corturi

După 25 de ani de independenţă, suntem exact acolo de unde am pornit: tot în proteste, şi tot în Piaţa Marii Adunări Naţionale, aşa după cum începeam cu mai bine de 25 de ani în urmă, cerând guvernării ceea ce, în linii mari, ceream şi atunci: drepturi şi „Moldova înapoi” 

Guvernul a dat startul pregătirilor pentru 27 August, zi care, în acest an, rotunjeşte un sfert de veac de la proclamarea Independenţei Moldovei de la est de Prut. Marţi, la prima repetiţie cu tehnică, pentru parada militară de Ziua Independenţei, a ieşit şi Armata Naţională, iar pe 27 August la „paradă”, cu siguranţă, vor ieşi şi „trupele regulate” de la guvernare sau din fostele guvernări, în ţinută festivă, la cravată, solemni, cu mimici dresate, bine lustruiţi şi instruiţi să vorbească frumos şi emfatic despre viaţă şi despre moarte, despre glorie şi sacrificiu, despre onoare şi demnitate şi multe alte lucruri, pe care nu le-au făcut sau nu le fac la fel de frumos, după cum au obiceiul să vorbească din tribune după texte scrise sau învăţate pe de rost în stil şcolăresc. Ce va fi şi cum va fi în această zi la Chişinău? Nu e greu să ne imaginăm. Va fi ceea ce era şi pe timpul Uniunii Sovietice, în zile ca acestea – fanfaronadă, pentru că tradiţia şi purtătorii acelor tradiţii, direct sau prin moştenitori, sunt în bună parte şi azi la guvernare, înşurubaţi în aceleaşi scaune moi şi birouri confortabile, cu maşini luxoase la scară, cu aceleaşi secretare picante, bine stilate, cu decolteuri şi cafele la birou.

În sfertul de veac de la proclamarea Independenţei, la guvernarea R. Moldova s-a rânduit tot soiul de lume: politică, mai puţin sau deloc politică, cu idealuri şi fără ele, mai cultă sau total incultă, şcolită sau agramată, responsabilă sau total iresponsabilă, cu onoare şi fără, trufaşă, lacomă, perfidă, laşă, hapsână, vânzătoare de neam şi de ţară… A fost şi, din păcate, rămâne. Pentru cât timp înainte?

25 de ani de la independenţă au trecut de parcă a fost ieri. Şi nu pentru că ar fi puţini, ci pentru că lucrurile, în esenţă, nu s-au schimbat, iar dacă s-au schimbat, nu totdeauna în mai bine. Am fost la începutul evadării noastre din prizonieratul sovietic (pe vremea guvernului Druc) pe aceeaşi linie de plutire cu balticii. Unde sunt? Unde suntem? În 25 de ani, R. Moldova a fost guvernată de tot genul de partide cu tot felul de doctrine: şi frontişti, şi comunişti, şi agrarieni, şi socialişti, şi agro-socialişti, şi agro-comunişti, şi creştin-democraţi, şi democraţi, şi liberali, şi social-liberali, şi liberal-reformatori, şi naţional-liberali, şi liberal-democraţi. Şi unde am ajuns? Paradoxal, dar suntem, în fond, exact acolo de unde am pornit: tot în proteste, şi tot în Piaţa Marii Adunări Naţionale, asa după cum începeam cu mai bine de 25 de ani în urmă, cerând guvernării ceea ce, în linii mari, ceream şi atunci: drepturi şi „Moldova înapoi”, Moldova pentru care s-a vărsat sânge în 1992, la Nistru, sau pentru care se făceau noi sacrificii în revoluţia din 7 Aprilie 2009… Câţi ani ne mai trebuie ca să ajungem şi noi undeva, la un orizont anume?

În cei 25 de ani de Independenţă, R. Moldova a trecut prin mâna a 7 preşedinţi (4 titulari, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin, Nicolae Timofti, şi 3 interimari: M. Ghimpu, V. Filat, M. Lupu), 9 parlamente şi 14 guverne, de la Mircea Druc la Pavel Filip. Cu ce ne-am ales de pe urma acestor guvernări? Nu cred că e cazul să adunăm toate „ouăle” în acelaşi coş, pentru că situaţia, de la caz la caz, a variat. Am avut ani şi ani. Guverne şi guverne. Preşedinţi şi preşedinţi. Parlamente şi parlamente… Nu e acelaşi lucru să vorbeşti despre Druc premierul sau guvernul Druc şi guvernele Sangheli, Ciubuc, Braghiş, Tarlev, Greceanîi şi toate celelalte guverne şi premieri de după Druc. O excepţie, în acest sens, ar fi poate cabinetele Sturza şi Leancă, deşi Sturza intrase în păcat cu privatizările, iar Leancă – în scandaluri după acuzaţiile de complicitate în cazul miliardului furat. Dacă-i să mergem, totuşi, pe ideea clasică de guvern naţional, ataşat idealurilor naţionale, singurul, dintre cele 14, care se pretează acestei norme rămâne, şi după 25 de ani, guvernul Druc. De ce? Pentru că premierul şi guvernul Druc au ştiut de sacrificiu. Pe timpul lui Druc nu s-a speculat cu idealurile naţionale. Jurământul cu mâna pe Biblie sau închinarea la Tricolor nu era doar un ritual protocolar, aşa după cum se obişnuieşte de la agrarieni încoace. Acelaşi lucru a fost şi cu primul parlament, doar că acesta nu a rezistat mai mult de un an, deoarece agrarienii lui Moţpan şi Sangheli porniseră să joace „kazaciok”. Dacă Druc nu ar fi fost trădat de parlament şi demis, R. Moldova nu ar fi avut parte de o guvernare agro-comunistă (care a fost groparul satului moldovenesc), şi azi, tot ce-i posibil, ar fi fost pe o altă „planetă”. Din păcate, a fost după cum a fost. Agrarienii au intrat pe mâna Moscovei, relaţiile cu Occidentul şi cu România au fost îngheţate pentru mai mulţi ani, satele au fost devastate, economia devastată şi R. Moldova adusă la sapă de lemn. Lucrurile s-au complicat şi mai mult după prezidenţialele din 1996. Mircea Snegur este ajutat de Frontul Popular să piardă alegerile, iar Petru Lucinschi, care l-a urmat la „tron”, s-a ţinut tot mandatul de „vechile prietenii” cu Moscova. Graţie lui Lucinschi, cheile de la problema transnistreană au fost cedate Rusiei. La un an de „domnie”, Lucinschi consimte, în scris, prezenţa militară rusă în Transnistria până la rezolvarea definitivă a „problemei transnistrene”. Lucrurile, aşadar, sunt lăsate la discreţia Kremlinului. Şi dacă Mircea Snegur a fost şi va rămâne preşedintele Independenţei, cu toate reproşurile care i se mai aduc peste ani, Petru Lucinschi, iar mai târziu şi Vladimir Vornonin, au fost preşedinţii care au subminat periodic această independenţă. Şi nu e vorba doar de Transnistria. În 1999, Lucinschi face mai multe cedări teritoriale nemotivate Ucrainei la Nistru şi Palanca. Iar comuniştii, după 2001, fac acelaşi lucru cu proprietăţile R. Moldova din Ucraina. Vârf la toate, în 2003, comuniştii cedează Ucrainei, cu tot cu bunuri materiale, tronsonul de cale ferată Etulia-Reni, cu ieşire la Dunărea de Jos. Deci, un drum strategic, pentru care Kievul s-a zbătut toţi anii de după 1991. În continuare, două rânduri despre preşedintele N. Timofti. Indiferent câte rezerve ar exista faţă de el în societate, Timofti este al doilea preşedinte după Snegur care, chiar dacă a şi greşit în anumite decizii, a făcut-o în lucruri mici, şi nu în probleme de neam, identitate, cultură, istorie şi destin.

Pe 27 August, toţi preşedinţii şi premierii vor fi „la apel” în PMAN. Câţi dintre ei vor regreta că nu au făcut ori au făcut ce nu era cazul să facă fiind la guvernare?