EDITORIAL Etnia „moldovenească” nu există. Recensământul și câți CINE suntem
Sâmbătă, pe 6 aprilie, în scuarul Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” a avut loc lansarea recensământului populației și locuințelor. Timp de patru luni, până la începutul lui iulie, recenzorii vor bate la ușile tuturor oamenilor din R. Moldova și vor aduna date statistice despre numărul, starea socială, activitățile desfășurate și alte caracteristici ale populației. Este un exercițiu normal – primul recensământ cunoscut istoriei a avut loc cu aproape 6000 de ani în urmă, în Babilon.
Pentru a cunoaște cum să aloce resursele, cum să implementeze reformele, cum să construiască politicile publice, un stat trebuie să-și cunoască mai bine cetățenii, care, la rândul lor, e bine să coopereze prin acordarea datelor. Din cele zise de șeful Biroului Național de Statistică (BNS), recensământul îl facem „ca să știm câți suntem”. Dar, având în vedere unele întrebări de-a dreptul scandaloase incluse în recensământ, lipsa unei comunicări solide și consecvente la nivel de stat despre identitatea noastră, dar și interminabila propagandă rusească ce caută să semene dubii și dezbinare, cel mai important rezultat al recensământului va fi nu despre „câți”, ci despre CINE suntem.
Ca de obicei, o luăm metodic. În chestionarul 3P (chestionarul pentru recenzarea persoanei), în partea II, „Caracteristici etno-culturale”, prima întrebare este următoarea – „De ce etnie (naționalitate) vă considerați?”
O formulare problematică, manipulatoare și care limitează drepturi umane și cetățenești. De ce zic asta? Păi, cuvântul „etnie” este definit drept „totalitatea oamenilor care vorbesc aceeași limbă și care au o cultură comună; unitate etnică, determinată în timp și spațiu, cu trăsături de civilizație și cultură (limbă, tradiții etc.) comune.” Cuvântul „naționalitate”, pe care această întrebare îl prezintă drept sinonim sau înlocuire a cuvântului „etnie”, înseamnă adesea cu totul altceva. Conform dicționarului explicativ al limbii române (la care, altminteri, au avut acces și autorii întrebărilor), „naționalitatea” este, în primul rând, „Apartenența unei persoane la o anumită națiune; cetățenie.” Adică, nu sunt aproape niciodată sinonime, echivalente sau „interșanjabile”.
Să vorbim cu exemple. Românii, fie ei din Republica Moldova, România, Ucraina, Ungaria – vorbesc toți aceeași limbă, au aceeași istorie și cultură. Găgăuzii, polonezii, armenii și multe alte exemple – sunt la fel etnici care, indiferent de statul în care locuiesc sau ai cărui cetățeni (adică naționali) sunt, rămân a fi de etnie găgăuză, poloneză. Altfel spus, noi avem zeci de mii de cetățeni moldoveni de etnie găgăuză, sute de mii de cetățeni moldoveni de etnie ucraineană și milioane de cetățeni moldoveni de etnie română.
Acest capitol de chestionar devine și mai problematic cu a doua întrebare: „Doriți să declarați o a doua etnie (naționalitate)?” Percepția care se creează aici e și mai mult cea de „cetățenie”, întrucât, după cum cunoașteți, foarte mulți cetățeni ai R. Moldova au mai mult de o naționalitate, adică c e t ă ț e n i e. În consecință, neclaritatea, confuzia și ambivalența creată de aceste întrebări afectează în mod grav și capacitatea oamenilor de a-și „păstra, dezvolta şi exprima identitatea lor etnică”, un drept garantat de Constituția R. Moldova (Art. 10), dar și de Organizația Națiunilor Unite. Oare orice etnic român, polonez, armean, evreu, ucrainean din R. Moldova are și cetățenia României, Poloniei, Armeniei, Israelului, Ucrainei? Sau un găgăuz care are doar cetățenie moldovenească – ce va scrie el sau ea la întrebarea unde etnia sa, găgăuză, este definită de către recensământ drept același lucru ca și naționalitatea sa, moldovenească?
Trecând la a doua problemă, și anume – lipsa unei comunicări consecvente, dedicate și sincere la nivel de stat, care să reeduce și să repare rănile de identitate cauzate de trecutul sovietic și de propaganda rusească. Răspunsul nostru în cadrul acestui recensământ va deveni mai mult decât o dată statistică, în contextul în care Rusia duce un război de deznaționalizare și ștergere a culturii ucrainene de pe fața pământului chiar la ușa noastră. Și așa cum Rusia încearcă de câțiva ani să-i convingă pe toți că ucrainenii sunt, de fapt, un fel de ruși, la fel încearcă de zeci (sau chiar sute) de ani să impună ideea că localnicii dintre Prut și Nistru sunt moldoveni, nu români și că vorbesc limba moldovenească, nu română.
La aceste narațiuni, noi trebuie să răspundem mai răspicat ca niciodată și să ne afirmăm identitatea într-un mod care nu lasă loc de dubii. Etnia „moldovenească” NU există. A fi „moldovean” este un indicator geografic, indicând zona din care provii, ca parte a poporului român, care include și vorbitorii de română din Republica Moldova. Altfel, cum ar putea fi ca moldovenii din dreapta Prutului să fie români, iar noi, cei din stânga Prutului – nu? Inabilitatea de a spune anumitor lucruri pe nume e o caracteristică de care trebuie să scăpăm în politica noastră. În clipa în care ezităm să spunem adevărul, că suntem etnici români, atunci „neutralitatea” și statalismul lui Igor Dodon, limba moldovenească a lui Voronin și Vasile Stati, istoria falsificată și moldovenismul – toate câștigă și ne trag iar în urmă, în trecutul dureros al colonialismului rus și sovietic.
Astfel, rețeta de completare a întrebărilor prost formulate ar fi următoarea. La prima întrebare, ignorați cuvântul „naționalitate”. Mai mult ca sigur că sensul întrebării este cel de „etnie”, pentru că se întreabă „de ce etnie (naționalitate) vă considerați”, iar naționalitatea nu este o chestie variabilă – sau ești cetățean al unui stat, sau nu. Deci, indicați-vă etnia. La a doua întrebare, în lipsa unor precizări oficiale sau perspective de corectare a formularului, eu aș sugera abținerea. Chiar dacă aveți o altă cetățenie, adică naționalitate, acesta nu este sensul care reiese din formularea atât a întrebărilor, cât și a titlului părții – „Caracteristici etno-culturale”. Abținerea aceasta este necesară anume pentru a evita interpretarea eronată sau manipularea informației prin echivalarea „etniei” cu „naționalitatea”.
Atenție aparte trebuie să acordăm și limbii pe care o va indica fiecare drept răspuns la cele două întrebări: „Care este limba maternă?” și „Care este limba vorbită de obicei?” Sper că avem deja un consens, consfințit și în constituție, că limba de stat în Republica Moldova este limba română. Adică, „limba moldovenească” nu ar trebui să fie o opțiune sau o variantă acceptată drept răspuns. Drept „limbă maternă”, sper ca toți românii de la noi să indice fără ezitare „limba română”. Iar conaționalii noștri de alte etnii sper la fel de sincer să indice limbile lor, diferite și frumoase, care îi ajută să își reafirme apartenența culturală și lingvistică prin a scrie „bulgar”, „ucraineancă”, „găgăuz” și a evita etichetele etnice inexistente. Și în cele din urmă, să nu uităm că „limba vorbită de obicei” trebuie să fie sau să devină acea limbă care, pe lângă caracterul ei majoritar, permite și promovează predarea și continuarea existenței altor limbi și culturi minoritare – o limbă care nu transformă diversitatea minorităților etnice din Basarabia într-un mare grup vorbitor doar de rusă și care nu este folosită ca armă de manipulare și cooperare cu regimuri criminale ca cel al lui Putin.
Pe final, o reflecție. Cineva cugeta pe o rețea de socializare că „e greu să ai identitate când nu ai eroi”. Eu zic că e invers. E greu să ai eroi când nu ai identitate. Personalități cum ar fi Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Leonida Lari sau Doina și Ion Aldea-Teodorovici or fi fost oameni din Republica Moldova, dar ei sunt eroi ai cauzei românești din Basarabia, și nu ai „poporului moldovenesc”. Sau Eminescu, Goga, Coșbuc, Eliade – pe care îi studiem și considerăm ai noștri… Cum pot ei să fie ai noștri dacă nu sunt cetățeni moldoveni?! Ori poate sunt ai noștri tocmai pentru că suntem și noi români? Răspunsul îl cunoașteți. Iar când vor bate la ușă recenzorii, să le dăm același răspuns și lor, fără dubii și cu bucuria că suntem liberi să o facem.
