Găgăuzia a obosit de „stânga”. Unde-i „dreapta”?
S-ar putea să se întâmple… Găgăuzia pare să nu mai vrea să fie moșia electorală exclusivă a „stângii”. Cel puțin, nu mai vrea să fie doar a lui Ig. Dodon și V. Voronin. Este gata „dreapta”, în noua situație, să își facă loc pe piața politică din Bugeacul moldovenesc?
Pe 19 septembrie și 3 octombrie, în două tururi consecutive, în regiunea găgăuză au avut loc alegeri ordinare în Adunarea Populară. Pentru cele 35 de locuri în legislativul autonomiei au concurat 123 de candidați (100 independenți, 21 din partea Blocului Comuniștilor și Socialiștilor (BCS) și 2 din partea Partidului Acasă Construim Europa (PACE)). Cam răruț la partide. O diversitate politică absolut nesemnificativă pentru o schimbare a retoricii în relațiile Chișinăului cu Comratul, mai ales în situația în care rămâne încă mult loc de reticență între președinta Maia Sandu și bașcana Irina Vlah. Deși ar putea fi găsite niște explicații, așa cum s-au mai găsit, este, oricum, greu de înțeles că niciun partid politic serios de la Chișinău, inclusiv cel de guvernământ, nu au manifestat interes pentru un scrutin electoral desfășurat într-o zonă mereu perturbată de „hienele roșii”.
Până la 19 septembrie, Dodon se arăta sigur de faptul că, la fel cum râvnește jucând șah, „calul alb” va fi al lui, iar BCS are toate șansele să câștige alegerile în viitoarea Adunare Populară și să țină în continuare sub control politic Autonomia Găgăuză. Încrederea venea, probabil, din faptul că la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie socialiștii și comuniștii au acumulat în regiune peste 80% din voturi. Socoteala de acasă însă nu s-a potrivit cu cea din târg. De, ironia sorții. Din totalul de 35 de mandate în Adunarea Populară, BCS i-au revenit doar 9, unul a plecat către PACE (?!) și cele mai multe – 25– le-au revenit independenților. Acum contează ce va fi cu independenții, pe cât de mascați politic sunt, în ce jocuri, combinații și tranzacții vor intra, cu cine și ce majorități vor forma – asta urmează să vedem. Dar ceea ce rămâne fapt real și incontestabil e că votul exprimat expres pentru socialiști și comuniști a mers în jos după anticipatele din iulie – lucru care era de așteptat să se întâmple. Dacă până la anticipate, PSRM și Dodon țineau sub ei parlamentul și guvernul și mai aveau cum manipula opinia publică, făcând-o pe marii și tarii, după pierderea catastrofală a alegerilor, au ajuns niște second-hand-uri politice, de care nu mai au nevoie decât ei între ei sau cei cu care au furat și nenorocit fărâma asta de Moldovă, cu tot cu Găgăuzie și mâna asta de lume care a mai rămas neplecată din ea. Este clar că un partid scos din joc nu mai prezintă interesul pe care-l prezenta pe când era în joc. Da, găgăuzii nu sunt gata să-și schimbe, în câteva luni, radical, obișnuințele și deprinderile politice și geopolitice, după 30 de ani în care au fost zombați și lăsați (electoral și nu doar) pradă „stângii”, dar găgăuzii nu trăiesc pe alt continent, iar Comratul, Ceadîr-Lunga sau Vulcănești nu sunt la mii de kilometri de Chișinău, ca ei să nu fi auzit și să nu fi bănuit că anticipatele din 11 iulie au fost mai mult decât alegeri, că ele au fost începutul sfârșitului unui sistem de guvernare politico-mafiot în care conta doar sistemul și din care făceau parte inclusiv Dodon cu socialiștii. În mediul găgăuz, la fel ca și în cel moldovenesc și, dacă vreți, rusesc, lumea, care are un pic de inteligență, nu putea să nu înțeleagă că scorul cu care au pierdut socialiștii alegerile este catastrofal și iremediabil pentru ei. Cine știe, poate anume grație acestui fapt, alegerile pentru Adunarea Populară au fost, potrivit unor experți zonali, cele mai anemice din câte au existat până acum în regiune. Ar fi ăsta un argument că găgăuzii s-au săturat de dominația tradițională a „stângii” care, de 30 de ani, îi ține pe rol de ostatici electorali, făcându-și interesele? Ar fi ăsta un argument că găgăuzii și-ar dori și altceva, din moment ce Dodon și Voronin s-au „devalorizat”? Și dacă și-ar dori, este gata „dreapta” să le ofere această șansă și să se implice activ în viața politică a regiunii?
Întrebările rămân, deocamdată, întrebări. În toți anii, de la rebeliunea din 1990 de la Comrat, sprijinită militar de Rusia, prin care Moscova încerca să determine Chișinăul să nu părăsească URSS, nicio formațiune politică de „dreapta” nu a manifestat interes și implicare în viața politică a regiunii. Zona găgăuză (din lipsă de viziuni sau din trădare) a fost lăsată la discreția „stângii”, iar „stânga”, orchestrată de Moscova, a provocat mereu Comratul la neloialități în raport cu Chișinăul. Și avem ce avem în consecință: o Găgăuzie apropiată mai mult Rusiei decât R. Moldova. Faptul că Rusia nu a reușit administrativ și teritorial ceea ce a făcut în Transnistria nu e meritul Chișinăului, e meritul Turciei. Rămân epopeice cuvintele regretatului președinte Suleyman Demirel, care în vizita sa în R. Moldova, într-o perioadă de instabilități la Comrat, le-a zis părintește găgăuzilor să nu-și caute țară în altă parte, că țara lor este acolo unde trăiesc. Au trecut anii, Demirel nu mai este, problemele însă rămân, Găgăuzia, și după 30 de ani, este pe seama „stângii” (Rusiei). „Dreapta” și-a acoperit mereu neimplicarea cu faptul că ar fi lipsite de rentabilitate politică activitățile într-o zonă în care lumea are preferințe prestabilite. Bine, dar cine a căutat să le ofere și alte oportunități electorale? Că găgăuzii votează cum votează și preferă ceea ce preferă (în condiţiile unor alegeri prost mediatizate și monitorizate de la „centru”) nu e vina lor. E gafa „dreptei” politice de la Chișinău. La Comrat, Vulcănești sau Ceadîr-Lunga lumea nu știe decât de două partide, comuniști și socialiști, iar cuvântul de care ascultă alegătorii găgăuzi este cel al președinților de colhoz. Găgăuzii au obosit de „stânga”. Cu ce alternative poate veni „dreapta”? Cine se apucă să taie acest nod gordian? PAS? PPDA? PUN? Toate împreună? Ori lăsăm și mai departe problema pe seama găgăuzilor?
